„A hotărâ asupra propriei vieţi este o idee nebunească pentru cei mai mulţi“

Un articol de Marius Dobrin

SIMONA CRATEL în dialog cu Marius Dobrin

 

Simona Cratel. Prozatoare cu studii în domeniul artelor, născută în 1972 la Bucureăti, Simona Cratel trăieşte acum în Germania. Publică în mod constant proză scurtă la LiterNet. Dintre apariţii: Străinii (2006), Flori pentru Zoltan (2012), Podul (2013). Autoarea scrie cu ochi de artist contemporan, conectat la manifestările societăţii postmoderne.

 

Marius Dobrin: Cuvântul sau imaginea? Într-o lume în care vizualul pare a acapara totul, cum e să perseverezi în a scrie?
Simona Cratel: Nu perseverez în a scrie, mai degrabă aş spune că nu am de ales. Asta îmi place să fac, deşi conceptul de „plăcut” e ceva foarte dubios în acest caz. Din asta îmi iau eu acea satisfacţie de care am nevoie ca să merg mai departe. Acel kick pe care alţii îl iau poate din droguri sau din sex sau din sporturi extreme. Este un punct culminant în viaţa mea personală când meşteresc la un mic text furios. Fac ceva ce nu pot şi de fiecare dată mă mir că am mai depăşit o graniţă personală. Caut încă un înlocuitor pentru asta. Dar ar însemna să încep să sar de pe clădiri sau vârful muntelui cu parapanta sau să mă arunc din avion fără paraşută ca să echivalez influxul de adrenalină. Sigur, când am început, deşi aveam treizeci şi doi de ani, eram încă naivă şi copilăroasă şi am crezut că o să ajung mare scriitoare. Îmi făceam foarte multe iluzii despre oameni, despre lumea în care trăim şi despre mine. Între timp mi s-au lămurit aceste neînţelegeri. Aceşti nouă ani de când scriu reprezintă cu fiecare clipă trecută o schimbare profundă a mea ca persoană. Nu cer să fiu citită, pentru că văd cu ochii mei cât de diferită sunt de toată lumea din jurul meu în acest moment. Asta uneori doare, pentru că nu e uşor să te simţi un outsider, poate mi-ar fi mai uşor să mă dau pe brazdă dacă aş putea, dar e şi o uşurare în acelaşi timp. Nu îmi place să fiu o revoltată, dar nu pot să simt altceva în afară de revoltă. De fapt, mi-este ruşine când pun un link cu un text scris de mine. Am mereu senzaţia că sunt spam. Că ofer o lectură în care nimeni nu se poate regăsi, foarte puţini o pot înţelege şi mă simt jenată. Nu pot răspunde la întrebarea directă „cuvânt sau imagine?” Din clasa a cincea am mers la un liceu de artă, am avut un adevărat fetiş pentru imagine timp de foarte multă vreme, dar un lucru ştiu sigur: pictura mă făcea mai fericită. Era mai simplu. Sau eu eram mai simplă pe vremea aia. Între timp am alte nevoi.

M. D.: Ai în vedere anumite principii vizavi de literatura pe care o faci tu? Legate de stil, de structură, de subiect…
S. C.: Cred că am, dar nu conştient. Vine din exerciţiu. Am în cap ce vreau să scriu şi pun pe hârtie fără să îmi plănuiesc sau să-mi drămuiesc mijloacele. Tot scriind, mi-am creat propriile reguli de care nici nu mai sunt conştientă. Oricum, pot vorbi doar despre acest moment, căci scrisul meu s-a schimbat în decursul timpului. Dar mereu am scris cu sinceritate şi fără premeditare din fiinţa care eram la momentul respectiv. De multe ori mi-e ruşine de texte vechi şi prefer să nu mai deschid să mă uit peste ce am scris cu ani în urmă. Nu îmi plac adjectivele şi atributele şi mă feresc de ele ca de dracu’. Dacă se întâmplă să îmi recitesc un text, ceea ce nu mai e cazul de ani de zile, adică bat ceva la tastatură şi trimit, lăsând în responsabilitatea altora corecturile gramaticale sau greşelile de dactilografiere, şterg orice adjectiv şi atribut. Încerc să spun ceva cât mai clar şi mai logic, cu cât mai puţine cuvinte îmi stă în putinţă. Am ajuns o adeptă a sobrietăţii şi în viaţa reală.

M. D.: Cum vezi proza ta între celelalte din limba română? Cum percepi evoluţia prozei de-a lungul timpului?
S. C.: Nu pot răspunde la această întrebare întrucât nu sunt îndeajuns de informată în legătură cu literatura română din acest moment. Şi chiar dacă aş fi, aş ţine orice observaţie pentru mine. Nu e treaba mea ce scriu alţii sau ce fac alţii, eu îmi văd doar de treaba mea. Pot zice doar că exist. Exist şi eu pe undeva pe acolo, la limita inexistenţei. Proza trebuie să răspundă unor alte cerinţe în ziua de azi. Nici eu personal nu mai pot citi orice. Nu mai trăiesc în ritmul cuiva de acum douăzeci de ani, cu atât mai puţin al cuiva de acum o sută. Deşi sunt texte care rezistă fantastic peste timp.

M. D.: Există un feminin/masculin în ceea ce priveşte scriitura?
S.C.: Sigur că există. Nu în cazul meu. Dar asta ţine de faptul că eu am o latură masculină foarte puternică. Nu citesc literatură scrisă pentru femei.

M.D.: Cum percepi literatura germană? (Bănuiesc că aceasta îţi este mai familiară prin accesibilitatea de limbă.) Sau, în general, cum percepi literatura în lume, la acest moment…
S.C.: Nu am o imagine cuprinzătoare despre literatura germană. Lecturile mele sunt dezorganizate, majoritatea întâmplătoare şi constau mai mult din psihologie. Asta citesc eu cu predilecţie. Nu pot să spun că vreo literatură îmi este mai familiară decât alta. Îmi iau un sac de cărţi de la bibliotecă bazat pe criterii îndoielnice, deschid fiecare carte şi care rezistă primele 10 pagini are şanse să fie dusă la bun sfârşit cu lectura, indiferent de naţionalitate. Nu am iubiri incestuoase nici faţă de ţara mea de origine, nici faţă de ţara mea adoptivă şi faţă de nicio ţară. Mi-este indiferent. Important este să fie literatură bună. Sau mai degrabă, pe gustul meu. Îmi plac cărţile mici, revoltate, furioase şi care spun lucrurilor pe nume. Nu pierd vremea. Şi nu vor să facă pe nimeni să se simtă mai bine despre sine.

M. D.: Îţi citeşti cu voce tare povestirile?
S.C.: Nici cu voce tare şi în niciun fel. Doar după ce îmi este publicată undeva revin să citesc acel text cu ochii unui străin şi să-mi înregistrez greşelile. Să mă acuz de diverse stângăcii.

M.D.: Cum este (a fost) colaborarea cu LiterNet?
S.C.: Bună. Mă aflu aici datorită LiterNet-ului. Nu ştiu dacă e un loc bun sau rău unde mă aflu acum, depinde din ce unghi priveşti. Există pierderi şi există câştiguri. Mi-este greu să le cântăresc în acest moment să văd care dintre ele prevalează. Scrisul nu este un lucru care să mă facă fericită, asta pot să asigur pe oricine. Este o otravă pe care o iei zilnic şi trebuie să trăieşti cu ea dacă poţi. Dacă eşti destul de puternic. Uneori mă simt îndeajuns de puternică, alteori nu. Am făcut eforturi şi încă mai fac să mă opresc din scris. LiterNet-ul mi-a oferit un loc permanent în care să scriu. Uneori sunt recunoscătoare pentru asta, alteori îmi vine să sparg capete din acelaşi motiv. Nu este uşor. Trăiesc cu întrebarea „de ce fac asta?” în permanenţă, pentru că cel mai des nu-mi iau acel punct culminant, orgasmic, de aici. Trebuie să mai aştept până reuşesc să ajung iarăşi la un moment fragil de mulţumire. Din ceea ce spun ar trebui să reiasă că sunt foarte greu de suportat când nu sunt mulţumită de rezultat, iar mulţumirea o ating greu. Devine din ce in ce mai greu pentru mine să extrag o picătură de mulţumire din scris. În atmosfera de nemulţumire în care trăiesc eu referitor la scris, mă mir că am reuşit să colaborez cu un site timp de şase ani, aşa că nu mă pot declara altfel decât mulţumită de această colaborare.

M.D.: Cum percepi viaţa oamenilor dintr-o ţară sau alta?
S.C.: Nu pot să fac o comparaţie decât între România şi Germania, ţări pe care le cunosc cât de cât, prin prisma mea subiectivă. În Germania, lumea tinde să se ţină pentru sine şi să fie foarte precaută în declaraţii şi să-şi vadă de treabă. Să-ţi vezi de treaba ta prevalează asupra altor impulsuri. Sau măcar să te prefaci că-ţi vezi de treabă. În România, spre surprinderea mea, încă nu a ajuns trend-ul acesta decât la foarte puţini. Războiul civil permanent din cauza unui subiect sau al altuia încă domină viaţa publică şi personală a multora. Civilizaţia constă în a ţine pentru tine ce gândeşti, propriile afecte, nu a-ţi însuşi cu adevărat acel nivel spiritual, deoarece nu este uman posibil decât pentru foarte puţini, ci a recunoaşte ce este corect şi etic ca şablon de interacţiune socială. Indiferent de pasiunile fiecăruia. Discursul incorect a devenit normă. Să fim incorecţi cu alţii, om sau animal, şi să tragem spuza pe turta noastră. Să atragem atenţia cu orice preţ. Indiferent de preţ. Dialogul se duce doar la nivelul de atac personal neruşinat.
M.D.: Există un progres în ceea ce priveşte viaţa omului? Este omul de azi mai fericit decât cel de altădată?
S.C.: Nu am o părere pertinentă în privinţa asta. Iar este vorba de o întrebare prea mare pentru mine şi îmi place să mă mărginesc la lucrurile mici de care mă ocup eu. Singurul lucru pe care îl cred cu sinceritate este că ritmul accelerat fără discernământ şi bombardarea cu informaţii nesortate nu au cum să fie ceva bun, iar oamenii par incapabili să facă ordine şi într-un domeniu şi în celălalt şi se lasă purtaţi de val, nu văd că e un joc foarte periculos, că sunt aruncaţi din propriile vieţi, că nu mai au contact cu propria persoană. Puţini mai apasă pe frână când totul devine prea mult.

M.D.: Sinuciderea este un subiect dezbătut de societate?
S.C.: Nu este, sigur că nu este. Cum nu e moartea, în general. Pentru că în aparenţă nu interesează pe nimeni. Trăim într-o societate care propovăduieşte ideea că am trăi la infinit şi este ocupată cu negarea morţii. Ne distragem de la adevăr. După aceea mai vezi pe câte cineva şocat de diagnosticul de la doctor sau de diagnosticul unei rude, şi totul vine atât de surprinzător pentru el, un şoc existenţial, încât îţi devine clar că a crezut pe undeva că el o să trăiască veşnic. Şi în ciuda faptului că majoritatea se declară creştini, culmea este că nu se bucură nimeni să se ducă lângă Hristos. Nu e niciun prilej de bucurie, cu toţii se agaţă de viaţa asta. Chiar dacă teoretic el era informat că o să moară cândva, nu credea cu adevărat că i se poate întâmpla lui sau cuiva apropiat. De unde şocul, surpriza, viaţa îi este dată peste cap. Fiecare dintre noi murim mai devreme sau mai târziu şi ştim asta, dar fiecare este ocupat să se mintă pe sine sau să se menţină într-o stare de infantilism cât mai avansată. Trăim cu o condamnare la moarte. Ne aflăm cu toţii în death-row, încolonaţi frumos, aşteptându-ne rândul. Şi, ce e mai rău, ne trăim vieţile prost. A-ţi lua propria viaţă pare şi mai groaznic, cazul cel mai rău dintre toate. A hotărî asupra propriei vieţi este o idee nebunească pentru cei mai mulţi. Refuză să înţeleagă de ce cineva ar recurge la aşa ceva. Refuză să înţeleagă că sunt oameni pentru care există ceva mai rău decât moartea în anumite momente sau situaţii ale vieţii lor. Eu am ales acum cinci ani să abordez acest subiect pentru că am avut în jurul vârstei de douăzeci de ani mai multe tentative de sinucidere şi am încercat să înţeleg acest subiect. Azi aş scrie altfel despre sinucidere decât acum cinci ani. Subiectul mi-a fost sugerat de prietena mea care m-a şi salvat la 22 de ani de la încercarea dramatică de a pune capăt vieţii mele. Sunt fericită că nu am reuşit să îmi duc la bun sfârăit tentativele de sinucidere. Ar fi fost o mare pierdere pentru mine şi o mare greşeală. Şi-aşa murim repede. Ne ducem unul câte unul. Măcar să trăim ceea ce avem de trăit, până avem sentimentul că ne alegem cu ceva.

M.D.: Privind în urmă, cu mintea de acum, cum vezi ceea ce te-a bântuit la 22 de ani?
S.C.: Eram pe vremea aceea cu un bărbat cu care aveam o relaţie de ură-dragoste. Duceam o luptă continuă pentru putere şi niciunul nu reuşea să câştige, dar nici nu abandona. Eu eram în dezavantaj, pentru că el era cu zece ani mai bătrân şi avea experienţa mai multor relaţii, pe când eu mă aflam la prima relaţie reală din viaţa mea şi nu înţelegeam mai nimic din ce se întâmpla. Nu ştiam să-mi asigur nici măcar supravieţuirea într-o relaţie. Eram înghiţită total de celălalt. Una dintre problemele cele mai mari era că nu îl iubeam cu adevărat. Îl dispreţuiam. Tot ce făcea el mi se părea ridicol şi caraghios, aşa că îl bârfeam cu fiecare ocazie. Nu aveam niciun cuvânt bun de zis despre el. Râdeam de el cu prietenele mele cărora le povesteam cu lux de amănunte cât de ridicol mi se părea că este şi ce tâmpenii a mai zis. Râdeam cu maică-mea de el, aveam şi porecle răutăcioase pentru el. Dar nici nu mă puteam despărţi de el, deşi era un mârlan sadic şi misogin. Eram legată fizic de el, într-un mod foarte perfid. Ceea ce mă ţinea lângă el, dacă mă întreba cineva atunci, era cum mirosea. Cum îi mirosea corpul era tot ce eram în stare să admir la el. Era un permanent conflict cu mine însămi. Trăiam între dispreţul cumplit faţă de el, şi tot ce era el, şi imposibilitatea mea de a mă rupe de el. Am ajuns într-o situaţie de viaţă care mă depăăea şi căreia nu-i vedeam nicio rezolvare. Ajunsesem să cântăresc doar 42 de kilograme şi eram într-o depresie atât de profundă, că nu mai eram în stare să gândesc. Doream doar să schimb situaţia în care mă aflam. Eram atât de nemulţumită de mine şi de viaţa mea, că ştiam că aşa cum e în acel moment nu mai poate continua. Atâta pot spune în doar câteva cuvinte aici fără să devin plictisitoare.

M. D.: Un citat din romanul tău, Podul: „Din statistici reiese că e nevoie de trei încercări de sinucidere pentru a reuşi să duci la capăt gestul în cazul unui bărbat, iar în cazul unei femei douăsprezece încercări“. Crezi că o femeie este mai puternic conectată la natural, la firesc, la echilibrul nevăzut al energiilor care ne înconjoară?
S.C.: Mă aflu într-o poziţie ciudată, pentru că nu mi se pare că există o legătură între citatul din carte şi întrebare. Dacă este să mă refer la citat, cred că de aici reiese că femeile recurg la tentative de sinucidere pentru a striga după ajutor, în timp ce bărbaţii sunt deja hotărâţi. Referitor la întrebare, nu, nu cred. Sunt oameni şi oameni. Fiecare e altfel şi în acest caz e foarte greu să gândeşti în şabloane. De câte ori o faci, viaţa râde de tine. Mie mi se pare mai degrabă că femeile tind să trăiască într-o lume imaginară, pe când bărbaţii au mai multă legătură cu realitatea. Femeile au tendinţa să se însceneze, să-şi creeze o lume a lor, unde sunt cineva şi contează, poate pentru că în viaţa reală frustrarea e mare. Se costumează, se coafează, se înconjoară de poveşti care au foarte puţină conexiune cu realitatea, îşi creează propriul mit despre sine.

M.D.: „Suntem binecuvântaţi. Suntem aici”. Cum ajungem să simţim asta?
S.C.: Când pun cuvinte în gura vreunui personaj, nu sunt neapărat convingerile mele. Aud oamenii în jur vorbind şi îi reproduc în ce scriu, dar nu este discursul meu. Eu nu aş rosti niciodată cuvintele „suntem binecuvântaţi” pentru că nu înţeleg nici măcar ce e aia. Că suntem aici, e probabil. Sună ca un moto pe care eu l-aş putea adopta sau probabil că îl am deja.

M.D.: „Ştiu, oamenii trebuie ţinuţi la distanţa optimă, nici prea aproape, nici prea departe, să nu le dai nici prea multă afecţiune, nici prea puţină. Doar atâta dragoste cât se cuvine. La distanţa corectă“. Cum putem afla distanţa corectă?
S.C.: Eu am scris acest roman într-un moment cumplit pentru mine, pentru că tocmai mă certasem cu prietena care îmi dăduse ideea pentru acest roman. Pentru mine ea a fost o persoană foarte importantă şi încă mă mai mir că se poate fără ea. În acel moment mie nu îmi mergea bine în viaţa personală, aveam multe probleme şi nu am reacţionat cum trebuie la neînţelegerile dintre noi. De fapt, ne-am certat din cauza copiilor. Fiu-meu s-a bătut cu fiică-sa. De aici am devenit amândouă super-sensibile şi extrem de combative. Aşa că o parte din suferinţa din carte îmi aparţine în realitate, iar asta este o directă aluzie la sentimentele rănite dintre mine şi această prietenă. Distanţa corectă am aflat-o între timp din proprie experienţă şi nu este verbal transmisibilă.

M.D.: „E bine să nu vrei nimic“. Dar poţi?
S.C.: Sigur că se poate. Probabil „nimic” e un cuvânt prea mare, dar să vrei din ce în ce mai puţin. Să te limitezi la supravieţuire.

M.D.: Cum reciteşti ceea ce ai scris cu anume timp în urmă?
S. C.: Nu recitesc, nu pot, nu sunt capabilă. Mă simt jenată dacă fac asta, ca de un fapt indecent comis în public. Nu mai vreau să-mi mai amintesc de el.

M. D.: Cum a fost colaborarea cu „Equivalence“? Unde poate fi găsit romanul Podul?
S. C.: Foarte bună. Uşoară, firească. Aşteptam de aproape cinci ani să scap de acest roman şi să îmi văd mai departe de scris, viaţă sau de ce mai cred eu că sunt capabilă. Mi-a atârnat ca o piatră de moară de gât. A fost o uşurare incredibilă să mi-l ia cineva şi să scap. De data asta am avut noroc, dar mă îndoiesc profund că voi mai scrie roman vreodată. Linkul se găseşte aici: http://www.equivalences.org/editions/prose/simona-cratel-podul.pdf.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper