Tinere vedete la Opera

Un articol de COSTIN POPA

Un antic deziderat, acela al formarii consistente a distributiilor Operei Nationale Bucuresti si cu artisti români care activeaza în strainatate pare sa se împlineasca. Semnele exista. Exemplu este recentul spectacol cu „Barbierul din Sevilla“ de Rossini, în care multe au fost premierele. Mai întâi, aparitia în rolul Don Basilio a basului clujean Adrian Sâmpetrean, cunoscut de pe afisele Operelor Scala din Milano, Berlin, Paris, Hamburg, Monte Carlo, Festivalului de la Salzburg etc., revenirea – de aceasta data în rolul Rosina -, a mezzosopranei Roxana Constantinescu, si ea prezenta la Opera de Stat din Viena, Operele din Los Angeles si Minneapolis, Deutsche Oper Berlin s.a., precum si invitarea în fosa a italianului David Crescenzi, reputat dirijor rossinian.
Celor trei li s-au adaugat baritonul Serban Vasile (Figaro), care a cântat recent la Metropolitan Opera din New York si cunoscutul tenor clujean Tiberius Simu (Contele Almaviva), cu prezente la Opera de Stat din Viena, la Leipzig, Bordeaux, Bilbao etc., lânga care a evoluat în rolul Dr. Bartolo si un solist al Operei Nationale, basul Mihnea Lamatic. Nu o uit pe soprana lituaniana Eglé Chisiu, Berta.
Multe se pot distinge din aceasta însiruire: onorantele carti de vizita, tineretea, multinationalitatea, dar si priceperea alcatuirii atractivei distributii. Si numai viscolul a facut ca sala sa nu geama de lume. Gândesc chiar ca spectacolul ar putea fi duplicat dupa calmarea intemperiilor. Cine stie?
Un rossinian de marca
Spuneam ca David Crescenzi este specialist în muzica „lebedei de la Pesaro“. Faptul s-a facut remarcat de la primele acorduri. Se pare ca si orchestra l-a iubit, l-a ascultat si l-a urmat cu o suplete pe care nu a avut-o de multa vreme. Exclud câte un corn… rebel si recidivist. Uvertura a pulsat în tempi ce i-au restituit atât spuma si verva, cât si nuantele aerate. „Rubato“-uri de efect, suspensii minunat potrivite care confereau respiratie si emotionalitate dezvoltarii desenelor melodice, „diminuendo“-uri savante, toate l-au prezentat pe maestrul italian ca o personalitate a baghetei într-un asemenea repertoriu. A preferat ca renumitele „crescendo“-uri rossiniene sa nu porneasca de la piano, ci de la mezzoforte catre fortessissimo, evitând o lectura excesiv de diafana în favoarea conceptiei viguroase, anuntatoare a unui dinamic spectacol scenic.
Ambitia dirijorului, ca muzician complex, a fost sa acompanieze si recitativele, drept pentru care o orga electronica, setata pe sunet de clavecin, i-a stat pe pupitru. Versiunea aleasa a fost însa ambigua, s-au identificat pe ici pe colo teme… mozartiene („Non più andrai“ din „Nunta lui Figaro“!) si chiar indigenul „Multi Ani traiasca!“, straine de pana compozitorului. Hm! Sunt convins ca Rossini n-ar fi privit cu ochi buni asemenea comentarii muzicale, dupa cum ar fi fost surprins si de nota de Sol natural acut, ce-i drept fabulos cântata („cât casa“) de excelentul Adrian Sâmpetrean ca încoronare a faimoasei arii „a calomniei“, o nota care nu se regaseste în partitura. Oricum, publicul a fost coplesit de sonoritatea si extensia vocii tânarului bas. De fapt, si cavatina lui Figaro „Largo al factotum“ este plina, prin traditie, de acute nescrise, care ofera interpretilor posibilitati de etalare a capacitatilor. Cum s-a întâmplat si acum.
Sef de orchestra energic, atent, eficient si cu gestica plina de expresivitate, David Crescenzi a stapânit un germene de decalaj „pe muchie de cutit“ al corului cu orchestra la iesirea din scena a lui Fiorello (primul act) sau unul venit dinspre Don Bartolo în ultimul act. Cu fermitate, cu pumnul stâng îndreptat catre neatenti, dirijorul a rezolvat rapid totul.
În fine, daca strategia generala a tempilor a functionat adecvat, poate ca în cavatina Rosinei, în aria lui Don Basilio si în prima parte a ariei lui Don Bartolo, un plus de alertete n-ar fi stricat.
Prospetime si elan juvenil
Era firesc ca într-un spectacol în care tineretea a dominat, sa se joace debordant, vivace, cu miscare multa, gestualitate diversa si mimica variata, relatii active între personaje, replici rostite cu subtext, atitudini comice fara exagerari în gaguri. Spiritul operei buffa a triumfat în tot ce are el mai teatral, de buna calitate si gust. Nu au lipsit momentele încarcate de lirism, precum cel al serenadei lui Almaviva sau scenele finale dintre cei doi amorezi. Prin totul, a razbatut placerea de a juca, de a contura fiecare erou sau eroina cu bucuria spectacolului rossinian.
Poate se astepta ca elanul juvenil sa dea în clocot pe alocuri si Figaro a parut chiar exagerat – nevrotic în miscarile din cavatina, din duetul cu Almaviva, mergând pâna la caricatural în actul ultim. Ca si Berta, cea foarte agitata în aria ce-i revine.
În schimb, Rosina a fost sarmanta, vioaie, subtila, insinuanta, rautacioasa, provocatoare si… îndragostita. L-am înteles pe Almaviva, personajul cu tinuta eleganta, într-adevar nobiliara. O pereche potrivita.
Foarte echilibrat, fara excese de atitudine, plin de infiltrari serpesti a fost Don Basilio (cu peruca hidoasa!), iar Don Bartolo s-a prezentat în clasica traditie buffo italiana, dar si româneasca –, venita de la mari interpreti ai rolului.
Asadar un cast echilibrat, o echipa proaspata, minunata.
Excelenti vocalisti
Rolul titular i-a revenit lui Serban Vasile, bariton cu voce frumoasa si acute sigure, facile, patrunzatoare. Le-a extrapolat un pic? Poate, dar cavatina a sunat spectaculos, cu multa brilianta, în pofida unor estompari („Figaro qua, Figaro là, Figaro sù, Figaro giù“). Dificultatea agilitatilor din duetul cu Rosina („Oh, che volpe sopraffina!…) a fost evidenta. Sunt sigur ca tânarul artist priveste cu încredere spre studiu, perfectionari, evitarea fortarilor, cresteri în amploare de glas pe întreg ambitusul si cristalizari de expresii. Talentul pe care îl detine le prefigureaza.
Demonstratia de belcanto autentic a venit din partea mezzosopranei Roxana Constantinescu, a carei omogenitate în constructia frazelor muzicale s-a aratat exemplara în cavatina „Una voce poco fa“, în duetul cu Figaro si îndeosebi în aria „Contro un cor“. Intuitia artistica a condus-o la colorizari minutioase, inflexiunile venite din maleabilitatea glasului s-au unduit, legato-ul moale si cursiv al vocii sale catifelate a conferit fluiditate desenelor melodice, perlatura rossiniana a avut acuratete. O nota de Si natural acut, apropiata de ideal, a încununat cavatina.
Marea generozitate timbrala, caldura, rotunjimea, dimensiunea masiva, percutanta acutelor, cantabilitatea, atribute ale glasului lui Adrian Sâmpetrean, au impresionat. A fost genul tipic rossinian care descrie un „basso buffo nobile“, cu detalieri, accentuari de cuvinte si intentii vocale de fin umor, fara îngrosari. În afara ariei „La calunnia è un venticello…“, aduc atentiei o simpla pilda definitorie, venita dinspre adresarea „Buona sera!“ admirabil filata, dupa un prim sunet tunator. O pilda de inteligenta în refuzarea uniformitatii, o pilda de rafinament.
Viitorul tânarului artist este cât se poate de luminos si, fara riscul de a exagera, cred ca în câtiva ani vom vorbi despre el ca despre unul dintre cei mai importanti basi ai lumii. Rolurile arhetipale îi vor fi accesibile vocal si mental, dupa ce va epuiza repertoriul belcantist în care exceleaza la ora actuala, la numai treizeci de ani.
Tiberius Simu are un timbru liric seducator si cânta cu frumoasa linie de glas, evidenta în cavatina „Ecco ridente in cielo“ sau în serenada „Se il mio nome saper…“. În vocalize, se mai pun în evidenta anumite neomogenitati de emisie, care altereaza perlaturile.
O alta tipologie traditionala rossiniana, aceea de „basso buffo caricato“, caricaturala, a fost admirabil adusa pe platou de Mihnea Lamatic, cu voce frumos îmbracata în armonice si de un comic suculent. Câteva agilitati ale ariei „A un dottor della mia sorte“ sau ziceri furioase precum „Bricconi! birbanti!“ au sunat voalat în raport cu orchestra.
Eglé Chisiu a cântat îngrijit, dar cameral si retinut aria „Il vecchiotto cerca moglie“, rezervându-se pentru nota finala, La acut, care din pacate a fost întrucâtva stridenta. Dezvoltarile se asteapta.
Distributia a fost completata, pentru personaje episodice, de doi interpreti cu glasuri frumoase, cunoscutul – din câteva roluri principale -, Daniel Pop (Fiorello) si Ionut Gavrila (Sergentul).
În loc de încheiere
Alaturi de remarcabila seara cu „Barbierul din Sevilla“, sfârsitul lunii ianuarie a adus o nesteptata premiera în ceea ce priveste programarea spectacolelor primei scene lirice nationale. Dupa îndelungi solicitari din partea criticii, au fost publicate pe website-ul oficial titlurile ce se vor reprezenta pâna la încheierea stagiunii. Deci cu cinci luni înainte. Fara distributii însa, care – presupun – vor urma cât de curând. Nu trebuie sa existe teama de schimbari, de înlocuiri. Sunt inerente, pot interveni oricând si eventualele modificari se pot anunta din mers. (Spre exemplu, în stagiunea trecuta, Opera de Stat din Viena a comunicat pe parcurs peste cincizeci de schimbari în distributii.) Opera Nationala Bucuresti a facut, totusi, un prim pas, foarte important, înspre intrarea într-o normalitate europeana. Un pas de pitic, dar care denota cunoastere, receptivitate, preocupare si, mai ales, vointa.
Începe sa se contureze si profilul pe care îl urmeaza stagiunea, neclar pâna acum. Pare ca se va pastra formula traditionala în Bucuresti de „teatru de repertoriu“, în care apar si unele pachete de spectacole.
În fine, pentru ca managementul Operei Nationale sa se alinieze cu totul suratelor lui europene si nu numai, este firesc ca pâna în iunie, sa fie publicat întreg programul stagiunii viitoare, cu distributii cu tot. Este o munca grea, dar nu imposibil de împlinit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper