ASTRA – un muzeu model

Anul trecut, muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului a împlinit o jumătate de secol de la înfiinţare. Atunci când a fost întemeiat, România avea deja două mari muzee în aer liber: Muzeul Satului (înfiinţat de Dimitrie Gusti în fostul parc bucureştean Carol al II-lea, rebotezat Herăstrău) şi Muzeul de la Hoia, de lângă Cluj (deschis la iniţiativa lui Romulus Vuia). Dacă muzeul bucureştean era, din toate punctele de vedere, un muzeu absolut original, fiind unul sociologic, cel transilvănean era unul realizat în buna tradiţie a Skansen-ului suedez, înfiinţat de Artur Hazeluis, încă din 1891, la Stockholm.
Ideea înfiinţării unui alt muzeu în aer liber, la Sibiu, a înflorit de fapt încă din perioada de restrişte a celui de-al doilea război mondial, când România a fost silită să evacueze multe dintre instituţiile culturale din zona Transilvaniei ocupată de Ungaria. Romulus Vuia a fost cel care a ales Sibiul drept loc de refugiu pentru muzeul din Cluj. Dar omul care s-a zbătut să creeze un muzeu în aer liber la Sibiu şi care a şi reuşit acest lucru a fost unul dintre discipolii lui Gusti, Cornel Irimie.
După desfiinţarea abuzivă (în spiritul a tot ceea ce a făcut regimul comunist, încă de la instalarea sa deplină, prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947) a străvechii Asociaţiuni româneşti ASTRA şi etatizarea Muzeului Brukenthal, deceniul şase al secolului trecut a fost, ca pentru întreaga societate românească, unul extrem de sumbru. Primii ani ai deceniului şapte au adus şi câteva raze de speranţă pentru o oarecare intrare în normalitate.
Sibian prin naştere, Cornel Irimie a urmat, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie bucureştene, specialitatea de Sociologie Rurală şi Etnografie, avându-i drept mentori, în afară de Gusti, pe Traian Herseni, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia şi Mircea Vulcănescu (în context, nu pot să mă abţin să nu remarc una dintre cele mai interesante expoziţii din anii din urmă, vernisată la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, „În urma acului. Românii de peste Bug“, care pune în valoare cercetările realizate de o echipă condusă de Anton Golopenţia, în timpul războiului, în comunităţile româneşti de la est de Bug). Reuşind să scape de epurările de la începutul regimului stalinist (până în 1951, a lucrat chiar în minister),  Cornel Irimie s-a angajat din 1953 la Muzeul Brukenthal, unde, în 1956, a devenit şeful secţiei de etnografie şi artă populară. A fost şi momentul debutului eforturilor sale pentru a înfiinţa un muzeu în aer liber în Dumbrava de la marginea oraşului. După trecerea prin multe hăţişuri birocratice, la sfârşitul anului 1964, teritoriul viitorului muzeu în aer liber este trecut în administrarea Muzeului Brukenthal. Desigur, până atunci, Irimie nu a lucrat singur, avându-i alături de el pe oameni ca Herbert Hoffmann, Ion Drăgoescu, Florian Bănescu, Raymonde Wiener, Olga Mărginean, Hedwig Ruşdea şi Paul Niedermeier. Încă din 1961, tematica viitorului muzeu în aer liber fusese deja stabilită, hotărându-se că acesta va fi unul dedicat în principal instalaţiilor tehnice, precum şi locuinţelor specifice diverşilor meşteşugari. Muzeul a fost înzestrat cu un teritoriu uriaş (96 ha), devenind astfel cel mai mare muzeu în aer liber din România. Cu sprijinul necondiţionat al unui împătimit muzeograf (directorul de atunci al Muzeului Brukenthal, Nicolae Lupu), Cornel Irimie şi colectivul lui au reuşit să inaugureze muzeul în 1963; în continuare, mari lucrări de amenajare şi de îmbogăţire a patrimoniului cu noi monumente aduse din teren au continuat în următorii 10 – 12 ani. Scopul coordonatorului proiectului a fost acela de a crea un „muzeu etnografic întemeiat pe o concepţie sociologică? (Irimie nu putea uita al cui student a fost!). Ceva mai târziu, în 1974, muzeul era privit drept unul „al istoriei culturii şi civilizaţiei poporului român?, fără a se înlătura concepţia „sociologică? ce stătea la fundamentul instituţiei.
Ajuns la conducerea Muzeului Brukenthal, Cornel Irimie a ştiut să acorde importanţa cuvenită colecţiilor de artă şi istorie ale instituţiei, dar a continuat să fie preocupat mai ales de soarta muzeului din Dumbravă.
După dispariţia sa, în 1983, şeful secţiei de etnografie şi, implicit, al muzeului din Dumbravă a fost Corneliu Bucur, cel care – devenind apoi, în 1990, directorul unui muzeu separat de Muzeul Brukenthal – a reuşit să imprime un nou ritm de lucru aşezământului şi, totodată, să îi confere o nouă identitate. Ideea excepţională a lui Corneliu Bucur a fost aceea de a lega Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale, desprins din Muzeul Brukenthal, de ceea ce a fost odată Muzeul Asociaţiunii, adică Muzeul ASTRA. Noua denumire a muzeului, Complexul Naţional Muzeal ASTRA, cu doza ei de stupiditate, despre care am mai discutat (termenul „complex“) este totuşi extrem de importantă pentru identitatea instituţiei. Directoratul lui Corneliu Bucur a însemnat, din cele mai multe puncte de vedere, un model pentru oricare manager de muzeu din ţară. De un dinamism aproape nemaiîntâlnit, veşnic neobosit, transformând muzeul într-un permanent şantier, Corneliu Bucur şi echipele de colaboratori care s-au succedat rapid, în ultimele două decenii, au reuşit să transforme vechiul muzeu înfiinţat de Cornel Irimie într-o instituţie modernă, conexată la tot ceea ce este nou în materie de muzeografie etnografică.
Este, desigur, regretabil faptul că unele conflicte personale au afectat, în urmă cu câţiva ani, buna funcţionare a instituţiei şi că orgoliile au făcut să treacă în plan secund realizările excepţionale ale unui colectiv format din peste o sută de persoane. Fără să beneficieze de un buget foarte generos, dar având parte de un management performant (continuat, după pensionarea lui Corneliu Bucur, de Valeriu Olaru), Muzeul ASTRA a dovedit nu doar că este unul dintre cele mai valoroase instituţii de profil din ţară, ci şi că îşi păstrează dinamismul imprimat de fondatorul său, Cornel Irimie.
Nu aş fi adus vorba despre toate aceste lucruri dacă anul trecut, cu ocazia împlinirii unui semicentenar de la înfiinţarea muzeului în aer liber, nu aş fi avut ocazia să admir, încă o dată, cu invidie colegială, superba clădire administrativă (care găzduieşte şi şi laboratoarele de conservare şi restaurare ale Muzeului) realizată în baza unui proiect finanţat cu sprijinul Norvegiei. Cu banii utilizaţi, în alte locuri abia dacă s-ar fi proiectat o nouă expoziţie permanentă. Cu instalaţiile de acolo, se pot conserva şi restaura obiecte de mare valoare din întreaga ţară. Posibilităţile deschise de centrul inaugurat în 2010 la Sibiu sunt extrem de mari şi servesc drept model pentru oricare muzeu din România. A fost nevoie de inventivitate, de hotărâre şi de o mare putere de muncă, pentru ca un vis la care probabil Cornel Irimie nici nu ar fi îndrăznit să aspire, să se realizeze.

Mi-ar plăcea ca, măcar pentru acest lucru, Muzeul ASTRA să fie luat drept un muzeu – model în România, şi ca acest model să se propage peste tot în ţară. Şi mi-ar plăcea ca, într-o bună zi, clădirea Muzeului Asociaţiunii, care a fost construită pentru el, să îi revină, după dreptate, pentru a răsplăti munca unor generaţii de specialişti şi pentru a repara o injusteţe veche cât un regim politic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper