Revistele literare, o prioritate strategica

Un articol de IONUT VULPESCU

Desi nici unul dintre ministrii Culturii din ultimul timp nu a vorbit despre asta, probabil ca sunt putine state care datoreaza atât de mult revistelor lor literare, cât datoreaza România.
De la „Curierul românesc“ la Marea Unire
În fapt, România moderna, ca existenta politica si culturala, s-a nascut în buna masura în atmosfera revistelor ei literare. Întregul program pasoptist, epoca lui Carol I, Marea Unire, structurarea ideologica a partidelor istorice, modernitatea interbelica, ba chiar si prezervarea – ca sa nu zic rezistenta – morala si estetica din perioada comunista sunt de neconceput fara aceste publicatii literare, astazi reduse la o nemeritata marginalizare.
Nu este o afirmatie hazardata, de publicist dornic sa-si demonstreze teza cu orice pret. Primii nostri politicieni moderni, pasoptistii, au fost în acelasi timp oameni politici, gazetari si scriitori. Primele doua periodice românesti, „Curierul românesc“ si „Albina româneasca“, desi înfiintate pentru informarea oficiala a opiniei publice, au fost de la bun început (si) niste gazete literare. Mai mult, amândoi ctitorii presei noastre, Ion Heliade-Radulescu si Gheorghe Asachi, s-au grabit si, pe lânga aceste periodice generaliste, cum se spune azi, au întemeiat – atunci când mijloacele le-au permis-o – si reviste exclusiv literare: „Curierul de ambe sexe“ (în 1837) si „Alauta româneasca“ (în acelasi an).
Tot revistele literare sunt cele care, mult înaintea politicului, au avut curajul de a formula tinta finala a procesului prin care cele doua principate românesti începeau sa iasa de sub suzeranitatea otomana si sa se racordeze la Europa. În 1840, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri si Costache Negruzzi întemeiaza „Dacia literara“, periodic literar deschis scriitorilor români din toate provinciile în care natiunea politica era împartita. Mai mult, 15 ani mai târziu, unul dintre co-fondatorii „Daciei literare“, Vasile Alecsandri, scoate idealul unitatii nationale de sub zodia visarii romantice (pe care o trada denumirea „Daciei literare“) si îi da un relief politic concret, întemeind o alta revista, care se numea limpede „România literara“. Initiativelor din Principate le-au raspuns românii de peste munti, care se doteaza si ei destul de repede cu o puternica publicatie culturala, întemeiata de George Baritiu, de asemenea deschisa explicit scriitorilor români de pretutindeni, intitulata „Foaie pentru minte, inima si literatura“ (1835). Titlul mai putin ofensiv al acesteia din urma are o singura explicatie: cenzura habsburgica. Programul revistei, însa, era nu mai putin ambitios decât cel al pasoptistilor din Principate, întrucât pentru transilvaneni se punea înainte de toate problema supravietuirii ca parte a poporului român, si-abia dupa aceea marile idealuri ale eliberarii si unirii.
Epoca lui Carol I poarta, desigur, amprenta mai multor forte si formatiuni. Dar publicatiile literare – sau conduse de literati – sunt în continuare în prim-planul definirii politice si administrative a noului stat. România lui Carol I s-a construit în dialogul – câteodata polemic – dintre liberali si conservatori, dintre „Convorbiri literare“ (întemeiata în 1867) si celelalte reviste de cultura liberale („Revista contimporana“, din 1873, tinta ironiilor maioresciene din articolul „Betia de cuvinte“, e doar una dintre ele), dar si din batalia de idei care se poarta între „Românul“ scriitorului pasoptist C. A. Rosetti si „Timpul“ junimistului Mihai Eminescu. Daca avântul constructiv si rapiditatea cu care tara se îndreapta catre forme politice si structuri de civilizatie de tip occidental datoreaza mult „Românului“ si scriitorilor liberali, seriozitatea constructiei, umplerea formelor cu fond românesc si aparitia primelor valori culturale de talie europeana tin de actiunea formativa, intensa si îndelungata, a „Convorbirilor literare“.
Ce sa mai spunem de idealul Marii Uniri? Fara revista „Samanatorul“ (1901-1910), fara ziarele si publicatiile de la Valeni ale lui Nicolae Iorga, ar fi fost greu de conceput ca Vechiul Regat si Transilvania sa fie pregatite (în special primul) pentru sacrificii grele în favoarea realizarii idealului national. Întreaga generatie numita „a Marii Uniri“, în care intra atât cei care s-au sacrificat pe front, cât si cei care au construit România Mare, în primii ani de dupa marea conflagratie, ar fi fost de neconceput fara activitatea culturala a „Samanatorului“ si a publicatiilor din constelatia acestora. Dupa cum spiritul altruist, de sacrificiu, al intelectualului în favoarea intereselor celor multi ar fi fost de neconceput fara actiunea generoasa, de raspândire a unui spirit stiintific în societate si politica, a revistei „Contemporanul“ (1881-1891) si a publicatiilor lui Gherea, care i-au urmat acesteia. Sper ca nu este un secret ca multi dintre tinerii samanatoristi, poporanisti si liberali de la 1900, în frunte cu Nicolae Iorga, au fost, la început, socialisti. Limpezirea idealului national, pe de-o parte, si implozia de moment a miscarii socialiste (survenita în 1899) i-au îndreptat spre alte orizonturi, dar unde au dus cu ei ceva din spiritul modern si, în acelasi timp, altruist al primei social-democratii române(ti.
În contra spiritului totalitar
Dar perioada interbelica? Poate fi conceputa puternica miscare politica taraneasca, din care a rezultat mai întâi Partidul Taranesc al lui Ion Mihalache (1919), apoi marele Partid National Taranesc al lui Iuliu Maniu si Mihalache (în urma fuziunii din 1926), fara actiunea formativa a unei ideologii a „taranismului“, cunoscuta sub numele de poporanism si promovata, între 1906 si 1916, de puternica revista literara „Viata româneasca“, a criticului Garabet Ibraileanu si a prozatorului Constantin Stere? Poate fi înteleasa evolutia catre neo-liberalism a Partidului National Liberal si, în general, sincronizarea rapida si spectaculoasa a societatii românesti, fara actiunea critica a sincronismului lovinescian si a revistei acestuia, „Sburatorul“? Chiar si generatia ’27, cu toate pacatele ei (dar si cu vârfurile culturii române, numite Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Mircea Vulcanescu), atunci când a simtit nevoia sa se afirme ca grupare, a întemeiat o revista culturala, numita „Criterion“.
În fine, supravietuirea spiritului democratic si a valorilor culturale, dupa 1948, nu poate fi înteleasa fara renasterea literaturii autentice (începuta în anii ’60 în paginile revistei „Contemporanul“) si fara bataliile dure duse, în deceniile 1970-1989, de „România literara“ si de alte câteva publicatii, ca „Secolul 20“, „Viata româneasca“, „Tribuna“, „Echinox“ sau „Ramuri“, împotriva spiritului totalitar si a ideologiei sale pasunist-protocroniste. Revistele literare au fost, indiscutabil, printre ultimele institutii publice în care se mai puteau exprima si idei insubordonate, în care se puteau manifesta scriitori si intelectuali care se delimitasera de puterea comunista.
Am facut aceasta lunga introducere pentru a raspunde celor care (se fac ca) întreaba azi daca si de ce sa subventionam revistele literare. Culmea este ca, în special dinspre unii intelectuali si oameni politici care se pretind liberali – cel putin la modul general, daca nu si politic – vin aceste false dileme, atunci când nu se aud îndemnuri hotarâte la aruncarea peste bord a revistelor literare.
Am aratat, clar, sper, cât sunt de importante, pentru un stat ca România, aceste publicatii. Care astazi supravietuiesc greu, la marginea pietei media, acolo unde le-au aruncat manelizarea generala a vietii publice si greselile manageriale succesive ale celor care au gestionat cultura româna în primul deceniu de dupa 1989. Ele au fost decapitalizate, lipsite de patrimoniul efectiv pe care l-au avut în perioada comunista, au fost „liberalizate“ fara ca proprietarul lor initial, statul, sa fi investit ceva în ele, în fine, au fost considerate produse media egale cu ziarul tabloid si li s-au impus aceleasi obligatii bugetare si fiscale. (Ca sa nu mai vorbim ca, daca este sa comparam modul în care s-au achitat de obligatiile fiscale revistele de cultura si, respectiv, unele ziare, am putea constata ca bugetul de stat a încasat mai mult de la biata cultura decât de la patronii de tabloide!)
Astazi, sunt în pragul extinctiei: unele mai supravietuiesc datorita bunavointei unor primari sau presedinti de consilii judetene – depinzând, deci, de ciclurile electorale –, altele prin tot felul de proiecte limitate în timp. Nici macar nu mai sunt multe: o lista exhaustiva a publicatiilor care au nevoie de sprijin nu ar depasi 14-16 titluri, din care cele mai multe sunt ale Uniunii Scriitorilor. Reviste care au supravietuit peste 100 de ani – într-o tara în care nici minunile nu tin decât 3 zile – risca acum sa îsi înceteze aparitia si, odata cu disparitia lor, am asista la încheierea procesului de deculturalizare a societatii românesti.
Iata de ce consider ca sprijinirea prin lege si prin buget a publicatiilor culturale de prestigiu si de traditie ale României trebuie sa se constituie într-o prioritate strategica a anului acesta. Orice întârziere poate duce la secarea unei fântâni care ne alimenteaza de aproape 200 de ani.

Un comentariu pentru “Revistele literare, o prioritate strategica”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper