Criminal ca la teatru (IV)

Un articol de MARIN MARIAN-BĂLAŞA

Fumuri şi fumuri…
Voi vorbi în paragraful acesta despre fum – la modul propriu. În primul rând, despre fumul scenic şi despre „maşina de fum“ din recuzita oricărui teatru. Apoi, în al doilea rând, chiar cu riscul de a fi detestat de către mulţi, voi critica fumul actoricesc, adică obiceiul sau doar gestul fumatului pe scenă.
Aşadar… Există piese în care atmosfera – fie aceea a ceţii, clarobscurului, misterului ori doar a fumului propriu-zis – este sugerată sau pretinsă chiar de textul dramatic. În acest scop, aparatele de odinioară constau doar dintr-un burlan care conducea fumul propriu-zis, generat de hârtii sau rumeguş ars într-o tavă, eventual şi cu ajutorul unui foi sau al unui ventilator care să împingă fumul spre scenă. Maşina de fum a evoluat mult. Însă majoritatea teatrelor româneşti încă nu-şi permit tehnologii de ultimă oră, drept pentru care fumigaţiile şi fumigenele din România continuă să fie puturoase rău, excesive, înăbuşind nu doar scena, ci mult prea mult, prea des, chiar sala. Dacă nu este deloc penibil să vezi spectatorii făcându-şi vânt înaintea nasului şi a ochilor prin fluturarea palmei sau a programului de sală (gest adecvat, căci bine fac bieţii oameni), este foarte penibil să-i vezi realmente iritaţi de acest fum gros, împuţit, să îi auzi tuşind din greu, sacadat, căznit, astmatic, prelung.
Astăzi, când lumea e tot mai fragilă fizic, cu imunitatea de două parale, cu pensionari mulţi în săli, cu doamne purtând fiecare câte un alt parfum (dacă nu chiar două-trei) – şi care, prin prezenţa în masă, transformă sala în cea mai chicioasă, ridicolă şi exagerat-agresivă drogherie – oare chiar nu vede nimeni că ar trebui evitate total aceste scuipători de smog incontrolabil? Oare chiar nu există niciun substitut al fumurilor înţepătoare, puturoase? Întreb şi eu, cu toate că absolut toate piesele beneficiază astăzi de câte un bine plătit (chiar şi pe „drepturi de autor“!) light-designer, adică de un inginer de lumini, ba chiar şi de câte un video-artist maker. Cu proiectoarele deştepte de astăzi – atât cele de lumini difuze, cât şi acelea de imagine video – oare chiar nu s-ar putea sugera un pic mai igienic ideea de ceaţă, clarobscur, mister, ba chiar şi fumul propriu-zis?
Oricum, vălătucii de smog scenic reprezintă un alt gest „gândit“ de către regizor în totală nepăsare faţă de spectator, scos din imaginaţia sa pur solipsistă, făcut mai degrabă pentru amorul prestidigitaţiei sau al măiestriei personale şi mai puţin (spre deloc) de amorul spectatorului-victimă ţintuită-n fotoliu.
Apropo de ţintuirea nesănătoasă, ar fi cazul să facem un popas şi în jurul problemei lipirii actelor şi a reducerii sau suprimării oricăror pauze în timpul unei reprezentaţii.
Comoditatea actorului (?), anchilozarea spectatorului
Modă generalizată până la uniformitate sau lege, teatrul românesc de astăzi – dar mai ales actorul – pare un chelner pripit rău, parcă alergând nu printre mese cu oameni reali, ci de la o instituţie abstractă la alta ori, de la teatru, glonţ spre domiciliul-fotoliu personal. Piesele sunt prescurtate nu pe temei de concept creativ sau de originalitate regizorală (chiar dacă aşa se pretinde). Sunt scurtate pur şi simplu pentru a încăpea, silnic, într-un singur act. Iar dramele epico-epopeice sunt condensate într-un nonstop ridicol, uneori atingând sau chiar depăşind 120 de minute. De parcă oamenii chiar n-ar avea nevoie de un moment de respiro, de suspans sau de reflecţie între acte, de parcă trupul lor fizic (subliniez: al nostru, al tuturor!) nu s-ar anchiloza şi scleroza prin înfundarea mai mult de o oră pe un scaun (oricât ar fi acesta de confortabil).
Regizorii noştri sunt mâncaţi de prejudecata absurdă cum că publicul n-ar avea răbdare ori că ar fi pripit. Lucru total gratuit, neverificat, fals – iată de ce voi continua să  consider drept abuz şi jignire decizia de a scurta sau de a înghesui aproape totul. Am spus deja (lăsând la o parte aspectul strict artistic, estetic sau dramaturgic): din punct de vedere medical, fiziologic, motor şi psihomental, lucrul acesta este total inuman. Iar tratamentul acesta este cu atât mai scandalos cu cât – în problema economiilor temporale obţinute prin lipirea actelor şi suprimarea pauzelor – oamenii sunt şmecheriţi cu „fumuri“ ţinând de peroraţie/ retorică sau sofism snob, iraţional de-a dreptul.
Fumurile fumatului
Lăsând la o parte fumurile prejudecăţilor şi ale egoismelor regizorale, revin la acelea fizicaliste. Căci fumatul (individual şi social) – acum când toată lumea civilizată şi-a propus şi chiar impus legislativ să se comporte medicalmente corect, responsabil –  rămâne o boală cu care doar teatrele mai continuă să se laude, să se afişeze şi pe care să o promoveze. Şi, poate chiar înaintea cafenelelor şi a restaurantelor – împuţite, căci atât de necesarele ventilatoare sau hote pentru absorbirea sau canalizarea odorilor sunt fie disfuncţionale, fie doar de decor, ori la fel de prăpăstioase precum aparatele de făcut fum în teatre –, ar fi cazul ca fumatul să fie exclus în primul rând de pe scenele adunărilor publice care sunt spectacolele de teatru.
Fumatul a apărut ca un acceptabil comportament filmografic şi teatral încă în interbelic. Poate că nu în interbelicul timpuriu, fiindcă în filmele mute îl vedem mai degrabă drept caricatură a unor personaje şi situaţii hilare, şi chiar mai puţin în filmele de maestru. Când sau câţi şi-i amintesc pe Stan şi Bran ori pe Charlie Chaplin fumând (de pamplezir, nu de nervi ori la modul ridicol)? Cât despre femei, acestea apar fumând mai degrabă pentru a-şi celebra cu ostentaţie emanciparea şi egalitatea – aceea elementară, post-secolul 19 – faţă de bărbaţi. Iar în anii ’50-’70 ai secolului trecut, după o altă revoluţie a moravurilor, ilustrarea în film şi în teatru a consumului de alcool şi a fumatului au devenit banale, continue. În aceste filme şi reprezentaţii scenice aproape toată lumea fumează şi goleşte pahare, de parcă fumurile cancerigene şi îngurgitarea etilică ar fi mărcile tuturor hominizilor, de pe orice trepte şi culturi sociale. Oricum, în filmele ultimelor două decenii fumatul apare rarissim, caracterizând doar cazuri sau situaţii speciale, deloc exemplare sau imitabile. Doar teatrele ţărilor din coada Europei îşi „păzesc“ independenţa etică sau pedagogică precum puştanii de gimnaziu, continuând să-şi pună tabagiştii să pipeze excesiv, inclusiv în cele mai superflue sau dispensabile momente.
Pe scurt: există multe scenarii în care fumatul este impus, pretins ori sugerat de către rol sau chiar de către autor. Există însă numeroase piese în care autorul nu pretinde, în textul scris, gestul fumatului, însă iată că există mulţi regizori cărora li se pare binevenit, necesar sau eficient. Uneori, poate chiar aşa şi este. Alteori – rareori? deseori? – se înşală total! Iată de ce stau (ori mă pornesc) şi mă-ntreb: de ce oare regizorul vine să „îmbunătăţească“ piesa, montarea, reprezentaţia şi rolul cu acest gest bodegar? (Atenţie: n-am zis „gest jegos şi tembel“ pentru a nu-i jigni pe dependenţi; cu toate că o minoritate – inclusiv dintre aceştia – ar recunoaşte că, de-aş fi zis, dreptate-aş fi avut!)
La Bucureşti am rezistat doar la o singură reprezentaţie teatrală într-un pub fumăcios. Noroc că n-a avut un public foarte numeros. De la o alta, unde nu mă aşteptasem la fumatul nonstop, atât pe improvizata scenă, cât şi în sală, şi unde aglomeraţia fumătorilor era înfiorătoare, am plecat pe la jumătate. Acuma ştiu: evit restaurantele sau crâşmele, barurile sau pretinsele „cluburi“ în care se montează estrade, comedioare sau piesulici. Dar cum să le evit pe acelea de teatru notabil, de centru sau cartier tradiţional-respectabil? Ori teatrele de-a dreptul (oficial numite) „naţionale“?
N-am cum să ştiu dinainte cât de „igienică“ e montarea sau regia… Şi iată că acum sunt silit să înghit şi surpriza – oricât de anacronică şi de necivilizată a devenit, după standardele ultimelor decenii – de a respira fumul ţigărilor de tutun prost, iritant, cancerigen (şi la propriu, şi la figurat!), al unor actori bătrâni şi actoraşi tineri. Repet: vina acestei exhibări (a ceva devenit socialmente reprobabil ori ruşinos) nu este nicidecum a respectivilor actori tabagişti, ci exclusiv a creatorilor de reprezentaţie care îi guvernează: regizorii.
Nu înţeleg discriminarea: în localurile publice în care se fumează, legea pretinde să fie aplicate amenzi. Pe când şi în sălile de teatru, în timpul reprezentaţiei, în care publicul consumator (fumător şi nefumător deopotrivă) este obligat să asiste pasiv, adică neputincios/ victimizant, la artificiul total dispensabil al tabagismului criminal?

Un comentariu pentru “Criminal ca la teatru (IV)”

  1. iunie 3, 2014 la 12:43 pm

    Nu cred ca acestea sunt cele mai mari probleme ale teatrului…Noua ne crapa oala pe foc si suntem ingrijorati ca i s-a vestejit culoarea. (Sub) finantarea domeniului, noile generatii de actori, regizori, apetitul pt teatru (nu neaparat in bucuresti) sunt dileme mai grave decat „fumurile”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper