Afacerea Roşia Montană. Activism şi jurnalism

Mihai Goţiu, Afacerea Roşia Montană, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2013, 506 pagini

 

Adi DOHOTARU

În ciuda unor stângăcii organizatorice pe care le-am constatat în cei peste zece ani de când sunt alături de membrii campaniei civice „Salvaţi Roşia Montană“ (SRM), aceasta este indubitabil cea mai importantă a României postdecembriste. Dar, dincolo de aprecieri, pentru ca această campanie să rămână eficientă, onestă şi să se încheie într-o bună zi, sunt necesare şi critici constructive. Iar în articolul de faţă trebuie decelat între campanie şi cartea scrisă de Mihai Goţiu, care, din punctul meu de vedere, nu respectă nişte standarde jurnalistice minimale pentru a fi considerată un documentar-anchetă.
Mai degrabă, se înscrie într-un subgen narativ existent în spaţiul anglo-saxon, al scriiturii activiste, asertive, inexistent în spaţiul românesc, motiv pentru care atât Mihai Goţiu, cât şi recenzenţii au considerat  ulterior studiul ca fiind o investigaţie jurnalistică. Nu e. Iar experienţa de jurnalist şi de activist m-a determinat să fac diferenţa între cele două şi să aleg activismul în locul jurnalismului, pe care îl mai practic ocazional. Liantul fragil dintre o cetăţenie pasională şi activă şi jurnalism e jurnalismul cetăţenesc ca alternativă la jurnalismul corporatist, dar chiar şi acest tip de jurnalism devine o capcană pentru că tinde, la rândul său, să prezinte punctele de vedere ale unei singure părţi. În volumul său, Goţiu merge chiar mai departe, astfel încât nici nu mai prezintă punctele de vedere ale propriei părţi prin interviuri proprii (majoritatea sunt prezentate indirect, prin intermediul diverselor ziare), ci într-un stil asertiv, când avocăţesc, când judecătoresc, când de agent 007, totul îmbinat cu demontări echilibrate ale argumentelor companiei Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) privind necesitatea derulării exploatării.
Nu atât corectitudinea argumentelor va fi comentată aici, cât perspectiva ne-jurnalistică. Paradigma propusă de Goţiu e periculoasă pentru că va conduce la un nou Ev Mediatic, al triburilor electronice (ecologişti vs. corporatişti, stângişti vs. dreptaci, politici vs. civici etc.), în care informaţia devine atât de fragmentată încât se transformă în opiniomanie relativistă, prea puţin capabilă să se opună puterii în termeni mai structuraţi.
Trebuie să îmi exprim stupefacţia, ca persoană care a trecut prin televiziunea şi radioul publice: cum e posibil să faci jurnalism (de investigaţie) fără a documenta poziţia părţii adverse şi a clama apoi că nu mai e necesar acest lucru?
Cine caută o relatare a manifestaţiilor anti RMGC din toamna anului 2013 va fi dezamăgit, pentru că ele sunt descrise în survol, fără pătrunzimi, pe doar zece pagini. Este surprinzător că sunt atât de puţine pagini pentru că Goţiu are pretenţia nu doar de a fi anticipat revolta, ci şi de a o fi declanşat, după cum este construită concluzia cărţii într-o logică uni-lineară a unor reacţii jurnalistice proprii urmate de proteste stradale. Emfaza şi auto-eroismul sunt aspectele cele mai dăunătoare ale scriiturii.
Există destule aspecte memorabile în volum, precum devoalarea mecanismelor prin care politicienii s-au îmbogăţit prin privatizarea întreprinderilor de stat, acaparate uneori tot de către cei care făceau regulile jocului, precum Adriean Videanu. Ori despre campaniile activiste „MindBomb“ împotriva lui Victor Ponta, somat să îşi dea masca jos. Sau episodul confruntării dintre două personalităţi puternice, cu fire colerică: Traian Băsescu şi Eugen David. Autorul punctează bine dezastrele anterioare ale exploatărilor, precum deversarea cianurilor de la Baia Mare în râurile României şi Ungariei din anul 2000 ori tragedia de la Certej din 1971, când optzeci şi nouã de persoane şi-au pierdut viaţa în urma ruperii unui iaz de steril de la o exploatare a aurului. Din nefericire, atât aici, cât şi în alte descrieri, tragedia este prezentată la modul pompieristic drept „cea mai mare catastrofă pe timp de pace din România, până la cutremurul din 1977”. Un istoric i-ar putea aminti lui Goţiu de alte tragedii mai relevante – moartea dintr-o neglijenţă aparent contextuală a atâtor mii de oameni din cauza accidentelor de muncă în perioada modernă sau contemporană, asemenea morţii minerilor de la Anina din 1920, când autorităţile s-au temut de o presupusă revoluţie socialistă, aşa că au ascuns explozibilul în mină… care a explodat ucigând aproape douã sute de mineri.
Apoi, este relevantă mărturia, din nou bazată pe poveşti indirecte (!), a unui popă simpatizant al RMGC care le-a spus ţăranilor că nu îi „mai primeşte la maslu” pe cei care nu votează pentru începerea proiectului RMGC la referendumul care s-a desfăşurat în 2012 în Apuseni.
Alternativa turismului la minerit este fermecătoare, la fel ca prelucrarea lemnului ori creşterea animalelor. Dar ce eludează această perspectivă este faptul că agroturismul este una dintre cele mai puţin fiscalizate activităţi economice din România, motiv pentru care statul preferă contribuitorii corporatişti a căror plată a taxelor şi impozitelor este mai uşor de urmărit.
Transcrierile de interviuri, răspunsurile cinice ale preşedintelui FRF Mircea Sandu când spune, privind exploatarea cu cianură, că „toţi murim din ceva”, mărturiile specialiştilor ARA şi documentele de la final sunt principalele atuuri ale unei cărţi care ar fi putut fi o carte-model de jurnalism autohton.
O altă parte benefică a cărţii, dar lipsită de concluzii adecvate, este descrierea modului în care România a fost de-reglementată în favoarea marelui capital.
Potrivit autorului, orice sistem tinde spre „multiple derapaje” indiferent de ideologie, iar sarcina societăţii civile este de a acţiona împotriva acestor abuzuri de putere. Dar o astfel de perspectivă menţine în exterioritate societatea civilă în raport cu politica, de parcã societatea civilă nu ar avea propriile ei mize politic-economice de acaparare a puterii sau de apărare a unor facţiuni ale puterii. Miza rezistenţei este ca diverse comunităţi din România să-şi decidă „soarta şi modul în care bogăţiile naturale şi istorice de care dispun vor fi valorificate în folosul comunităţii lor”, scrie Goţiu. Dar în ce economie comunităţile îşi decid singure soarta? Şi cum se decide ceea ce este comun comunităţilor şi felul în care interacţionează comunităţile între ele? De ce a dispărut un universal social pe terenul căruia comunităţile se puteau întâlni? Se poate infera că răspunsul lui Goţiu este unul aparent autarhic, în care mici proprietari tranzacţionează bunuri de la egal la egal sau au acces în mod echitabil la supermarketuri, asemenea marilor competitori, pentru a-şi deversa marfa locală. Raportând la situaţia existentă, proiecţia inconştientă a jurnalistului este o utopie frumoasă care merită explorată în experimente literare şi exegetice, dar tot o proiecţie puţin fezabilă rămâne.
Jurnalistul face referire la un audit Ernst & Young din 2010 care arată că industria minieră „este predispusă la fraudă” şi face apel la coruptibilitatea decidenţilor politici din diverse părţi ale lumii. Predispoziţia către corupţie este intensificată, arată raportul, de cultura organizaţională locală a ţărilor în curs de dezvoltare, pe care corporaţiile s-ar mula. În schimb, în Vestul civilizat ar exista o „faţadă de legalitate, nu însă şi de echitate”. Dar, în loc ca jurnalistul să încerce să investigheze sistemul global, preferă în restul cărţii să se refere la fenomenul corupţiei, ca şi cum România nu ar atinge standardele vestice de civilizaţie, marota eternă a dreptei româneşti. Nu piaţa capitalistă e problema, ci statul care frânează economia de piaţă (curată), nu cea a lobby-ului politic corporatist (murdar). Twistul lui Goţiu pentru a nu aborda sistemul economic capitalist e referinţa la corporatism, care, din cauza practicilor de lobby şi cumpărare de politicieni şi de publicitate, ar eluda mecanismele antreprenoriale ale pieţei. Şi asta pentru că se inferează că frauda şi corupţia ar fi specifice politicului şi culturii organizaţionale primitive ale economiilor în curs de dezvoltare, şi nu inerente pieţei. În altă parte, făcând referire la acelaşi raport, autorul concluzionează că specifică multinaţionalelor este adaptarea la cultura organizaţională, şi nu „impunerea unor reguli şi norme responsabile şi echitabile social şi economic”. Dar de ce ar impune corporaţiile norme responsabile şi echitabile social dacă ţelul lor este profitul acţionarilor, ţel specific economiei capitaliste?! Pe scurt, Goţiu nu cercetează tendinţele sistemului economic incriminat, ci fenomenul corupţiei, care devine o sintagmă jurnalistică atât de uzitată încât îşi pierde sensul juridico-investigativ şi capătă o virtute strict polemică.
Cartea încalcă regulile jurnalistice pentru că jurnalistul se transformă în avocat al apărării (sunt şi momente în care Mihai Goţiu, evadând din jurnalism, se referă la sine la persoana a III-a). Nu sunt intervievate păreri contrare campaniei SRM, nu este descrisă la firul ierbii specificitatea localităţii, nici măcar nu apar în primele sute de pagini păreri ale ţăranilor ori activiştilor din campania SRM, ci doar, într-un discurs când avocăţesc, când judecătoresc, sunt demontate argumentele adversarului condamnat aprioric de corupţie. Unde sunt intervievaţi Zeno Cornea, Sorin Jurcă, Călin Capros şi alţii din Roşia Montană sau Ştefania Simion, Luminiţa Dejeu, Mihnea Blidariu ori Tudor Brădăţan şi alţi studenţi de la Studiile Europene din UBB care au declanşat campania?
Goţiu creează uneori o falsă contextualizare a campaniei, lipsită de fundamentare istorică. Astfel, el demontează pretenţia că lozinca „nu ne vindem ţara” de după 1989 ar avea vreo legătură cu sloganul liberal valorizat pozitiv „prin noi înşine” (dar cine a afirmat asta?), ultima sintagmă fiind definită drept găsirea unui „raport just între capitalul străin şi acel autohton”. În schimb, „noi nu ne vindem ţara” devine o „continuare a naţionalismului ceauşist” care a presupus acapararea resurselor de către nomenclaturişti. Este şi unul dintre motivele pentru care nu s-a operat restitutio in integrum în Apuseni, principiu care ar fi condus la stăpânirea aurului de către moţi, dar care ar fi tăiat accesul la resurse ale nomenclaturii. Principiul restitutio in integrum este văzut în termeni pozitivi, în ciuda faptului că retrocedarea patrimoniului natural şi istoric a condus la devalizarea ţării, involuţia producţiei agricole, devastarea pădurilor ţării ori transformarea unor clădiri de patrimoniu din instituţii cu o menire culturală sau educaţională în clădiri privatizate cu scopuri comerciale. Comparativ cu acest jaf presupus de restitutio in integrum, cu tot respectul pentru campania SRM, înstrăinarea aurului prin metode deloc ecologice este un mizilic.
Efortul investigativ este minimal, sunt multe alegaţii nedovedite prin probe sau prin material documentar, preluate trivial din ziare. De exemplu, un intertitlu halucinant este „Roşia Montană, preţul pentru aderarea României la NATO”, dar ca dovadă sunt declaraţiile din „Cotidianul” ale unui fost procuror militar, Gheorghe Oancea, care citează din memorie o discuţie avută cu conducerea Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale (ANRM) în care oficialii ANRM i-ar fi spus că stoparea contractului cu Gabriel Resources ar constitui un impediment în aderarea la NATO, afirmaţie care primeşte o „confirmare indirectă” prin faptul că Frank Timiş a sponsorizat o reuniune NATO la Bucureşti în 2002, informaţie făcută publică de ofiţerul NATO Wilem Matser. Niciuna dintre aceste declaraţii nu este investigată personal de Goţiu şi nici nu se obţine vreo declaraţie directă (de pildă, Adrian Năstase înregistrat că trebuie să vindem Roşia ca să intrăm în NATO). Goţiu doar trage concluzia bombastică, pe baza unor afirmaţii indirecte, a tranzacţionării Roşiei pentru a intra în NATO. Chiar dacă acest lucru este posibil, aşa cum pare să se fi întâmplat la negocierile României pentru intrarea în UE când au fost privatizate la presiunile UE bunuri publice importante, acuzaţiile de corupţie trebuie întărite de probe concludente.
Autorul arată îndreptăţit că propaganda RMGC preluată de preşedintele Băsescu distorsionează flagrant realitatea prin „ignorarea costurilor sociale şi de mediu pentru stat” şi „umflarea locurilor de muncă”. Dar e de neînţeles de ce autorul nu sesizează că aşa funcţionează şi sistemul economic actual, problema fiind pusă, repet, în termenii corupţiei şi intereselor politico-economice. Mai ales că în altă parte Goţiu observa just că, din perspectiva „echităţii” şi „egalităţii de şanse”, atunci când se manifestă interese conflictuale într-o societate partea avantajată va fi cea cu resurse pentru lobby. Dar cum inegalitatea acestor resurse este generală la nivel global, deşi nuanţele stratificării importă, desigur, de la o regiune la alta, concluzia logică este că un sistem economic în care costurile sociale şi de mediu sunt externalizate, mecanismul cererii şi ofertei este profund injust. În schimb, Goţiu joacă la sigur şi arată că mecanismul antreprenorial al pieţei e OK, doar deplasarea corporatistă a (neo)liberalismului a denaturat jocul economic, ca şi cum acumularea nu ar fi logica însăşi a sistemului. De altfel, limitele lui Goţiu în înţelegerea economiei actuale reies şi dintr-un comunicat „MindBomb“ (făcut probabil tot de el) în care prim-ministrul Ponta este somat simbolic să îşi dea jos masca de aur şi să renunţe la exploatările miniere cu cianură, defrişări, exploatarea gazelor de şist etc. etc., dar şi la privatizările „forţate”, deşi nu se decelează între privatizare „naturală” şi privatizare „forţată”. Problema lui Goţiu este lipsa de faţă umană a sistemului, derapajele sale posibile, nu puterea în sine pentru care pur şi simplu nu are instrumentele analitice şi cognitive pentru a o studia (de exemplu, în toată cartea nu există un singur autor eco major citat, deşi Goţiu a fost şcolit de ecologişti internaţionali de prim rang ca Stephanie Roth).
Sunt prea multe mărturii indirecte şi citate din ziare, alături de exagerări, emfaze, părtiniri, umflări ale cazului Roşia – cel mai / cea mai – pentru a acorda autointitulatului „jurnalism de investigaţie” un statut documentar. De ce Goţiu nu îşi asumă statutul de activist în cazul Roşia, părăsind jurnalismul în această campanie? Răspunsul e simplu: activismul presupune părtinire, asumarea unei perspective asertive, pe când jurnalismul se centrează narând „fapte”, nu „păreri”. În ciuda ghilimelelor necesare, există o diferenţă între cele două, chiar dacă, părăsind pozitivismul ştiinţific încă prezent în media, ştim de la Nietzsche încoace că faptele sunt subsumate interpretării noastre a lumii. Apoi, statutul de activist se bucură de neîncredere în spaţiul românesc, fiind asociat cu perioada comunistă sau cu mersul împotriva unui val ideologic anume, pe când postura de jurnalist este relativ acceptată şi centrată. Însă, adoptând o falsă poziţie de jurnalist de investigaţie, Goţiu a ratat deschiderea unei nişe scriitoriceşti existente în Occident, aceea unei sub-specii activiste de scriitură, care prezintă de ce fac ceea ce fac activiştii, mai mult sau mai puţini radicali, cu argumente mai calde, personale, dar şi aparent mai reci, printr-o retorică avocăţească.
Goţiu prezintă chiar un cod etic pe care jurnaliştii nu l-au respectat, dar nu se gândeşte în nici un moment că el însuşi nu l-a îndeplinit. Potrivit fostului jurnalist devenit activist anti-RMGC, jurnalismul viitorului nu mai constă în informarea publicului din mai multe surse, ci „contestarea poveştii oficiale”, motiv pentru care ar fi nevoie de „o schimbare de paradigmă în domeniu”. Cum mediile de informare s-au diversificat, lucru care „îl eliberează pe jurnalist de prezentarea poveştii oficiale, pentru că reprezintă o irosire nejustificată de resurse”, rolul jurnalistului de tip nou e să analizeze informaţia şi să o comenteze, aparent fără „teren”. Dar Goţiu nu vrea să înţeleagă că întrebările faţă în faţă pot schimba discursul oficial, pot dezvălui şi alte aspecte decât relatările reprezentanţilor autorităţilor din timpul conferinţelor de presă oficiale. În fond, acesta este jurnalismul de investigaţie, obţinerea „de la faţa locului” şi din spatele locului a unor informaţii şi mărturii care să creioneze alte aspecte decât cele deja declarate, iar acest lucru nu se poate realiza fără intervievarea a cât mai multor părţi, ceea ce Goţiu nu face în carte. Stilul pedagogic şi sapienţial este cvasiprezent în paginile noii etici jurnalistice: „Pur şi simplu nu-i mai cereţi jurnalistului să fie neutru şi echidistant”. (În schimb, publicul ar putea cere jurnalistului să fie „corect”.) Pe scurt, Goţiu cere noului jurnalism să fie ca el.
Doar la pagina 197 apare prima mărturie a unui interviu realizat personal de Goţiu cu Eugen David. Interviuri cu persoane împotriva proiectului pur şi simplu nu apar sau apar incidental, Goţiu amintindu-şi o conversaţie cu PR-ul RMGC, şi aceasta neoficială (fără ghilimele de citare), ea fiind prima şi ultima referire la o conversaţie cu un oficial al companiei.
Singurul ţăran intervievat şi prezentat în carte ca fiind favorabil proiectului este un agricultor, fost miner, care spune că ar dori să fie salariat RMGC, dacă s-ar derula proiectul. Este judecat aspru pentru presupusele sale reminiscenţe comuniste, întrucât ţăranul „rămăsese tributar mentalităţii de salariat, mentalităţii legate de superioritatea unui loc de muncă, în raport cu o activitate independentă”. ţăranul nu ar fi fost conştient, clamează Goţiu, de faptul că, dacă terenurile ar fi prinse în proiectul minier, ar rămâne doar cu un salariu instabil. Dar Goţiu nu se gândeşte şi la varianta logică a vinderii terenului dacă pământul ar fi prins în proiectul minier şi la reinvestirea banilor, astfel încât activitatea salarială să nu fie în conflict cu cea antreprenorială.
Preferinţa pentru categoria salarială ar fi, după Goţiu, o dovadă a influenţei propagandei proletcultiste care a glorificat statutul minerului salariat, propagandă preluată acum de compania RMGC. În această genealogie pseudo-ştiinţifică a preferinţei pentru munca salarială ca derivând din comunismul etatist, Goţiu nu s-a gândit nici o clipă că sistemul capitalist se bazează pe muncă salarială şi pe apropriere privată a plus-valorii, categoria salariatului / proletariatului fiind un indiciu al modernităţii, nu al unei ideologii anume. În contrapartidă, patronii cu zeci de angajaţi de la fabrica de mobilă din Câmpeni sunt prezentaţi pozitiv, ca şi cum nu ar avea salariaţi (cu mentalitate etatistă).

Potrivit lui Goţiu, comunismul şi corporatismul au un discurs asemănător, în care sunt „evidenţiate doar beneficiile, iar costurile ascunse şi ignorate”. Nu apare nicăieri că de fapt corporatismul este concluzia logică a acumulării capitaliste. Iar motivul pentru care nu apare corelaţia constă în încercarea de a apăra piaţa, de a construi o utopie a relaţionării egalitare în condiţii competitive în care antreprenorul mic şi mediu, fără acces major la pârghii politice, este pur, curat şi de necorupt, pe când jucătorii mari de pe piaţă, cu acces politic, sunt cei care murdăresc piaţa şi politica datorită intereselor private prezentate ca fiind generale datorită unui uriaş sistem de propagandă mediatică. Nici prin gând nu i-a trecut lui Goţiu că însăşi piaţa concurenţială poate genera astfel de mecanisme manipulative, nu corporatismul care exacerbează doar interesele unei minorităţi.

Perspectiva autorului este superficială atât psihologic, cât şi ideologic. Nu se creionează amănunţit motivaţiile sătenilor de a rezista exploatării, dar sunt citate pe larg comunicate MindBomb. Apoi, deşi scrie că mişcarea SRM e una preponderent de dreapta, de tip liberal, fiind şi unii (care?) cu idei de stânga, „niciodată însă mişcarea nu s-a ideologizat” (dar cum nu s-a ideologizat mişcarea, dacă este de dreapta?!), frontul fiind unit. Este clar că în orice demers civic, politic sau de altă natură, jucătorii încearcă să se centreze pentru a impune ca prioritate un interes sau o idee anume, dar asta nu înseamnă că interpretarea care se doreşte transformată în fapt, într-un lucru solid şi tranşant nu are o genealogie ideatică anume, care uneori este foarte fragilă şi dificil de susţinut (de ce facem ceea ce facem?). Potrivit lui Goţiu, oamenii „au reacţionat pur şi simplu în numele unui bun-simţ”. Dar o scurtă investigaţie în mentalul unor coordonatori ai campaniei SRM ca Stephanie Roth (2002-2010) ar scoate la suprafaţă idealurile de stânga, chiar postcapitaliste, ale unei persoane fără a cărei tenacitate campania nu ar fi rezistat. Aici ar fi de adăugat rolul de coagulare al lui Kai Frtihjof Brand-Jacobsen de la PATRIR de la începuturile unei rezistenţe care nu s-ar fi născut fără infrastructura criticii occidentale de stânga şi a unor activişti internaţionali crescuţi în paradigma a intelectualilor critici socialişti şi ecologişti. Aceste persoane nu sunt nici măcar intervievate în carte, Stephanie Roth fiind citată doar indirect.
Cum însă pentru Goţiu stânga = comunism = bolşevism totalitar, ca în cele mai conformiste discursuri intelectuale GDS-iste, nu e de mirare că perspectiva aleasă e una liberală, a unui mit justificator al unei modernităţi de robinsoniadă în care proprietarul/cetăţeanul ori se luptă pentru propria autarhie în interiorul proprietăţii, ori se măsoară de la egal la egal cu alţi cetăţeni/proprietari. Sclavii salariali nu sunt luaţi în discuţie, pentru că aceştia sunt doar reminiscenţe comuniste, fără statut civic. De aceea, „sclavii” improprii pentru statutul de cetăţean/proprietar nu sunt intervievaţi – v. salariaţii RMGC sau sutele de romi precari din Gura Roşiei care ar dori să lucreze pentru companie.
Unul dintre motivele pentru care campania SRM a rezistat atât de mult constă în profesionalismul ei în câmpul justiţiei. Rolul unor experţi juridici ca Ştefania Simion ori avocatul Marius Harosa e vital, dar nu este popularizat „datorită specificităţii tehnice”. Cu toate acestea, sunt numeroşi scriitori de nonficţiune care au reuşit să facă aceste lumi juridice populare: Truman Capote, Norman Mailer ori, la noi, Tatiana Niculescu Bran.
Concluzionând, în ciuda amalgamului de date şi situaţii, cartea eşuează în raport cu dezideratul jurnalismului de investigaţii pentru că nu sunt prezentate mărturii noi şi ascunse care să incrimineze partea adversă, ci sunt citate informaţii deja apărute. O altă mare problemă este lipsa de citare nu doar a părţii considerate adverse, ci şi a activiştilor din propria campanie. S-a adoptat, în schimb, un ton avocăţesc, nonjurnalistic, specific activismului. Cel mai coerent pentru Goţiu ar fi să devină purtător de cuvânt oficial al campaniei SRM. Să semneze nu articole, ci comunicate de presă şi să ghideze jurnaliştii în investigaţiile, comentariile ori în materiale de jurnalism narativ pe care le-ar face. Chiar şi în privinţa jurnalismului narativ, cartea este ratată, căci nu descrie atmosfera Roşiei, a vreunei situaţii confruntaţionale anume, textura vreunei case ori pixelii vreunui apus de soare la Roşia (e greu de descris direct un apus de soare după atâtea descrieri, dar un apus de soare pixelat se poate descrie).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper