Triumful Elenei Mosuc

Un articol de COSTIN POPA

Ceea ce s-a petrecut recent la Opera Nationala Bucuresti, la un spectacol cu „Traviata“ de Verdi, depaseste orice inchipuire. A fost cel mai mare succes postrevolutionar al unui spectacol de opera, al unui cântaret de opera, comparabil cu cele din anii de legenda ai teatrului. Izbucniri de ovatii asurzitoare si aplauze puternice la fata de cortina, dupa ariile sopranei, dupa scene („Amami, Alfredo“, actul secund), dupa supra-acute spectaculoase, intr-un entuziasm care a continuat la nesfârsit. O nemaiauzita – pe scena noastra – talmacire a ariei „Addio del passato“ (actul ultim) era gata-gata sa fie bisata, daca dirijorul nu relua destul de rapid spectacolul, practic oprit de public. Flori au curs din loji si de la balcoane, flori s-au daruit la sfârsit când melomanii sedusi pareau ca nu mai doresc sa plece acasa si au facut o coada interminabila in foyer, la autografe. O serata de vis, o atmosfera de vis, un adevarat eveniment, un triumf generator al unei frenezii de nedescris.
Artizanul acestor sentimente dezlantuite poarta un singur nume, Elena Mosuc, soprana celebra aureolata pe marile scene ale lumii incepând cu faimoasa Scala din Milano si revenita dupa multi ani in teatrul bucurestean, la important ceas aniversar al artistei.
A oferit o interpretare covârsitoare prin constructia minutioasa a personajului Violetta Valéry de la starile de framântare interioara pe care le traieste in primele trei secvente ale operei la serenitatea finalului. Socul primei iubiri, lovitura dura primita din partea lui Germont-tatal, sfâsietoarea decizie de a se desparti de Alfredo, jignirile care ii sunt aduse au fost contorsiunile de spirit pe care Elena Mosuc le-a simtit, ca desavârsita actrita, ravasind adâncurile unui suflet chinuit. Le-a expus cu talent de mare tragediana, captivând sala, facând-o sa vibreze, tinând-o intr-o staza de continua tensiune. Frumoasa, delicata, gingasa, a fost – in ultimul act –, lebada cu aripile larg deschise care s-au frânt in ploaia de petale de camelii.
Toate aceste trairi si-au gasit pandantul in maiestria cântului, pentru ca artista, ca orice mare cântareata, trece prin glas expresii infinite. Posibilitatile de a le infatisa nuantat sunt fara margini. Elena Mosuc detine cheia unui arsenal de o rara bogatie, care isi are sorgintea in stapânirea la perfectiune a ceea ce este sursa tuturor exprimarilor lirice, tehnica belcantista. In „Traviata“, a daruit-o romantismului verdian, atingând idealul in interpretare.
Am scris mult despre Elena Mosuc, despre varietatea de culori cu care isi inzestreaza cântul. Si in spectacolul bucurestean, soprana a creat netarmurite imagini expresive care au coplesit, au incântat, au electrizat, au facut ca stralucirea si prospetimea vocii ei, modelate la extrem, sa rascoleasca inimi, sa induca extazul, sa subjuge. Pianissimele au oprit timpul in loc, legato-urile au fost imbatatoare, acutele au sfredelit spatiul acustic, tentele coloristice  au invesmântat totul. Maiestrie la extrem.
Partenerii Elenei Mosuc s-au straduit sa-i fie prin… preajma. Problema a fost ca tenorul danez Sune Hjerrild (Alfredo), in pofida unui timbru liric placut, nu este inzestrat cu voce de amploare suficienta. Mai mult decât atât, preparativele tehnice sunt precare si plasarea deranjant-nazalizata a sunetului i-a estompat sonoritatile si i-a privat glasul de proiectie corespunzatoare in sala. Aici este defectul, din cauza caruia vocea a parut si mai „de buzunar“. Poate ca un studiu bine indrumat ar produce ameliorari. Nici ambitusul nu-l serveste, asa ca nu inteleg de ce s-a ambitionat sa emita nota de Do natural acut din finalul cabalettei, oricum nescrisa de Verdi. A fost o incercare nefericita.
Pentru rolul batrânului Germont, baritonul Stefan Ignat a propus un personaj sever, inflexibil. O stana de piatra. Nimic nu l-a clintit din gândul de a o indeparta pe Violetta de Alfredo, de a-si proteja fiul. Stefan Ignat – un artist cu glas de calitate, cu rezonanta profunda, neatent la intonatie.
Distributia i-a mai cuprins pe Sidonia Nica (Flora), Cristina Eremia (Annina), Andrei Lazar (Gaston), Vasile Chisiu (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), Constantin Negru (Giuseppe si Servitorul), Alin Mânzat (Comisionarul).
Orchestra si Corul Operei Nationale Bucuresti au fost dirijate de Adrian Morar.
La serata aniversara, cei prezenti au asistat la scrierea de catre Elena Mosuc a unei pagini de glorie a primei scene lirice a tarii. Si pentru ca am facut referire la perioada de aur a teatrului, când se montau spectacole in mod special pentru marii nostri cântareti Nicolae Herlea, Ludovic Spiess…, ma gândesc ca asa s-ar putea face si pentru diva zilei, Elena Mosuc. Poate „Luisa Miller“, poate „Lucrezia Borgia“…, raritati necântate la Bucuresti care i-au adus marii soprane succese de notorietate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper