Tragic, comic, deci absurd

Un articol de Dana Pirvan-Jenaru

ISMAIL KADARE, Cina blestemata, traducere din albaneza de Marius Dobrescu, Humanitas Fiction, 2013, 208 pag.

E inconfundabila si irezistibila maniera în care Ismail Kadare izbuteste de fiecare data sa recompuna în scrierile sale istoria Albaniei. O istorie constituita din rupturi dramatice si grotesti în acelasi timp. Kadare scoate la iveala în proza sa ororile provocate de dictaturile politice devastatoare (indiferent ca vorbim de cea otomana, nazista ori comunista), readucând la viata esenta unor legende balcanice stravechi, în care sta scris parca prezentul si viitorul. Prin amestecul de autobiografic, observatie realist-microscopica, sugestii mitice nelinistitoare, ironie calma, ludic absurd-miraculos, intertextualitate si lirism meditativ, Kadare realizeaza în romanele sale alegorii (satirice deseori) prin care condamna absurdul si violenta istoriei, mizând, surprinzator poate, pe mister.
Cel mai recent roman al sau, „Cina blestemata“, este o carte care îsi gaseste echilibrul pe paradoxurile specifice unei bufonerii tragice. Si aici, Kadare proiecteaza un context istoric precis (Albania în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si în perioada stalinismului) pe un fundal miraculos, cu elemente de legenda. Autorul se reîntoarce, pe calea literaturii, în orasul copilariei sale, Gjirokastra, oras situat la granita cu Grecia, pentru a da nastere unei povesti despre dureri atroce suferite de oameni, dar si de orasul în sine, care devine un suprapersonaj colectiv. Autorul îmbina si aici observatia realista cu fantasticul deconcertant (ce provoaca teama si nesiguranta). Doar acest fantastic si-ar putea masura puterile cu absurdul realului, cu „eficienta“ controlului impus de „putere“.
Albania, „ultima santinela stalinista“, se trezeste buricul pamântului, „calcata“ fiind si de italieni, si de germani, si nu în ultimul rând de întruparile servile ale lui Stalin. Suntem în 1943 si, dupa ce Italia capituleaza, în micutul oras de provincie îsi fac aparitia nemtii. Nu se stie prea bine daca în ipostaza de invadatori sau de eliberatori. Toata lumea e bulversata. Orasul e cuprins de o atmosfera de balamuc. Straniul amestec de comic si absurd izbeste cititorul de la primele pagini, când locuitorii încearca sa-si lumineze statutul tarii lor: „Uneori, întrebarea se punea mai concret: stiind ca Albania era a treia componenta a statului italian prabusit, avea sa se abata asupra ei o treime din supararea germana?“. Orasul de-o „fudulie desantata“, în care lupta argumentelor e obositoare, îi întâmpina pe pasnicii germani cu focuri de arma. Urgia urmeaza a se dezlantui. Imaginatia oamenilor o ia si ea razna. Apocalipsa atinge culmile. Culmile derizoriului: „Orasul avea sa fie pedepsit (…) orasul urma sa fie aruncat în aer. (…) Locuitorilor le-a luat ceva timp sa se dumireasca. Aveau deci sa fie aruncate în aer casele de piatra, arhivele, apoi cei trei sute de judecatori otomani, vilele cucoanelor si, dupa asta, cucoanele însesi, cu pijamalele lor de matase, chiloteii si margelele de la gât, care se vor împrastia în final peste tot ca grindina“.
Si tragicul nu are doar o culme. Marea problema nu o reprezinta aruncarea în aer propriu-zisa, ci umilirea implicata de aceasta pedeapsa prin care este condamnat sa moara ca o femeie (sic!), si nu ca un barbat. Si-atunci ce mai ramâne dintr-un oras si disparut, si fara glorie? În fata acestei perspective, mecanismul interior al orasului se defecteaza. Oamenii îsi pierd nu numai „logica de fier“ care le-adusese faima, ci si pe cea de toate zilele. Nemaipomenita importanta a orasului este surprinsa subtil-caustic de Kadare: „Fusesera anuntate si vizite care nu mai avusesera loc, cum era cea a sultanului otoman, la începutul secolului sau ce a sultanei-mame ori a responsabilului cu micul dejun al Portii, care era de aici. Ultima vizita anulata fusese cea a lui Adolf Hitler, care ar fi trebuit sa vina sa vada avionul care zbura cu perpetuum mobile, pe care orasul îsi planificase sa-l inventeze, dar nu reusise din cauza razboiului“.
Concretetea cruzimilor istorice sta cot la cot cu ironia, umorul negru si îndoielnicul adus de tusele fantasticului. Dupa intrarea germanilor în oras se instauraeza terorea, amenintarea continua. Miza concreta este salvarea celor optzeci de prizonieri ce urmau sa fie executati, misterul cinei la care se negociaza soarta acestora fiind sugerat si în titlu. Unul dintre personajele principale ale cartii, doctorul Gurameto da o petrecere pentru ofiterii germani, în numele prieteniei din studentia petrecuta în Germania cu comandantul acestora. Este Gurameto un erou (salveaza optzeci de prizonieri printre care – culmea! si un evreu) sau un tradator? Parerile sunt împartite, multi dintre locuitori fiind contrariati ca în locul unei mitraliere se aude, de fapt, muzica de Strauss. Numai ca se împrastie zvonul ca bravul colonel ar fi un mort….
Realitatea pare a copia mitul, caci printre oameni circula o veche poveste pe care bunica i-o spunea doctorului când era mic. În poveste, un copil este trimis cu o invitatie la cina, numai ca acesta se sperie în dreptul cimitirului si arunca invitatia pe un mormânt. În locul femeii asteptate vine mortul care le spune sec: „m-ati invitat, uite ca am venit, nu ma priviti asa“. Misterul învaluie seara si noaptea cinei, deoarece, cârtesc unii, doctorul a invitat la masa un mort, colonelul nazist chiar fiind mort de ceva timp, dupa cum vor descoperi zece ani mai târziu niste servicii secrete. În noaptea cu pricina toti petrecaretii adorm ca otraviti. Lucida ramâne doar fata doctorului, însa „fantasticul“ nu o ocoleste nici pe ea: „S-au îndragostit de ea unul dupa altul, nebuneste, asa cum se întâmpla cu cei care vin de pe front. La rândul ei, fata a patit acelasi lucru. Aflata pentru prima data în mijlocul atâtor barbati, cavaleri ai razboiului si logoditi cu moartea, s-a îndragostit la fel de repede si de fatal de ei, ca omul care vrea sa-si umple tristetea viitoare, imensa…“
Enigma cinei este rascolita zece ani mai tîrziu, în 1953, de oamenii lui Stalin. Toate fortele secrete rusesti, germane, albaneze pun mâna de la mâna pentru a dezlega misterul întâlnirii celor doi colegi de facultate, cu scopul de a scoate la iveala itele complotului care l-ar fi avut drept victima suprema chiar pe Stalin. Si principalele instrumente ar fi fost chiar doctorii evrei. Gjirokastra are astfel onoarea de a se trezi centrul unui complot universal. Mai vechiul cosmar al doctorului se transforma în realitate: se visase întins pe o masa de operatie si se opera chiar el. Tortionarii vor lua de la spital instrumentele cu care acesta opera si îl vor mutila chiar cu ele, în speranta recunoasterii tradarii, a lamuririi misterului (?) ascuns în fiecare replica schimbata de cei doi. Si, cum de-atâtea ori a tinut istoria sa ne demonstreze, chiar daca vinovati nu exista, e cu siguranta nevoie de tapi ispasitori. Mai ales de dragul unui dictator a carui moarte provoaca pâna si în Albania un plâns colectiv ce atinge burlescul.
În ansamblul sau, orasul devine un teatru tragic, luciditatea si irationalul îsi dau mâna la fiece colt de strada. Pândeste pretutindeni senzatia de realitate dubla, dubioasa. Pâna si timpul i se adapteaza lui Stalin, devenind, la nevoie, „timp minus“. Lumea e doldora de drame ce se schimba la fata si devin situatii comice. Nelipsite, însa, de tragic. Nu degeaba plânsul celor schingiuiti se transforma în râs, spre iritarea tortionarilor.
Tragicul si farsa capata nuante de sarcasm, arme redutabile prin care Kadare scoate în evidenta si în „Cina blestemata“ absurdul istoriei. Explicatiile cautate se refuza ratiunii, neavând nimic în comun cu firul si logica implacabila a anchetelor. Misterul este potentat în finalul cartii. Si nu întâmplator, caci într-un interviu, autorul declara ca, raportata la politica si la istorie, literatura este primordiala nu doar pentru ca poate lamuri unele lucruri, ci mai ales pentru ca le face mai enigmatice, oamenii având nevoie uneori mai degraba de aceasta opacitate decât de contactul direct cu un adevar prea crud. Putem intui aici si o altfel de sansa a omului de a deveni rational, de a se apara, de a se opune conformismului, de a lua în raspar viata, tocmai prin patrunderea în lumea închipuirii ce se naste din nelamuriri si întrebari. E aceeasi idee a salvarii propusa si de Llosa în „Calatoria catre fictiune“: „iesirea din sine însusi si din viata asa cum este ea, prin mijlocirea câtorva zvâcniri ale imaginatiei“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper