Proza artistica a lui B.P. Hasdeu

Un articol de STANCU ILIN

Istoricii literari români sunt unanimi în aprecierea ca proza reprezinta partea cea mai rezistenta a operei beletristice a lui B.P. Hasdeu. Unii critici, precum Ovid Densusianu, sunt de parere ca romantismul asumat al autorului ar conferi o aura poetica întregii sale creatii. Scriitorul care de abia trecuse Prutul si voia sa se impuna cu orice pret în societatea ieseana debuteaza cu un „romant“, care e cu greu clasificabil în sertarele cunoscute ale retoricii la moda. Proza ce avea sa tulbure viata tihnita a Iasilor se intitula „Duduca Mamuca“ si va aparea, în foileton, în periodicul hasdeian „Lumina (Din Moldova)“ în cursul anului 1863. Primul foileton era în mâinile cititorilor în 15 februarie 1863, stil vechi, în plin carnaval. Ultimul – cel de-al saptelea din serie – vedea lumina tiparului în numarul din 1 iulie 1863, revista încetându-si aparitia în pragul vacantelor si al mutarii redactorului la Bucuresti. Scrierea a fost destinata initial distractiei publicului. Era vremea petrecerilor, a balurilor mascate, a placerilor de tot felul. Tânarul redactor, cu vocatie de gazetar, a intuit bine „hrana“ de care cititorii aveau nevoie si le-a oferit-o: o istorie cu masti a unei cuceriri amoroase. „Printipul moral“ nu intra în discutie, autorul nevoind altceva, cel putin în punctul de pornire, decât sa-si satisfaca publicul. Facea, avant la lettre, arta pentru arta. Folosul previzibil era sporirea semnificativa a numarului de cititori ai periodicului sau, îndeosebi printre „dame“ si adolescenti. G. Panu îsi amintea cum elevii din cursul superior colportau „în clasa pasaje din o scriere, obscena în mare parte, a lui Hasdeu, un fel de nuvela intitulata, mi se pare, «Duduca Mamuca». Nuvela de proportiile unui roman pare a fi iesit dintr-o rivalitate înca nedeclarata cu Titu Maiorescu. Tânarul director al Colegiului National din Iasi, unde el însusi era profesor, initiase un curs de „prelectiuni filosofice populare“. B.P. Hasdeu îi publica programul prelegerilor în propria sa revista. Comentariul însotitor însa, aparent laudativ, cuprinde ironii de abia disimulate. „Amicul si colegul“, Tit Liviu Maiorescu, este prezentat ca „profesorul damelor“ a carui elocventa sau gura „de aur“, dupa „porecla Sf. Ioan“, va învata pe iesence sa se fereasca „de orice negura“. Fata cu stiinta adusa din strainatate a preopinentului, B.P. Hasdeu se recomanda ironic, în prefata „romantului“, ca „doctor artis amandi“. Se adreseaza aceluiasi public, „doamnelor si domnisoarelor“ din Iasi, pe care, din „invidie si egoism“ vrea sa le fereasca de „vicleniile barbatesti“. Totul pare asezat sub zodia ludicului.
Impresia initiala persista, desi trama nuvelei se rostogoleste ca un bulgare de zapada, crescând în dimensiuni de la foileton la foileton, aparent cu aluviuni parazitare din viata diurna a urbei Iasilor. Este surprinzator sa constati cum preocuparile sau confruntarile scriitorului, oglindite partial în revista, au un impact direct în desfasurarea actiunii romanului. Aparitia în scena si evolutia personajului Vladimir Aleschin-Uho este strâns legata de disputele pe care le are cu V.A. Urechia. Daca presedintele Comitetului Central de Inspectiune a Scoalelor din România de dincoace de Milcov lucra din umbra la discreditarea si înlaturarea sa din învatamînt, B.P. Hasdeu se „razbuna“, imortalizîndu-i, ca într-un insectar, figura caricaturala. Îi slavizeaza numele pastrându-i doar initialele V.A.U. (Uho = Ureche). Asa încât, pentru societatea ieseana, era secretul lui Polichinelle cine se ascundea sub masca profesorului „licentiat în litere de la Universitatea de Marocco“. Portretul este complet. Sunt speculate defectele fizice, pregatirea „obscura“, grandomania, patriotismul fanfaron, lipsa oricarui scrupul moral. Vladimir Aleschin-Uho scria foiletoane în ziarul „Adevarul“, „ascuns sub pseudonimul literei S, celei cu doua fete sucite“. Prototipul real al personajului trimitea, într-adevar, „corespondente din Iasi“ semnate S., însa pentru ziarul „Românul“. Comicul verbal este supralicitat în buna traditie alecsandriniana. Dialogurile cu V. Aleschin-Uho sunt grefate pe idei disparate, culese din „articlele sau ceva asemene“, dar prezentate ca o „teorie“ personala a artei, hilara si grotesca:
„– Despre ce o sa vorbiti în lectia de mâne, domnule profesor?
– Voi continua, domnule N.N., developemintul nerecuzabilei argumentatiuni contra pernicioasei doptrine a sofisticilor realisti de a insinua în literatura, primaminte natura ca principiu de fond si secundaminte spiritul ca principiu de forma.
– Prin urmare o sa cereti ca autorii sa scrie nenatural si fara spirit? Întelesu-v-am oare, domnule profesor?
– Perfeptaminte! Un literator, care se respecta pe sine însusi, trebuie necesarminte a fi ideale, iar nu naturale; grav, iar nu spirituale.
– Cuvîntul grav nu este el oare, în teoria
d-voastra, tot una cu greu?
– Completaminte, gravitatea fiind naturalminte opositul levitatii“.
Când eroul îi dezvaluie ca se va duela cu baronul von R., Vladimir se dezlantuie:
„– Romantic si realist efrenat si asarnat! Luati-l, domnule! Anihilati-l de pre suprafata pavimentului! Un romantic! un realist!“
Este o dezvoltare a unui comentariu al lui B.P. Hasdeu la o scrisoare primita de la Comitetul de Inspectiune a Scoalelor… nesemnata de V.A. Urechia: „Presedintele n-a subscris-o, pesemne din mustrarea cugetului; desi aceasta mustrare nu-l împiedeca a tuna contra «noii apucaturi realiste». în România, în cursul d-sale de literatura în Universitate: verba volant, scripta manent. E foarte îndemânatec de a avea un cuget scris si un cuget vorbit, precum zeul Ianus din Roma avea doua fete“.
Profesorul, „a carui singura vedere, ba chiar numele, aveau privilegiul de a face sa râda pâna si studentul cel mai posomorât“, se razboia nu numai cu „realistii“, ci si cu „romanticii“. B.P. Hasdeu persifleaza chiar si pretentiile sale de aparator al „scolii clasice“: „Vladimir nu fuma din moralitate; el chiar facuse într-o vreme o lunga lectie spre a dovedi ca întrebuintarea tiutiunului este contra scolii clasice si caracterizeaza devergondajul romanticilor“. Neologismul subliniat îl regasim în brosura lui V.A. Urechia, „O vorba despre literatura desfrînata ce se încearca a se introduce în societatea româneasca“.
Cât priveste pe Titu Maiorescu, el are o dubla reprezentare în romantul „Duduca Mamuca“. Întâi, o referinta directa la numele criticului, luând în deriziune conferintele filosofice ale acestuia: „ma studiam cu multumire, pe mine însusi în toate oglinzile salonului, zicând ca junele d. Maiorescu, filosoful de la Banca Moldovei: «Lumea este o iluziune!»“. Apoi, portretul doctorului Tucia: „un tânar de douazeci si trei sau patru de ani, înaltut, smolit la fata, coroiat la nas, cu ochi mari, sprâncenat, cu o frunte destul de bine desenata; avea una din acele figuri cari plac si se par frumoase la întâia vedere, mai cu seama pentru un nefizionomist, dar resping pe un cunoscator prin un nu stiu ce egoistic, mârsav, viclean; un nu stiu ce sapat în liniile fruntii, îndoitura nasului, în trasaturile buzelor, în schimositura zâmbetului, în focul ochilor; mai în sfîrsit, un nu stiu ce întiparit în toate deodata si cu neputinta de a se analiza în amanuntime. Nenorocirea femeilor e de a fi absolutaminte lipsite de adâncimea spiritului. Judecând lucrurile numai dupre cea dentâi vedere, ele strigau: Monsieur Tucia est charmant! si Monsieur Tucia devenise, în câteva luni, doctorul favorit al damelor“. Vârsta personajului corespunde cu vârsta prototipului. La 10 februarie 1863, Titu Maiorescu împlinise 23 de ani. Este exacta si descrierea înfatisarii sale. Subiectiva pâna la vitriolare pamfletara este interpretarea trasaturilor tânarului critic. Desi autorul se declara a fi un „fizionomist“ (ca si Balzac, de altfel), caracterizarile de „egoistic, mârsav, viclean“ sunt înversunari care îsi au explicatia în relatiile concrete dintre cei doi oameni de cultura în competitie în urbea Iesilor. Îmi vine în minte urmarirea diabolica a intrarilor si iesirilor de la ore ale profesorului de statistica si istorie, de catre un spion al directorului Gimnaziului Central, T. Maiorescu, care avea pe aceasta cale detectivistica, toate informatiile privind constiinciozitatea lui B.P. Hasdeu în scoala. Daca adaugam la aceste sicane, implicarea viitorului mentor al „Junimii“ în manevrele oculte ale Comitetului de Inspectiune a Scoalelor din România de dincoace de Milcov privind „frivolitatile“ scrierilor redactorului din revista „Lumina“, care vor conduce la destituirea din învatamânt si traducerea în justitie a autorului „Duducai Mamuca“, cititorul are motivatia aluziilor ironice la adresa lui Titu Maiorescu.
Sintagma „profesorul damelor“, din „Prelectiuni filosofice populare“, trecuta în romant sub forma de „doctorul favorit al damelor“ pare un nevinovat gest de aparare. Dar întregul comentariu în doi peri, precum si aventurile calculate ale doctorului Tucia din „Duduca Mamuca“ au la baza stirile colportate de gura lumii: „Monsieur Tucia est charmant!“ Ca o ironie a soartei, cel ce se implicase, cu diplomatie, în actiunea de „asasinare morala“ a lui B.P. Hasdeu, va fi el însusi tavalit în noroiul bârfei târgului, chemat fiind, peste un an, în fata Curtii cu juri, pentru aceeasi învinuire de ultraj la bunele moravuri. Diferenta dintre întâmplarile nefericite ale celor doi profesori colegi este însa de esenta: „imoralitatea“ lui B.P. Hasdeu se consumase în lumea artei, pe când „pacatul“ lui Titu Maiorescu avusese loc la internatul de fete, daca dam crezare acuzatiilor, neconfirmate la proces, ale adversarului sau, Nicolae Ionescu. Atât B.P. Hasdeu, cât si directorul Colegiului Superior din Iasi vor fi achitati de Tribunalul din Iasi. Autorul „Duducai Mamuca“ nu-si va mai recapata însa postul de profesor din care fusese destituit. I se ofera, drept consolare, de catre ministrul ad-interim al Cultelor si Instructiunii Publice, Al. Odobescu, un post la Bucuresti, în Comisia documentala a mânastirilor închinate. Titu Maiorescu, în schimb, îsi va relua dupa proces stralucita sa cariera universitara.
În alta atmosfera culturala, cea a Bucurestilor, B.P. Hasdeu încearca sa-si continue activitatea începuta la Iasi. Avea nevoie de un organ de presa al sau. La câteva luni de la sosirea pe malurile Dâmbovitei, fondeaza o revista satirica intitulata „Aghiuta“. Primul numar aparea în 3 noiembrie 1863. Aici, redactorul publicatiei îsi revizuieste „romantul“ din varianta ieseana. Semnificativ ni se pare faptul ca „romanistul“ renunta complet la paginile acidulate la adresa lui V. Alexandrescu-Urechia, sub masca personajului Vladimir Aleschin-Uho, dar pastreaza intact portretul satiric al lui Titu Maiorescu, alias doctorul Tucia (Negus). În noua versiune, intitulata „Micuta“, publicata în sapte numere consecutive ale periodicului umoristic, „Aghiuta“, între 20 februarie si 2 aprilie 1864, autorul schimba cadrul de desfasurare al actiunii. Mediul rusesc este înlocuit cu o atmosfera studenteasca germana. Schimbarea este însa doar formala pentru ca nu se modifica imaginea ca atare, ci doar numele personajelor, unele toponimice si câteva expresii care aminteau de Universitatea din Harkov. Ana P. devine Ana Pacht, baronul von R. va fi denumit baronul Rosen, Feodor – Ditrich s.a.m.d. Sunt schimbate si unele functii. De pilda, din rolul jurnalistului duhliu, asumat de profesorul Vladimir Aleschin-Uho în „Duduca Mamuca“, va ramâne doar ecoul numelui: Wahlstimme. Alt mediu, alte moravuri! Prin noul personaj, B.P. Hasdeu trimitea la C.A. Rosetti, cu care intrase, de curând, în conflict de idei: „un individ care se caracteriza prin aceea ca în toata viata sa el n-a fost nemica alta decât numai sadea jurnalist“. Desi o „secatura“, reusise „ca semnatura lui sa devina în ziar un lucru tot atât de neaparat ca titlul sau ca indicatia tipografiei! Ajunse a fi respectat chiar de acei si mai cu seama de acei cari nu l-au citit niciodata! Atunci Wahlstimme a început a purta pantaloni infinitaminte scurti si plete infinitaminte lungi, ca semne de liberalism extrem; a început a nu raspunde la nemica si a întreba despre toate, dupre obiceiul oamenilor mari; si s-a otarât a funda o foaie a sa proprie“. Publicatia se numea „Wahrheit“ („Adevarul“) si enumerarea continutului ei, a rubricilor, vizeaza fara tagada ziarul „Românul“.
S-au emis diverse pareri cu privire la cauzele care au condus la remanierea nuvelei/romanului „Duduca Mamuca“. Cel mai adesea s-a invocat necesitatea eliminarii pasajelor susceptibile de a fi considerate licentioase, dupa procesul de presa abia încheiat la Iasi si, într-adevar, autorul a întreprins o asemenea operatie. O alta motivatie ce s-ar putea invoca tine de economia interna a periodicului sau bucurestean, „Aghiuta“. Paginile saptamânalului trebuiau întretinute cu materiale în permanenta. Cum relatiile redactorului în Bucuresti erau abia la început si deci nu era înghesuit de colaboratori, va fi fost nevoit sa recurga la o scriere de succes, verificata. Ramâne însa întrebarea: de ce a fost nevoie sa-i dea o tenta nemteasca. Ar fi superfluu sa se creada ca B.P. Hasdeu încerca sa ascunda faptul ca „Micuta“ era doar o forma reconditionata a unei scrieri anterioare, „Duduca Mamuca“. „Romantul“ iesean devenise celebru prin procesul cunoscut, avusese ecou si în Bucuresti, asa ca încercarea de a masca realitatea ar fi fost naiva si de neînteles. Decizia de a relua, la Bucuresti, scrierea publicata cu un an în urma la Iasi, tine tot de rivalitatea sa cu Titu Maiorescu. În primele luni ale anului 1864, nascânda „Junime“ se afirma tot mai evident în Iasi. Semne ale constituirii unui grup distinct si vointa nestapânita a tânarului profesor de a da „lovitura grozava“ au determinat de la început opozitia lui B.P. Hasdeu. Rolul de cap de scoala credea a i se cuveni lui si prin periodicele pe care le-a condus la Iasi, a tins mereu a cultiva aceasta imagine. Reusise, prin revista sa „Lumina“, a anima viata culturala a urbei, încât fosta capitala politica a Moldovei ar fi devenit o capitala a spiritului: „Iesul tinde a deveni Atenea României“. Dar întâmplarile nefericite din primavara anului 1863, în care Titu Maiorescu însusi se implicase, cu toate ezitarile cunoscute, îi vor reteza avânturile.
Din Iasul pe care îl parasise de voie, de nevoie, soseau vesti care îi raneau vanitatile. Oameni pe care încercase sa si-i apropie, fosti colaboratori ai revistei sale, „Lumina“, erau pe cale sa se organizeze într-o societate literara. „Vina“ era a ambitiosului profesor Titu Maiorescu. B.P. Hasdeu îi audiase cursurile de istorie universala de la Universitate, precum si prelectiunile filosofice populare de la Banca Moldovei, pe care le ironizase într-un articol. Era deci în cunostinta de cauza cu cultura serioasa, de sorginte germana, pe care preopinentul o poseda. Unele referinte, din „Duduca Mamuca“, la Hegel, Schopenhauer, de obicei ironice, îsi au originea în aceasta realitate. Acum însa, în februarie 1864, când „Junimea“ devenise o realitate si dintre cei cinci membri fondatori patru (T. Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Th. Rosetti) erau de formatie germana, întreaga actiune a romanului, rebotezat „Micuta“, este virata în spatiul german. Din urbea parasita era informat însa si despre conjuratia ce se punea la cale împotriva lui Titu Maiorescu, socotit un „venetic“ slobod la gura în privinta incompetentei unor colegi, îndeosebi ardeleni. În lunile februarie, martie si aprilie 1864, în ziarul „Românul“ din Bucuresti are loc un adevarat razboi al corespondentelor din Iasi în legatura cu activitatea Institutului Pedagogic de la Trisfetite si mai ales despre vizita de documentare la Berlin a directorului Titu Maiorescu, nou numit în locul lui A. Velini. Intervine în discutie însusi „acuzatul“, dupa pseudonimii N.N. si Z., apoi A. Velini si V. Alexandrescu. Nu întâmplator ultima propozitie, nou adaugata variantei „Micuta“, suna astfel: „Jurnalistul Wahlstimme e unul din aparatorii lui Negus pe calea publicitatii…“. Împrejurarea tinea treaza atentia lui Hasdeu în legatura cu adversarul sau si s-a decis, acum, sa-si plateasca politele, reactualizându-i renumele. Prilejul i l-a oferit aria calomniei iesene ce razbatuse pâna la Bucuresti în legatura cu aventurile amoroase, la Scoala Centrala de Fete, ale profesorului care avusese ideea de a tine, seara, un curs facultativ de gramatica pentru eleve si învatatoarele din Iasi. Bârfa va degenera curând într-un adevarat scandal în care vor fi implicati guvernanta (pedagoga) Emilia Rickert, câteva eleve, printre care Veronica Micle, apoi mama ei, moasa Maria Câmpanu, Eufrosina Cobalcescu (sotia savantului geolog Gr. Cobalcescu), Stefan Micle si un grup de profesori ardeleni, Vasile Aaron, director în minister, procurorul Vârlanescu din Iasi. De cealalta parte, toti membrii „Junimii“ si-au facut o cauza de onoare din apararea lui Maiorescu.
Despre proportiile falsului incident, ce a tinut treaza „inventiva trancaneala ieseana“ mai multe luni de zile, se pronuntase însusi „acuzatul“, într-o scrisoare catre V. Alexandrescu: „On dit de moi que j’ai violé cinq filles à l’Ecole Centrale, qui sont maintenant grosses et que m-lle Claudine Rickert est enceinte de Marzescu et que c’est pour cela qu’elle est partie pour Constantinopole. Est-il possible, est-il permis de soufrir de pareils horreur sans une éclatante punition?“
La Bucuresti, B.P. Hasdeu jubila. În prefata volumului „Micuta“, aparut la începutul lunii mai 1864, autorul, „doctor artis amandi“, se adresa iesencelor, cu care nu mai putea fi în conciliabul direct: „fiindca nu va mai pot însela eu, invidia si egoismul nu-mi permit a lasa ca sa va însele altii, asadara m-am decis a va închina o doftorie contra vicleniilor barbatesti“. Chiar si titlul, „Micuta“, nu e fara legatura cu „micutele“ de la Scoala Centrala de Fete ce-si vor purta pasii prin salile tribunalului din Iasi, într-un proces pe cât de rasunator, pe atât de nedrept.
În scurt, etapele devenirii „romantului“ hasdeian ar fi urmatoarele: la început, B.P. Hasdeu a oferit publicului o proza de consum, „comica“ (T. Maiorescu), pentru petrecerile carnavalesti; sub presiunea adversarilor sai, „romantul“ devine satiric si „ironic-reflexiv“ asupra speciei ca atare; în fine, varianta „Micuta“ se constituie în prima opozitie literara serioasa fata de Titu Maiorescu si societatea „Junimea“ ce abia se înjghebase, sub patronajul sau.
Cu toata presiunea elementelor realului, structura initiala a prozei – un joc cu masti – a rezistat. Ea a fost rodul imaginatiei scriitorului, aprinsa în timpul calatoriei de studii la Cracovia, în atmosfera incitanta studenteasca din vechea universitate poloneza. Martorii acestei influente sunt nume si cuvinte lesesti, dar mai ales fragmente din cântecele goliardice ce vor fi fost înca vii, transmise prin generatii din Evul Mediu timpuriu. Nu în ultimul rând trebuie luata în considerare si latura sentimentala a împrejurarii ca la Universitatea Jagiellona din Cracovia studiase bunicul sau Tadeu, care va fi notat asemenea productii din moment ce o parte a creatiei acestuia e atinsa de reverberatiile literaturii vagantilor. În „Duduca Mamuca“, rasuna cu toata forta lor satirica versuri în limba latina si cântece studentesti „compuse la Berlin sau la München, cine mai stie“: „So geht’s in Academiis/ Da giebt es viel Doctores,/ Plus tamen est in titulis,/ Sunt sine fructu flores,/ Gelehrte wenig, Docten viel/ Das lass’mir sehn in Quasi-Spiel,/ Freche Stirn,/ Schwaches Hirn,/ Doctores sunt vel quasi,/ Sie lehren nur so quasi…“ (Asa se întâmpla în universitati/ Acolo sunt multi doctori/ Celebri mai mult prin titluri./ Sunt flori fara fruct,/ Titrati dar prea putin învatati./ Totul pare un semijoc./ Figuri insolente/ Minte putina,/ Sunt doar semidoctori/ Si ne dau o semiînvatatura).
Nu este exclusa si o componenta livresca a relatiei cu cântecul medieval marcat în cadrul romantului prin reproducerea unor versuri trubaduresti în limba franceza. „Marlborough s’en va-t-en guerre/ Mironton…“
Tocmai în acesti ani cercetarile medievistice se intensificasera. Erau exhumate, astfel, doua manuscrise de la mânastirea Benediktbeuren din Germania care vor forma miezul binecunoscutei culegeri goliardice „Carmina Burana“, cu radacini adânci în „Ars amandi“ a lui Ovidiu si a anacreonticilor Antichitatii. Vinul, petrecerile si iubirea, cu accente adeseori triviale, sunt temele predilecte. În „Duduca Mamuca“, referinta la Ovidiu este directa, în partea ultima a povestirii, publicata dupa ce autorul comparuse în fata Curtii criminale: „simtul de pudoare si frica legii de presa nu-mi permit a descrie starea în care se afla tocmai atunci fericita pareche. Ovidiu a zugravit-o de mult latineste: „Nunc juvat in teneris dominae jacuisse lacertis:/ Si quando, lateri nunc bene juncta meo est…“ (Ma desfat abandonat fiind în bratele fragede ale/ domnitei mele; Si mai ales acum când e strâns lipita de mine).
Microstructuri ale prozei pe care o analizam amintesc de tehnici ale vechilor povestiri medievale. Astfel, relatarea în cerc a unor aventuri amoroase, într-un limbaj aluziv-licentios, din istorioarele evului de mijloc, care au stat la baza „Decameronului“ lui Boccaccio (invocat în apararea sa la proces) este detectabila în „Duduca Mamuca“. În casa baronului von R., se adunau toti „parazitii universitatii“ care „aveau facultatea lor… de a mânca, fiindu-le urât sa seada la masa singuri… cheltuind din punga“. Într-o zi, studentii încep a povesti, „fiecare în parte, despre prima sa dragoste“. Toderita N.N., protagonistul „romantului“, istoriseste cum o mama îsi înlocuieste propria fiica la întâlnirea cu iubitul ei: „La ceasul hotarât gasesc fereastra deschisa, sar în odaie, întreb: – «Tu esti aice, Emilie?» Îmi raspunde o soapta: «Vino încetisor!» Ne culcam. Rezultatul va este cunoscut, domnilor; dar ceea ce nu stiti e mirarea mea, când Emilia ma dascalea: «nu asa… ia asa…» etc. Dupa trei oare, petrecute într-un extaz nedescris, profesoara mea ma congediaza, tot pe fereastra, de frica «sa nu se scoale neneaca». A doua zi revad pe adevarata Emilie. Închipuiti-va împietrirea mea, când o aud scuzându-se ca n-a putut sa ma astepte: «neneaca ma închisese în iatacul sau si singura se culcase nu stiu unde». Atunci numai am înteles cine a fost dascalita mea: mama înlocuise pe fata… Stiti oare, domnilor, ce vârsta putea sa aiba curajoasa mama? Cincizeci si sapte de ani trei luni si opt zile! Am facut acest calcul pe baza matricei originale! – Un tunet de hohote a rasunat la masa“. Pentru acest paragraf, B.P. Hasdeu va fi adus în fata tribunalului într-un proces de presa: „Dl procuror zice ca pasajul de pe pagina 43, nr. 15, al revistei «Lumina», în care eu descriu în ce mod o mama a economisit pe fiica-sa Emilia, înlocuind-o pe-ntuneric în privirea amantului, dl procuror zice ca acest pasaj à la Paul de Kock, însirat în romantul «Duduca Mamuca», ar fi contrar moralitatii publice, si s-ar osândi prin un articlu oarecare din legea presei“. Împricinatul se apara singur si va fi achitat. Dar, cum am mai spus, în varianta „Micuta“, în mod surprinzator va renunta la acest pasaj si la multe altele ce puteau fi interpretate ca violentari ale bunului-simt al cititorului. Într-un cuvânt, la însasi baza demonstratiei sale în fata juratilor, în numele „scolii realiste în literatura“.
Autorul va abandona însa pagini întregi ce tineau de confruntarea sa doctrinara cu V.A. Urechia, care vehicula câteva concepte trunchiate ale „scolii clasice“, împotriva nu numai a realismului, dar si a curentului romantismului. O scrisoare a lui Vladimir, localizata si datata „Harcov, 7 septembrie 185…“, pe care o publica în ziarul „Adevarul“, sub pseudonimul literei S., contine fraze gonflate: „Am scris continualmente contra romantismului; lectorii nostri pot dara astepta ca si cu aceasta ocaziune nu ne vom abtinea de a scrie si de a predica contra romantismului. Romantismul si, principalmente, acea fractiune a lui ce se denomineaza realism, e plaga societatii noastre. Ea pretinde a fi eco al naturii, uitând ca omul e microcosmul macrocosmului, dupa cum zice Spinoza si, prin consecinta, «natura e absurda». B.P. Hasdeu intervine cu o nota de subsol, nu mai putin acidulata: „Nu stiu daca nu cumva s-au furisat în foileton greseli tipografice; cel putin recunoastem verde a nu întelege defel logica lui Aleschin-Uho“.
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper