Copilul din Teheran şi Curtea Miracolelor

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

După cum just afirmă Patrick Proisy în superbul volum Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, carte apărută la casa editorială pariziană Cherche Midi, soarta unui tenismen are prea puţin de-a face cu rezultatele obţinute pe teren. Această observaţie înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, că nu e musai să fii campion pentru a avea o viaţă demnă de platourile de la Hollywood. Condiţia campionului reclamă talentul, dar nu se reduce la el. Fără noroc, dar şi fără alte ingrediente destinale, talentul singur nu e de ajuns. Însă cu siguranţă că există jucători de tenis care, deşi n-au strălucit în competiţiile majore, au fost admiraţi, respectaţi şi chiar iubiţi pentru umorul, spectacolul şi culoarea personalităţii lor. Unul dintre aceştia este, fără îndoială, Mansour Bahrami.
Acesta s-a născut în anul 1956, la 6 aprilie, în oraşul Arak din centrul Iranului, într-o familie înstărită. Nenorocul a făcut ca tatăl său să devină victima unui escroc financiar şi, ruinată, familia Bahrami e nevoită să se mute la Teheran. Acolo, pentru a-şi întreţine copiii şi soţia, părintele se angajează portar şi grădinar la baza de tenis Amjadieh, cea mai mare din oraş. Mansour, ca şi Ilie Năstase, cu care este foarte bun prieten, probabil şi din acest motiv, a crescut pe terenul de tenis. Doar că în acea vreme societatea iraniană era una extrem de polarizată. Jucătorii din Teheran, cu toţii reprezentând high life-ul capitalei, nu se uită la copiii de săraci.
Mansour, îndrăgostit de tenis, visează încă de la vârsta de şase ani să devină tenismen profesionist. Este însă un vis utopic. El devine copil de mingi, dar nu are privilegiul de a poseda o rachetă. La un moment dat, un jucător din echipa de Cupa Davis a Iranului, impresionat de abnegaţia şi seriozitatea copilului, îi dăruieşte o rachetă veche. Fericirea este imensă, micul Bahrami are sentimentul că i s-a deschis în faţa Grădina Raiului! Într-o bună zi, într-un moment de pauză, când nu se joacă pe terenurile de la Amjadieh căci soarele e necruţător la miază, Mansour, care împlinise doisprezece ani, şi un prieten îşi iau inima în dinţi şi încalcă tabuul. Ei abia apucă să schimbe câteva mingi că patru bodyguarzi imenşi dau năvală pe teren. Mansour este aruncat la pământ de un agresor, umplut de sânge, dar mai are puterea să implore: „Vă rog, nu-mi distrugeţi racheta!”. Nici o şansă, însă, bruta îi rupe în bucăţi odorul. Scandalul ia amploare, presa află de eveniment, iar Federaţia Iraniană deschide porţile complexului Amjadieh pentru toţi copiii, iar Mansour primeşte în compensaţie două rachete noi-nouţe. Acesta a fost începutul.
Peste doi ani puştiul, dovedit ca mare talent, câştigă simplul şi dublul la două categorii de vârstă diferite. La şaisprezece ani el devine membru al echipei de Cupa Davis a Iranului, jucând la dublu. La nouăsprezece ani, cu Mansour number one, iranienii câştigă Cupa Galéa, o variantă a Cupei Davis pentru jucători sub douăzeci de ani, eliminând echipe cu tradiţie ca Marea Britanie, România, Elveţia şi Franţa. Surpriza este imensă, lumea începe să se interseze de puştiul-minune de la Teheran. Când viitorul îi pare deschis performanţei, în Iran se petrece Revoluţia islamică, iar şahul Mohamed Reza Pahlavi părăseşte puterea. Ţara se închide, radicalii acaparează toate sectoarele vieţii sociale, inclusiv tenisul, conotat ca sport al imperialiştilor americani.
Mansour nu capotează, el cere audienţă la Ministrul islamic al Sportului, propunând organizarea unui turneu al „revoluţiei religioase”. Premiul este un bilet de avion dus-întors în Occident. Fireşte, junele Bahrami câştigă simplul şi dublul şi îşi face bagajele. Ajuns în 1980 la Nisa, el are doar opt mii de franci în buzunar şi dorinţa de a cere azil politic în Franţa. Ştie însă că nu va fi uşor, aşa că îşi riscă banii la Cazinou. Bineînţeles, ghinionist cum îl ştim, pierde tot. Norocul său constă într-o întâlnire providenţială cu un compatriot emigrat, care-i împrumută două mii de franci. Remontat, iranianul dispută patru turnee minore în regiune, câştigând două şi pierzând o finală. Atrage încă o dată atenţia asupra talentului său, dar din păcate nu se întâmplă nimic semnificativ. Disperat, căci viza i se apropia de sfârşit, el dă anunţ la mica publicitate: „Caut club de tenis pentru care să joc simplu şi dublu contra cost”. Are noroc de-această dată şi primeşte un angajament ferm lângă Paris, la Villepinte. Conducătorii entităţii sportive de-acolo îl ajută să-şi prelungească viza de şedere în Franţa, căci el câştigă meciuri şi puncte pentru micul club.
În 1981 primeşte o invitaţie oficială de a juca precalificările la Roland Garros. Le câştigă. Trece în calificări, de unde iese glorios şi pătrunde pe tabloul principal de simplu, unde în primul tur obţine o victorie care face senzaţie, căci îl elimină pe numărul patru francez al vremii, Jean-Louis Haillet. În runda secundă pierde la un favorit, americanul Mel Purcell, dar meciul este foarte frumos.
Din nou Mansour simte presiunea statutului de refugiat. Revoltat, el dă un interviu în care reclamă dubla măsură a autorităţilor, căci ayatolahul Khomeiny primise azil în Franţa înaintea revoluţiei islamice, în vreme ce un sportiv nealiniat religios şi politic nu beneficiază de aceleaşi drepturi. Din fericire, la 10 mai 1981, socialistul François Mitterrand câştigă scrutinul prezidenţial. Vremurile se schimbă, climatul devine mai tolerant şi mai liberal. Nu doar că Bahrami îşi rezolvă situaţia diplomatică, dar el se şi căsătoreşte cu frumoasa Frédérique, pe care o cunoscuse într-un bouchon de dinaintea Revelionului stradal din Paris.
Doar că timpul nu poate fi dat înapoi. Tinereţea nu mai poate fi recuperată. La treizeci de ani el răsuflă uşurat, are în buzunar o viză pentru un deceniu şi îşi poate începe în sfârşit cariera de profesionist. Se remarcă drept un excelent tenismen de dublu, jucând finala de la Roland Garros alături de Éric Winogradsky, în 1989. El câştigă două trofee în această probă, dar la simplu nu depăşeşte niciodată poziţia 192 ATP.
Chiar şi aşa, face partide memorabile, cum este cea contra lui Yannick Noah din sferturile de finală ale turneului de la Basel, ediţia 1991. În turul precedent îl eliminase surprinzător pe Marc Rosset, pe-atunci numărul zece mondial! Înainte de meci, el îi spune amicului Noah: „Ştii, oricum victoria e a ta, dar hai să facem spectacol, să jucăm pe dos!”. A rezultat prima partidă-show nedemonstrativă din istorie, un meci pe care cei două mii de elveţieni nu-l vor uita niciodată.
Retras din activitate, Mansour a continuat în circuitul rezervat veteranilor, unde a obţinut rezultate incomparabile cu cele din epoca în care era activ în ATP. De pildă, în 1995 a fost desemnat primul jucător al categoriei sale de vârstă, depăşindu-i pe Năstase, Vilas, Connors, Borg şi McEnroe.
De-atunci, numele său este asociat cu ideea de „circar al terenului de tenis”, fiind, alături de francezul Henri Leconte, unul dintre primii doi show-man-i ai planetei! Adevărul este că Mansour deţine o tehnică perfectă, mult peste cea a lui Nasty sau chiar a lui Pancho Gonzales.
Născut sub o zodie nefastă, el nu a putut deveni un mare campion, dar şi-a trăit viaţa cu bucurie şi a dăruit fanilor un umor tenisistic apreciat peste tot în lume. Un personaj plin de har, dar care nu a fost deloc favoritul astrelor!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper