Ce ar trebui să ne amintim…

Un articol de C. Stănescu

Ţi se face părul măciucă citind ce scrie Magda Ursache în mica şi tăioasa (era să zic: zburlita!) revistă Spiritul critic de la Paşcani, ţinută bine în picioare de octogenarul Leonard Gavriliu. Cu un curaj „nebun“, de n-ar fi calculat, într-o manieră aşa de caustică încât cred că „victimele“ sale vor fi sângerând de-adevăratelea, Magda Ursache, neînfricată ca o amazoană (îi recomand călduros Amazoanele. O poveste de Adriana Babeţi, recent distinsă cu Premiul „Cartea Anului“ de România literară), îşi pune lumea în cap cu fiecare rând pe care-l lasă pe hârtie. Intră bunăoară în labirintul întunecos al dosarelor de urmărire informativă şi, strângând firul Ariadnei în mână, ne ţine cu sufletul la gură. Are ochiul detectivului din Agatha Christie şi mâna de comisar incoruptibil a lui Maigret. Tot ce vine de la Securitate trebuie filtrat cu grijă, ne spune dna Ursache, „lucrătorii operativi“ notau orice le trecea prin minte în procesele verbale şi-l citează în acest sens pe Paul Goma din Culoarea curcubeului ’77, unde acesta scrie că şi ceasurile din sălile de anchetă, pe care le-a cunoscut bine, „arătau altă oră decât cea reală“. Asta face Magda Ursache: îndreaptă timpul punând orele la loc. Descoperă la o lectură cu laser erorile deliberate şi, sub ele, minciuna şi calomnia puse cu sila în gura victimei inocente: „a scris, netorturat, în declaraţia sa Anton Golopenţia: «Subsemnatul bandit…», sau e dictare sub chin?“ Autorii notelor proceselor verbale ale „lucrătorilor“ respectivei instituţii încurcau cu viclenie pistele, înscenau raporturi inexistente şi „auzeau“ vorbe ce nu s-au spus, pierzându-şi astfel urmele într-un ocean de semne de întrebare greu sau imposibil de descifrat sub perdeaua groasă de „misterizare“ trasă de anchetatori peste cei anchetaţi: lucrau aceşti „lucrători“, fără să ştie, ca nişte scriitori de ficţiuni, dar mincinoase. De fapt, pentru „frontul“ literar ei joacă rolul intriganţilor în comediile din descendenţa lui Molière, izbutind, cum se vede până azi, să le învrăjbească iremediabil pe victimele ştiute şi neştiute ale acţiunii lor. Destrămarea brumei de solidaritate dintre oamenii condeiului este una din marile lor opere. „Opera“ e continuată şi azi, susţine Magda Ursache: de către „lucrătorii“ chemaţi să restabilească adevărul, respectiv, CNSAS, instigat ori supravegheat chiar de o parte a fostelor victime devenite, subit, „călăi“: „E ştiut că înainte de a fi trimise la CNSAS, dosarele sunt periate… Unii apar albi ca Albă ca Zăpada, alţii sunt ca lupii cei răi. În stalinism ajungeai deţinut politic fără proces, acum îti dă verdict tribunalul CNSAS înainte de sentinţa judecătorească. Da, CNSAS a tulburat rău apele, ca să nu se mai facă distincţia între adevăr şi minciună în dosare, între mărturii sincere şi false, între situaţii reale şi bârfe-zvonuri. «Reclamantul» CNSAS acuză «pârâtul» pe temeiul delaţiunii «surselor» şi pe baza rapoartelor vechilor securişti“! Noroc cu profesionalismul unor cercetători independenţi, imparţiali şi nepărtinitori, precum Gabriel Andreescu ale cărui analize contribuie la îndreptarea lucrurilor stricate de amatorism şi rea intenţie. Aflăm dintr-un tardiv comunicat al ICCJ că regretatul critic literar Mircea Iorgulescu n-a fost colaborator al Securităţii, cum susţinuse „reclamantul“, CNSAS. De ce a trebuit ca el să moară pentru ca reputaţia să îi  poată fi salvată?
Alt fir încins ţinut strâns în mână de Magda Ursache, o Ariadnă coborâtă în labirint, duce la celebrul şi controversatul Raport final: operă necesară, dar înţesată de calificative, unele descalificante pentru autorii lor, nu pentru creatorii, mulţi de prim rang, în obrazul cărora acele calificative sunt aruncate. Pe urmele strigătului de indignare al unui important filozof şi manager contemporan (care ăi-a înghiţit repede strigătul) la auzul numelui celui pus să diriguiască lucrările în vederea Raportului final, amazoana noastră scrie sub semnătură proprie, nu „în colectiv“: „Va fi tras N. Breban în Tribunalul democrat (fost al poporului) unde Tismăneanu va fi procuror? Posibil. Nu degeaba comunistologul e obsedat de vocabula final – vezi şi Marele şoc – din finalul unui secol scurt: Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Anţărţ, capitalismul îşi ascuţea contradicţiile, intra în criza finală, Tismăneanu părea a şti, ca doctor în marxism-leninism, cum se «nimiceşte» (verbul său) capitalismul, până a nu pleca peste Atlantic. După Paul Goma, este «model de salamandritudine». S-a «distanţat ideologic» de discursul pro Epocă de Aur, pro Dictator, până-n plecare? Nu. Atunci nu-i vorba de distanţare, ci de cameleonizare. În presă semna, puţin înainte de emigrare chiar, că «viziunea generală a lui Ceauşescu e complexă, polivalentă, bogată în semnificaţii». Lăuda cu spor «marxismul creator» al Ceauşescului şi a lui «gândire de excepţie», «un model de raportare intelectuală (sic!) la realităţile sociale de azi»“. Aş avea măcar două mici rezerve asupra spuselor (scriselor) Magdei Ursache despre „cazul“ în chestiune. Prima: nu putea să scrie politologul puţin înainte de plecare, „viziunea generală a lui Ceauăescu“, ci, obligatoriu, „viziunea generală a Tovarăşului Nicolae Ceauşescu“, altminteri sărea cenzura pe el (pe text). A doua: se poate admite că scria dinadins astfel ceea ce scria „cu puţin înainte de plecare“, tocmai pentru ca să amorţească vigilenţa celor ce-i dădeau paşaportul. Amorţirea vigilenţei prin cuvintele-cheie despre „viziunea generală complexă, polivalentă şi bogată în semnificaţii“ nu exprima chiar părerea sa intimă şi convingerea lui fermă, ci doar preţul deciziei de a răspunde grabnic chemării mistuitoare de a zbura peste Atlantic. Şi tocmai de aceea, la întoarcere, în vederea Raportului final ce urma să fie citit în cadru solemn cu tricolorul fâlfâind la catarg, memoria, ea însăşi, era musai să fie, dialectic şi în chip necesar, selectivă, cum scrie cu graţioasă parcimonie amazoana din Spiritul critic de la Paşcani: „Că are memoria selectivă e neîndoielnic: să-l prăfuieşti pe Eugen Florescu, şeful secţiei de presă CC al PCR, instalat în SUA, ca şi Tismăneanu, dar după 2000 (m. 2009) şi s-o incluzi între opozanţi pe reciclata Ileana Vrancea înseamnă să fii ziarist obiectiv? Să-l treci pe lista ruăinii pe Octavian Paler lângă soţioara lui Brucan, Alexandra Sidorovici, acuzator la Tribunalul poporului, dreptu-i? Şi tot acolo, pe lista ruşinii, pe Petre Anghel şi Adrian Păunescu, acuzat pentru «devotament pentru socialism, revoluţie şi partid», «primitor de vilă superbă», ca şi cum V. Tismăneanu n-ar fi stat în vila Gospodăriei de partid. Şi dacă Răutu e «acrobat perfect», fostul propag comunist e mai-mult-ca-perfect, vezi şi aportul lui la Micul Dicţionar social-politic pentru tineret, Ed. Pol. 1981, coordonator Virgil Măgureanu. Uite cum se leagă «eminentul political scientist» de «şarpele cu ochelari»“. Comprehensivă şi de aceea cu o pornire conciliantă nedusă totuşi la capăt, Magda Ursache mai citează – îi plac citatele! – dintr-un ziar: „Într-un loc îi dau, însă, dreptate absolută celui ce scrie despre sine că a fost «tânăr filozof politic neo-marxist»; «cazul românesc: noi nu prea ştim ce anume ar trebui să ne amintim (v. interviul lui Adam Michnik publicat în Evenimentul Zilei din 22 iunie 2009). Aşa stau lucrurile dacă un fost PCR-ist a fost raportor prim, iar un fost ilegalist, Brucan, agent sovietic dovedit, a fondat GDS-ul. Crezându-se, pesemne, un Adam Michnik de Dâmboviţa, Tismăneanu cere ca nominalizaţii în Raport să se retragă din viaţa politică; reciclaţilor li se iartă“. Ţi se face părul măciucă de câte ştie, înţelege şi spune dna Magda Ursache… Cine a spus că „noi nu prea ştim ce anume ar trebui să ne amintim“?!?

Nu ştiu cine a spus. Ce ştiu este însă că un cuvânt, unul singur din frază, m-a izbit în moalele capului, ca un buzdugan azvârlit în caseta cu amintiri şi, făcându-mi memoria „selectivă“, m-a aruncat deodată înapoi, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, în 1981… Eram reporter în „campania electorală“ a lui Marin Preda, la Alexandria, pentru Siliătea-Gumeăti. Pe vremea aceea, candidatul era ales deputat înainte de alegeri. Seara târziu luăm masa, festivă, vezi bine, la sediul comitetului judeţean de partid, în onoarea lui Moromete, care urma să moară peste puţină vreme. În timpul mesei festive, televizorul duduia de emisiuni electorale şi ăedinţe (ca şi astăzi!). Iar pe ecranul de sticlă apărea dintr-odată un poet, stimabil, care a început să turuie în limbajul epocii: „Cum trebuie să fie ea, Poezia, azi?! Poezia – sublinia şi repeta poetul – trebuie să însufleţească… Poezia noastră trebuie să fie aăa şi pe dincolo, trebuie să redea sentimentele nu ătiu cui şi trebuie, ca poezie politică, să omagieze pe nu ătiu cine; ea, Poezia, trebuie să fie patriotică şi trebuie să-i nemurească pe eroii patriei“ şi aşa mai departe, până când, înnegurat şi furios, Marin Preda s-a năpustit peste bietul vorbitor de pe sticlă strigând în gura mare: „Şi mai slăbeşte-mă cu trebuie al tău şi mai du-te-n …!“ Cuvântul „trebuie“, cu semantica lui primitivă şi dictatorială, a făcut una din cele mai lungi şi mai odioase cariere în Epoca despre care scrie cu atâta amară tragere de inimă Magda Ursache, evocându-i pe exponenţii „comenzii sociale“ închise într-un singur cuvânt sec precum o ghilotină: trebuie! Statistic vorbind, cuvântul deţine recordul absolut al limbii supranumite „de lemn“ din epoca trecută. Era utilizat, nediscriminatoriu şi concluziv,  în discursuri, şedinţe, critici şi convorbiri cu cei mici în şcoli şi grădiniţe şi cu oamenii muncii, inclusiv ai muncii intelectuale, ai condeiului. Când aud (citesc) acum că „trebuie“ – expresia uzuală a necesităţii din doctrina vulgarizată a marxismului epocii de aur – n-a murit ori măcar să fi intrat şi el în carantină dacă nu trecut pe la „deratizare“, pe unde a trebuit (!) să treacă şi eroul din Cel mai iubit dintre pământeni – în urechi îmi răsună „polemica“ lui Marin Preda cu … ecranul televizorului şi înjurătura lui de acum peste treizeci de ani. Amintiri…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper