Secolul XX: abordari istoriografice

Un articol de ALEXANDRU ZUB

O reflectie en historien relativ sistematica despre secolul XX, abia încheiat, s-ar putea concepe sub mai multe aspecte, fiind vorba de o tema nespus de complexa si controversata. Strict istoriografic, s-ar impune o „radiografie“ care sa tina seama totodata de „mostenirile“ existente în domeniu, dupa un secol caruia i s-a spus, cu sau fara temei, „al istoriei“ si de achizitiile facute, profesional, în noul ciclu.
Secolul XX a si debutat, se stie, cu un congres de istorie universala, la Paris, care a deschis seria de reuniuni internationale (CISH) organizate ciclic de-a lungul secolului, care s-a si încheiat cu cel de la Oslo (2000), la care am avut ocazia sa iau parte eu însumi1. Nu conteaza însa, momentan, aspectele institutionale, nici progresele facute de profesionisti în domeniu, ci mai cu seama atitudinile, controversele, schimbarile de paradigma cu miza ideologica, cele care au facut din secolul XX un interstitiu aporetic, al carui studiu ramâne un latifundiu inepuizabil, extins practic la tot trecutul uman. Un trecut mereu prezent si prospectiv, s-ar putea spune, „un trecut care nu vrea sa treaca“, daca ne referim la extremismele din secolul XX2. Un asemenea trecut se revizuieste continuu, profesionalmente, dar si ca exigenta a diverselor categorii de interesati din afara „meseriei de istoric“, ca sa folosim expresia lui Marc Bloch, atât de familiara celor care se ocupa de analiza trecutului uman.
Secolul XX a început, se admite, cu violente de tot felul, precum razboiul anglo-bur, rascoala boxerilor din China, razboiul ruso-japonez sau rascoala taranilor români din 1907, cea pe care I.L. Caragiale a evocat-o sub titlul: „Din primavara pâna în toamna!“. Violente cu aspect juridic, ca în cazul capitanului Dreyfuss, „afacerea“ care a mobilizat opinia publica de oriunde contra unei injustitii cu substrat antisemit, motivând acel formidabil „J’accuse!“ care a facut din Émile Zola un simbol al intelighentiei militante. Junii turci initiau, la 1908, o miscare ultranationalista ce avea sa produca peste câtiva ani (1915-1917) masacrul în masa al armenilor din Imperiul Otoman, în timp ce lumea era prinsa deja în vâltoarea Marelui Razboi, aproape în continuarea conflagratiilor balcanice3. „Genocidul armean“, s-a spus deja, „a fost precursorul Holocaustului, al masacrelor din Africa si America de Sud, Asia si al genocidului comunist“4.
Se poate vorbi astfel de un secol al crizelor, care se preteaza, ca în analiza lui Edgar Morin, la sublinierea discontinuitatilor5, atitudine adoptata si de la alti istorici, între care M. Foucault, care a si pledat, insistent, pentru o noua „ordine a discursului“ în domeniu6.
Câteva teme care au produs dispute între istorici, de-a lungul secolului în discutie, merita a fi mentionate aici: Marele Razboi (controversa „Fischer“), sistemul de la Versailles, emergenta si expansiunea regimului sovietic, „fascismele“ si „nazismul“, procesul de la Nürnberg, Yalta si sferele de influenta, Cortina de Fier si Razboiul Rece, gorbaciovismul si disolutia sistemului sovietic etc.
Este evident pentru oricine ca un secol nu poate fi omogen, cum nu e omogena nici viata unui individ sau a comunitatii respective. Suta de ani, daca acceptam definitia calendaristica, include câteva generatii si schimbari de tot felul. Remarca facuta de Mona Ozouf, la bicentenar, ca „Revolutia franceza nu este o evidenta, ci o problema“, ar putea fi aplicata si în definirea secolului XX ca problema a istoriei mondiale, susceptibila de antamare sub variate unghiuri, aproape tot atâtea câti indivizi sau tagme profesionale s-ar apleca asupra ei.
Unei asemenea tendinte de excesiva fragmentare a discursului i se opun marile proiecte de sinteza, de caracter individual sau colectiv, unele destul de ambitioase pentru a viza „istoria lumii“ sau chiar „evolutia umanitatii“ însasi7. „Histoire du monde“, „worldhistory“, „weltgeschichte“, „storia del mundo“ au devenit, în secolul XX, sintagme curente, chiar daca viziunile, conceptele, metodele se deosebeau destul de mult, fiecare sinteza purtând inevitabil marca istoricului respectiv. H. Pirenne, O. Spengler, A.J. Toynbee, H. Meyer, Alfred Hess, N. Iorga, Golo Mann, N. Tranfaglia, Otto Zierer sunt autori de sinteze remarcabile, de neocolit când e vorba de secolul XX.
Se poate gândi o lectura a intervalului si sub unghi generational, ceea ce presupune a lua în seama raportul dintre continuitate si ruptura, traditie si înnoire, liberalism si sistem totalitar, provocare si replica („challange and response“ la Toynbee), ultima relatie oferind o posibila cheie pentru toata istoria8.
Daca timpul e „pâinea istoricilor“, cum s-a spus9, secolul e un segment temporal cu care slujitorii lui Clio s-au deprins de mult sa opereze, pentru a introduce o anume rânduiala în analiza faptelor. S-a glosat mult pe aceasta tema, dat fiind ca „suta de ani“ nu coincide în mod necesar cu schimbari semnificative. Daca e vorba de secolul XX, interval caracterizat prin mari excese („The Age of Extremes“, la Eric Hobsbawm), trebuie spus numaidecât ca acesta a fost mai scurt decât arata calendarul, limitele lui fiind 1914 (Marele Razboi) si 1991 (disolutia Imperiului sovietic), asadar un interval de peste sapte decenii10, considerat ca atare si de istoricul român Neagu Djuvara, cu observatia ca acesta îl definea ca un „razboi de saptezeci si sapte de ani“, izbucnit în 1914 si încheiat în 1991 prin hegemonia americana11. Nu e o idee noua, caci în anii ’60 din secolul trecut, germanul Ernst Nolte prezenta perioada interbelica drept un lung razboi civil, neîncheiat la data când publica sinteza „Der Faschismus in seiner Epoche“ (1963)12.
Asemenea restitutii factuale, dublate de interpretari pe masura, sunt cu atât mai utile cu cât s-a putut constata, în multe locuri, cum „genocidele risca sa fie înghitite de oceanul uitarii“13. În lipsa justitiei, fie aceasta si sub forma discursului istoric, genocidul „dispare“ în memoricid, dupa cum s-a remarcat deja, pe seama cazului vandeean, explorat cu minutie mai ales în ultimul sfert de secol. Este concluzia la care au ajuns si artizanii Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet, pe frontonul caruia se poate citi: „Atunci când justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie“ (Ana Blandiana). Desigur, memoria implica, în acest caz si istoria, ca discurs restitutiv si semnificant. O personalitate de seama a lumii juridice, Gilles-William Goldnadel, presedinte al Asociatiei „Avocati fara frontiere“, a ajuns la aceeasi concluzie, afirmând ca, „daca nu acceptam sa ne privim în fata istoria, în speta genocidul vandeenilor, nu vom avea un viitor comun“14. Îndemn salutar, de care s-ar cuveni sa profite cei înclinati spre memoricid.
Istoricii, inclusiv cei preocupati de arta, stiinta, filozofie, au poposit uneori asupra începutului si respectiv sfârsitului de secol XX ca fiind momente ce se preteaza la consideratii speciale, poate în virtutea unui reflex cultural, a unei habitudini de breasla, cum se întâmpla adesea în viata noastra15. „Atunci când veacul se nastea“ e titlul unui volum publicat de istoricul Ion Bulei16, despre lumea româneasca la 1900, moment asupra caruia am emis, la rându-mi, unele consideratii marginale17.
Sfârsitul de secol s-a pretat nu mai putin la analize bilantiere si dispute, mai ales ca el a coincis cu o spectaculoasa rasturnare în echilibrul geopolitic, pe seama imploziei sistemului sovietic si a dificilei tranzitii spre un alt sistem. Scoriile vechiului sistem s-au mentinut îndelung, generând efecte paradoxale mai peste tot în Europa Est-Centrala si în restul lumii. „Le passager du siècle“, volumul în care François Fejtö si-a evocat, în dialog cu un confrate, prezenta în lume, ramâne exemplar ca limpezime si acuratete analitica18. Distinsul istoric îsi definea rastimpul acestei prezente prin razboaiele si revolutiile la care i-a fost dat sa asiste, dar si printr-un pluralism european în curs de articulare geopolitica. Tema razboaielor din epoca apare si în cartea lui Günter Grass, „Mein Jahrhundert“, interval început prin multiple violente si încheiat cu o fireasca propensiune pacifista19. Neagu Djuvara (înca un exemplu) considera ca secolul XX a fost, în realitate, un „razboi de saptezeci si sapte de ani“, desfasurat între asasinatul de la Sarajevo si disolutia Uniunii Sovietice20. Ideea nu e chiar noua, caci a fost sustinuta si de istoricul german Ernst Nolte, care definea ambele conflagratii ca un lung razboi civil, Bürgerkrieg 21.
Interstitiu al extremelor sub multe aspecte, secolul XX a dat loc, în conditii aporetice, la doua manifestari-limita, nazismul si bolsevismul (ordinea poate fi si inversa)22, întretinute ca într-o „geografie fantastica“, dupa cum s-a mai spus23.
Bogat evenimential, dar sarac în spirit, secolul XX a cunoscut din plin logica totalitara, exercitiul dominarii, sisteme dictatoriale de felurite nuante, tensiuni nascute din radicalizarea alteritatii, teroare social-politica si genocid, aspecte înca  nestudiate exhaustiv24.
Refocalizarea continua a prezentului modifica inevitabil trecutul, dupa cum s-a putut vadi pe seama Revolutiei Franceze, remodelata continuu, în secolul XIX, dar si în urmatorul, punând la contributie experientele de tip socialist (Jaurés), bolsevic (Mathiez), stalinist (Soboul), libertar (Guérin), demitizant (Furet/Richet)25. Se poate ilustra astfel, cu o tema capitala a modernitatii, dinamica unui discurs ad hoc, multitudinea de pozitii26. Trecut si prezent intra în egala masura în efortul istorico-restitutiv.
Secolul XX are, neîndoielnic, o memorie dintre cele mai traumatizante si mai greu de analizat riguros. Un secol în care mai toate valorile au fost supuse contestatiei, negarii absolute sau prin relativizare sistematica, dând expresie, pesemne, „profetiilor“ nietzscheene sau de alta sursa.
Încheiat practic prin implozia regimurilor comuniste din Europa si ceea ce un Francis Fukuyama socotea ca se poate defini ca triumf al liberalismului în lume27, secolul XX ramâne un domeniu inepuizabil de analiza si reflectie.

 

Note:
1. Karl D. Erdmann, „Die Ökumene der Historiker: Geschichte der Internationalen Historikerkongresse und des Comité International des Sciences Historiques“, Göttingen, 1987.
2. Ernst Nolte, „Vergangenheit, die nicht vergehen will. Eine Rede, die geschrieben, aber nicht gehalten werden konnte“, in „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, 6. Juni 1986.
3. Cf. Robert F. Melson, „Revolution and Genocide. On the Origins of the Armenian Genocide and the Holocaust“. Cf. si „Genocidul împotriva armenilor vazut de altii“ (supl. Ararat), apr. 2013, 420 p. (infra: Genocidul…)
4. „Genocidul…“, p. 5.
5. H.-I. Marrou, „Crise de notre temps et réflexion chrétienne (de 1930 à 1975)“, Paris, 1978.
6. Edgar Morin, „Pour sortir du vingtième siècle“, Paris, 1981, p. 327-332. Cf. si Carol Iancu, „Le Shoah en Roumanie. Les Juifs au temps du régime Antonescu, 1940-1944“, Montpellier, 2005; idem, „Histoire des Juifs en Roumanie et l’égo-histoire“, Cluj-Napoca, 2005. O analiza pertinenta a problematicii totalitarismului a întreprins recent Vladimir Tismaneanu, „Diavolul în istorie. Comunism, fascism si câteva lectii ale secolului XX“, Bucuresti, Humanitas, 2013.
7. H. van Loon, André Ribard, G. Wells etc.
8. A.J. Toynbee, „A Study of History“, I-XII, Oxford, 1934-1961.
9. Cf. Alexandru Zub (ed.), „Temps et changement dans l’espace roumain, fragments d’une histoire des conduites temporelles“, Iasi, Academia Româna, 1991.
10. Eric Hobsbawm, „The Age of Extremes: the short twentieth Century, 1914-1991“, London, 1994.
11. Neagu Djuvara, „Razboiul de saptezeci si sapte de ani (1914-1991) si premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie“, Bucuresti, Humanitas, 2008.
12. Ernst Nolte, „Der Faschismus in seiner Epoche: die Action Française, der italienische Faschismus, der Nationalsozialismus“, Munchen, R. Piper, 1963.
13. Reynold Secher, „Vandeea: de la genocid la memoricid“, Bucuresti, FAC, 2013.
14. Prefata la ibidem, p. 15.
15. Cf. Alexandru Zub, „Politici nationale la 1900“, în vol. „Slujind-o pe Clio. In honorem Dumitru Vitcu“, Iasi, Junimea, 2010,
pp. 155-160.
16. Ion Bulei, „Atunci când veacul se nastea. Lumea româneasca, 1900-1908“, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1990.
17. Alexandru Zub, op. cit.
18. François Fejtö, Maurizio Serra, „Le passager du siècle: guerres, révolutions, Europes“, Paris, Hachette, 1999.
19. Günter Grass, „Secolul meu“, Polirom, 2011.
20. Neagu Djuvara, op. cit.
21. Ernst Nolte, „Razboiul civil european“, Bucuresti, 2005.
22. Idem, Der Faschismus in seiner Epoche…
23. Elena Arseneva, Jacques Rolland, „Vingtième siècle“, în „Études“, mai 1998, pp. 625-634.
24. Ibidem, pp. 625-636.
25. E. Morin, op. cit., p. 320.
26. Alexandru Zub, „Vers un discours pluraliste et perméable du passé“, in „Hommage Carbonell“, Thoulouse, 2002, pp. 383-386.
27. Francis Fukuyama, „Sfârsitul istoriei si ultimul om“, Bucuresti, Paideia, 1994.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper