Proza artistica a lui B.P. Hasdeu (II)

Un articol de Stancu Ilin

„Romantul“ „Duduca Mamuca“ este alcatuit, tehnic vorbind, dintr-o suita de performante. Pe lânga isprava eroului principal de a seduce pe tânara actrita Maria în trei zile, autorul are ambitia sa cumuleze într-o singura carte cât mai multe dintre virtutile genului. Astfel, în casa si patul doctorului Tucia, Toderita are un vis funambulesc. Inima sau „suflarea“ îi iese din piept, care se transforma într-un îngeras. O convorbire „pedanta“ are loc între cei doi. Un simulacru de filosofie este înfatisata chiar si grafic, pentru dezlegarea careia alearga în Tibet calare pe motanul lui Tucia metamorfozat într-un urias tigru. Pe piscul „Monte Bianco“ da de o „inscriptie româneasca, cu litere negre si cu ortografie ardeleana“: locul de veghe al „gimnosofistului“ Ivan de Fellowschmutzig-nadie. Acesta îi dezvaluie calea predomnirii bunatatii asupra rautatii: fuga de oameni. „Traind la un loc cu altii, te faci lup; tragându-te la singuratate, redevii oaie; caci nimeni nu te musca si n-ai pe cine musca!“ Aluneca într-o prapastie de noua mii de metri, în fundul careia mieuna motanul lui Tucia îmbracat în haine de calugar. Se trezeste înspaimîntat:
„- De-ai sti, Tucia, ce vis am visat! Curat o pagina din Hoffmann sau din Edgar Poe“. E o imagine hilara a „lumii ca vointa si reprezentare“ de sorginte schopenhaueriana, a unor idei propovaduite de „cvasi-doctorii“ locali, dupa propria expresie a lui Hasdeu.
Dar nici aceasta pagina – un reusit exercitiu de literatura onirica – nu va trece în varianta „Micuta“, scriitorul curatând nuvela de tot ceea ce tinea în loc actiunea centrala: ingenioasele stratageme pentru seducerea tinerei actrite Maria. De aici caracterul scenic al întregii scrieri. Ne aflam parca la un spectacol de marionete, în care autorul este, în acelasi timp, regizor si interpret principal. Toderita N.N. se defineste la un moment dat: „ego fiind cel întâi“ personaj. Afirmatia este însa relativa, pentru ca el va fi mereu dublat de autor, care nu numai ca-l misca din umbra, dar comunica mereu cu cititorul, de obicei ironic, peste umarul protagonistului. Operatia de disjungere a eroului de autor a fost mai delicata, din cauza scriiturii la persoana întîi. Dar ea este acum un bun cîstigat al istoriei literare actuale. S-a cam uitat însa ca primul critic care a facut decupajele necesare, în textul nuvelei, aplicând tehnicile noi în analiza discursului narativ, a fost Sorin Alexandrescu. În 1967, într-o „analiza literara si stilistica“ dintr-un volum destinat elevilor si profesorilor de liceu, el schimba fundamental optica de abordare a nuvelei/romanului „Duduca Mamuca“. Toate dezvoltarile ulterioare îsi au punctul de pornire în aceste pagini. Chiar si citatele, cum ar fi dialogul dintre Toderita si sluga toanta, atât de aproape de o cunoscuta schita a lui I.L. Caragiale, este preluat din pacate fara trimiterea obligatorie.
B.P. Hasdeu dovedeste o fantezie debordanta în legarea si dezlegarea intrigilor. Protagonistul comenteaza, dupa prima zi de „asediu“: „Într-o singura zi, am facut atâtea încurcaturi, câte nu lesne le-ar fi putut descurca într-un lung an capul unui Metternich!“ Si, în continuare, el schiteaza tactica de viitor: „Planul meu dentru-întâi era de tot altminte: voiam sa fac un asediu strategic, regulat, prelungit: curte, curte… Dupre cum s-au întors lucrurile, vad ca cucoana Ana, feldesul si leasca vor fi tustrei instrumente pasive, cu al caror ajutor voi patrunde, fara nicio greutate si-n timpul cel mai scurt, poate chiar într-o saptamâna, în sanctuarul duducai Mamucai“. Un asemenea „instrument pasiv“, poloneza Victoria, primeste sfaturi de miscare în scena de la autorul-regizor: „Cauta sa joci bine rolul Mariei. Spune-i c-ai primit cadoul, multumeste-i, fagaduieste-i, sicaneaza-l, intrigheaza-l, fa ce-i vra, esti mestera“.
În text abunda mistificarile, schimbarile la fata. Duduca Mamuca îl întreaba pe Toderita în mod semnificativ:
„– Vei fi mascat?
– Nici sufleteste, nici trupeste, cel putin pentru d-ta; destul ca m-ai vazut în doua zile sub doua masti; de acum înainte voi fi cum sunt“.
Personajul principal, numit fie Toderita N.N. (în „Duduca Mamuca“), fie Ghita Taciune (în „Micuta“), care se autointituleaza „actor, actor în ambele întelesurile acestui cuvânt“, foloseste travestiul, într-o lume vazuta ca o imensa scena. Si pentru ca spectacolul sa capete noi proportii, autorul arunca personajele în tarâmul visului, unde metamorfozele devin delirante: „Mi se parea a fi femeie si sora cu doamna Przikszewsk; duduca Mamuca se metamorfozase în barbat, ceea ce, în adevar, i se cam prilejea câteodata pe scena; baronul R. ma curta pe mine, adeca pe exemplarul meu femeiesc; duduca Mamuca, se întelege, ca tânar curta pe Victoria. Nu-mi amintesc peripetiile dramei; stiu numai ca ea s-a încheiat prin doua cununii de tot în caracterul visurilor; Mamuca s-a însotit cu Prziszewska si eu cu feldesul“.
B.P. Hasdeu se joaca nu numai cu personajele prozei sale, dar si cu sonurile si cuvintele limbii române. Iata o mostra de „conversatiune“ între Toderita si baronul von R.:
„– Spiterule!
– O!
– Desfrânatule!
– A!
– Craiule!
– E!
– Vicleanule!
– U!
– Dobitocule!
– I! I! Mai stai si tu. Am sfîrsit toate vocalele si am nevoie a recurge la consune“. Se glumeste pe seama manierei ortografice: „voiesti, oare, cetitorule, ca sa te iubeasca sexul, sau cum zice dl Cipar, sepsul frumos?“ În alt loc, înteapa pe „neologisti“: „Eram dominat, adica pentru ca neologistii sa n-o înteleaga în sens rau, aveam pe fata un domino“.
B.P. Hasdeu mimeaza excelent jargonul saloanelor frantuzite, creând etajari de limbaje ce caracterizeaza când pe snobi, când pe ridicolii înfumurati. Neologismul savant, de obicei latinisme, va individualiza satiric pretiozitatea semidocta a lui Vladimir Aleschin-Uho. Inventivitatea lui B.P. Hasdeu este prodigioasa. El reproduce, la un moment dat, un fragment de discutie între Toderita si feldes (baronul von R.) în argoul studentesc, numit de „bursi“ „limba totatutica“. Alta data, specimenele de limba oferite cititorilor sunt gratuite, pierzându-si orice fel de înteles, ca în schimbul de replici, „în limba sanscrita“, dintre N.N. si baron:
„– Taulati stanas stubdha.
– Ksama bhag’ dadati driyatai“.
Propozitiile nu exprima nimic, cuvintele având doar sonoritatea goala a vechii limbi clasice indiene.
B.P. Hasdeu avea geniul improvizatiei. Se insinua cu usurinta în intimitatea textelor sau a limbajelor unor indivizi sau grupuri sociale, le gasea viciile de fond sau de articulare formala pentru ca, apoi, sa le spulbere consistenta prin cunoscutele procedee ale domeniilor satirei sau pamfletului. Asa proceda si în disputele stiintifice, dar adevaratul rafinament l-a probat în opera sa literara.
Autorul basarabean avea un simt al limbii iesit din comun, pe care, în epoca, numai I.L. Caragiale l-a egalat. Cît de nedreapta ne apare astazi parerea lui Nicolae Iorga despre cunoasterea „mai mult din studii“ a limbii române: „cine o poseda ca filolog nu înseamna ca o poate stapâni ca artist“. Dimpotriva, degradarea si demontarea limbajului pâna la absurd nu putea fi operata decât de un fin mânuitor al condeiului. Astfel, o discutie la un prânz se transforma într-o banalitate exasperanta, voita:
„Mamuca (catra mine) – Va duceti la bal mascat?
Eu (catra Mamuca) – Da.
Ana (catra mine) – Veti fi cu masca?
Eu (catra Ana) – Nu.
Mamuca (catra mine) – Sosu-i prea sarat, nu-i asa?
Eu (catra Mamuca) – Da.
Ana (catra mine) – Poate vreti mai bine castraveti.
Eu (catra Ana) – Nu.
Mamuca (catra mine)- Dimineata a fost foarte rece.
Eu (catra Mamuca) – Da.
Ana (catra mine) – Aveti obicei a dormi dupa masa?
Eu (catra Ana) – Nu…“
Scriitorul ne prevenise însa: „mersul conversatiunei samana, prin monotonie si delicateta, cu al unei tragedii franceze în versuri“. Numai un profund cunoscator al teatrului francez si cu o acuitate critica deosebita putea decela caducitatea unor segmente dramaturgice ale repertoriului clasic. Desigur, o detasare a autorului/cititorului fata de texte de referinta exista, dar gasim exagerata parerea acelor critici care au vazut în Hasdeu „un neasteptat precursor al teatrului modern“. Dupa cum ni se pare hazardata si ideea de a considera nuvela „Duduca Mamuca“ drept „intertextuala“. Nu trebuie sa însele trimiterile lui Hasdeu la o serie de autori vechi sau noi. Ne aflam doar în plina epoca pozitivista! Textualismul este o conceptie actuala, fundamentata teoretic, de constructie a unei naratiuni. B.P. Hasdeu nu edifica nimic. „Duduca Mamuca“ este o opera comica, predominanta fiind punerea în scena. Unele semne de implicare a cititorului tin de conceptia regizorala, nu de cea epica. Un personaj arata sensul replicilor sale într-un aparteu cu publicul: „Întrebarea mea a fost pronuntata cu o naivitate perfecta“. Naiva este si „intertextualitatea“ romanului lui B.P. Hasdeu. Procedeul se poate vedea mai clar în „tragedia“ Raposatul postelnic, publicata concomitent în revista „Din Moldova (Lumina)“. Aici se fac numeroase trimiteri la subsol cu asemanarile dintre unele replici si dialoguri sau scene din piese de teatru celebre, citate în original, din Plaut, Aristofan, Shakespeare, Goethe, Molière, Corneille, Beaumarchais s.a.
Romanul/nuvela este în buna parte o suita de microstructuri vitriolate, destinate sa aneantizeze atacurile adversarilor sai.
Semnificativ ni se pare un dialog dintre protagonist si doctorul Tucia:
„- Ce faci acolo, mai Tucia?
– Am taiat un subiect.
– Pentru ce?
– Ca sa fierb din el o otrava.
– Pentru cine?
– Pentru alt subiect“.
Când unele microstructuri din „Duduca Mamuca“ si-au îndeplinit menirea corosiva, au fost abandonate în varianta „Micuta“. Amovibilitatea unor secvente explica migrarea lor spre opera lui
I.L. Caragiale. La multele exemple evidentiate de critici, adaugam si noi unul: episodul cu biletele de loterie si de binefacere va trece pe seama politaiului din comedia „D’ale carnavalului“.
Finalul „romantului“ cu manuscrisul „iroului“ (care vrea sa ramâna „comic“ pâna la capat), gasit si completat de autor, este un binecunoscut truc al literaturii romantice. De fapt, rolul sau este de a „despresura“ cetatea cucerita si de a împrastia personajele, nu ale „tragediei“, cum zicea vechea actrita Ana Pacht, ci ale „melodramei“. Toderita s-a împuscat. Baronul, Maria si mama sa au plecat în Finlanda. Tucia este implicat într-un proces. Fedor si-a schimbat meseria. Cati a parasit orasul. Pâna si motanul lui Tucia a murit.
Originalitatea scrierii pe care o analizam rezida în inventivitatea intrigilor, în inteligenta si verva cu care „romanistul“ leaga si dezleaga replicile. Este adevarat, autorul indica uneori modele. Personajul principal se exprima astfel la sfîrsitul primei zile de „devergondaj“: „Intriga e legata de minune, parca într-un roman dumasian“. În afara lui Dumas, mai sunt citati în text, drept modele, înca vreo câteva nume, deja amintite mai înainte. Acuzat de imoralitate, B.P. Hasdeu convoca, în apararea sa, autoritatea a 17 scriitori, antici si moderni. În exegezele de pâna acum, istoricii literari au mai adaugat o duzina, încât interpretul de azi se simte strivit sub povara atâtor celebritati.
„Duduca Mamuca“ reprezinta însa o reusita parodie a formelor românesti, asa cum erau ele receptate în literatura româna pe la mijlocul veacului trecut. Toderita exclama la un moment dat: „Eram o simpla unealta a simtimintului“. Replica este plasata însa într-un asemenea context, încât cititorul receptioneaza atât ironia autorului, cât si poza eroului. Asemenea clisee abunda în textul prozei lui Hasdeu si multe dintre ele au fost disecate de critici. Toate însa au valoare parodica, sterilizând literatura postpasoptista de scrieri eclectice, epigonice, imitatii rudimentare, sufocate de influente straine nedigerate. Încercari de a aborda critic specia romanului ca atare, sub aspectul ei formal, existau în epoca. Ne gândim, de pilda, la Pantazi Ghica cu al sau roman „Un boem român“. Numai ca dialogul dintre autor si cititor, desi amuzant, contine doar niste Reflectiuni…, exterioare actiunii propriu-zise.
În „Duduca Mamuca“, imitatia parodica constituie însasi ratiunea de a fi a scrierii.
B.P. Hasdeu ia în deriziune o întreaga perioada de începuturi a romanului românesc, cînd realizarile citabile pendulau între nuvela istorica si sentimentala (la care se adauga memorialistica) pasoptista si adaptari sau imitatii mai mult sau mai putin reusite ale romanului popular si de mistere frantuzesc (Sue, Féval, Paul de Kock), cu ecouri de teza balzaciana. B.P. Hasdeu avea, de altfel, în mapele sale de lucru aduse din Basarabia o nuvela veche, de tip Asachi, la care trudisera tatal si bunicul lui. O va publica în 1872, sub numele parintelui sau, Alexandru Hasdeu, cu titlul „Domnia arnautului“. Istoricii literari au aratat însa contributia autorului „Micutei“ la aceasta creatie de atelier familial. Am evocat împrejurarea pentru a întelege mai bine de ce „Duduca Mamuca (Micuta)“ este numita, de catre autor, când nuvela, când „romant“. Adevarul este ca B.P. Hasdeu, în linia psihologiei pasoptistilor, nu prea avea încredere în noua specie ce încerca sa prinda radacini în literatura noastra. Sau, cel putin, daca nu reusea el sa creeze ceva în domeniu, i se opunea printr-o memorabila parodie. Semnificativ este faptul ca o povestire, „Catelul pestrit“, din 1871, este subintitulata ironic: „romant în doua tomuri“. Procedeul îl va prelua si Caragiale, care va numi o schita, „Smarandita“, „roman modern“.
Dupa carnavalul parodic al primelor romane românesti, B.P. Hasdeu încearca el însusi a construi un roman istoric în trei volume, „Viata unui boier“, prezentat ca un sumum al „civilizatiunii române din secolul al XVI-lea“. Era, poate, o replica la „novela“ „Doamna Chiajna“ a „tânarului literat de peste Milcov, d. Odobescu, cunoscator adânc al arheologiei noastre“ si care „fagaduieste a deveni Walter Scott român“. În cursul sau de istorie la Colegiul Superior din Iasi, noul „romanist“, B.P. Hasdeu, scria despre marele scriitor englez: „Romanurile lui Walter Scott prezinta obiceiele, porturile, limbagiul, arhitectura, reproduse, ca într-o oglinda de pe vechile monumente ale Scotiei“. Dar nu va reusi sa publice în „Buciumul“ (iunie-august 1864), din volumul I, „Copilariile lui Iancu Motoc“, decât episodul întâi si începutul celui de-al doilea. Acestea vor forma, peste 12 ani, substanta unei „nuvele istorice“, „Ursita“, nereusind sa scape din cadrele speciei clasice, stabilite de Constantin Negruzzi. Razbat si aici preocuparile frenologice si fiziognomice, dupa studiile lui Lavater, persiflate în „Duduca Mamuca“. S-au facut apropieri între Mihu, personaj principal în „Ursita“, si Toderita, din „romantul“ parodic, considerati a fi amândoi „farsori“, soarta primului fiind dictata de ereditate si demonism.
Tot spre pasoptisti se îndreapta B.P. Hasdeu si când e vorba de proza istoriografica de tip romantic. El nu ascunde ca modelul pentru monografia „Ioan-Voda cel Cumplit“ (1865) este Nicolae Balcescu cu „Istoria românilor supt Mihai-Voda Viteazul“. Arta „uvrierului si a artistului“ depaseste pe cea a istoriografului. Sub acest aspect, G. Calinescu vorbeste de „subtilitati nebune“, de „încheierile delirante“ si de înclinatia autorului lui „Ioan-Voda cel Cumplit“ spre „mistificare“: „Domnul devine un Machiavel subtil si «diabolic»“. Criticul retine totusi o „priveliste basarabeana“, zugravita, „cu un mare simt al tristetii scitice“: „Natura Basarabiei difereste si diferea totdeauna cu desavârsire de aceea a celorlalte tari române.
În loc de maiestoase paduri si daurite holde nu vezi acolo decât monotone deserturi asternute cu luciul nasipului sau presarate cu debile arbuste“ etc. …
Referitor la relatia dintre „Duduca Mamuca“ si proza artistica a autorului, Serban Cioculescu mentiona: „La drept vorbind însa, nuvela merita o analiza a procedeelor umorului hasdeian, nicaieri mai stralucit, care cunoaste devieri si coborîsuri în «Aghiuta», revista umoristica (1863), si în multe alte manifestari ulterioare“. Criticul avea dreptate daca ne gândim la portretele in aqua-forte: „Un tip bucurestean“, „Domnul Nae“, „Egoarhistul“. În „romant“, o scrisoare de la baronul von Rosen este adnotata astfel: „o pastrez pân-acum ca model de originalitate si de stil, mai cu seama de stil, ceva à la d. Rosetti.“ Mentiunea va odrasli în foiletoane precum „Levassor si d. Rosetti“ sau „D. Rosetti e temut si iubit“. Dar si alte mijloace ale satirei, ironiei si umorului, „verificate“ în „Micuta“ sunt folosite în articole precum „Zacherlinele“, sau în unele „momente“ (cum le va boteza mai târziu Caragiale) de un umor spumos, grupate în editie sub titlul generic de „caleidoscop satiric“. Chiar si pasajele înlaturate din prima varianta a „romantului“ („Duduca Mamuca“) sânt „recirculate“. De pilda, episodul tibetan cu metamorfoze în lumea visului va fi valorificat, din punctul de vedere al mijloacelor artistice, în pamfletul „Sonata la Kreutzer“, unde însa  drept protagonist nu mai este motanul lui Tucia, ci câinele Cuti.
B.P. Hasdeu obiecta cu atâta violenta de limbaj împotriva moralei lui Tolstoi, din romanul „Sonata Kreutzer“, aparând în fond femeia de teoria „dragostei câinesti“, încât ne punem din nou întrebarea moralitatii scrierii sale de tinerete, „Duduca Mamuca“. Repunem în discutie aceasta problema, pentru ca nuvela/romanul este legata, în explicatie genetica, de „Jurnalul“ lui B.P. Hasdeu, opera în limba rusa din perioada studiilor la Harkov. V.A. Urechia este primul care sugereaza ca subiectul nuvelei ar oglindi propria biografie a autorului. Nicolae Iorga, din motive de adversitate personala, întareste aceasta parere, aducând în sprijin „scrisori recent publicate, ale unui camarad din armata ruseasca“, din care ar reiesi viata lui desfrânata, „cu iubiri muscalesti si aventuri usoare“. Dar, pâna acum, nimeni nu are stiinta despre aceste scrisori. Parerea autorului „Istoriei literare românesti contemporane“ a fost oarecum confirmata de publicarea, în 1936, a „Jurnalului“ hasdeian. Astfel, aproape toti criticii au vazut în „Duduca Mamuca“ o proiectie a propriei biografii a autorului, asa cum reiese ea din jurnal. De-abia în ultimul timp, a început sa se observe, timid, ca Jurnalul este si el, în sine, o opera literara în care fictiunea sau „observatia“ mediului joaca un rol important. Precizarea o facuse, într-o fraza, înca G. Calinescu. Recent, Nicolae Manolescu, în „Istoria critica a literaturii române“ (1990), subliniaza „tendinta de mistificare“ a scriitorului în „fragmente autobiografice“ si „efectul de distantare“ care ar proveni de la decupajul realist al „scolii naturale“ rusesti. Chiar daca „însemnarile unui iuncher“ corespund în general cu itinerariile tânarului, „jumatate husar-jumatate student“, cinismul si aventurile erotice desantate sunt însa doar o poza romantica, ceva „à la Peciorin“, cum se marturiseste eroul „Jurnalului“. Modelul Lermontov este coplesitor si Eufrosina Dvoicenco observa asemanari evidente, în romatul „Duduca Mamuca“, cu „Domnisoara Meri“ a poetului husar.
B.P. Hasdeu, remaniind „Duduca Mamuca“, reduce la minimum cântecele studentesti si tot ceea ce ar fi însemnat o tutela a jurnalului intim asupra nuvelei „Micuta“. El se apara de confuzia regretabila dintre viata sa personala si subiectul operei sale, subliniind caracterul de independenta al imaginii literare: „acel tip studential care e înfatisat ca iroul intrigii, tip ce usor se poate adeveri, din nenorocire, în toate universitatile Europei“.
Romanul „Duduca Mamuca“, „capodopera unica în literatura româneasca“ (Mircea Eliade), a reverberat în aproape întreaga creatie artistica în proza a lui B.P. Hasdeu, dar a avut un rol benefic si asupra literaturii române în general. „Giuvaerul“ hasdeian a constituit o stavila împotriva imitatiilor, adaptarilor si pastiselor de prost gust a formelor romanesti de senzatie occidentale. Dupa opera lui Hasdeu, s-a deschis câmp larg, în literatura româna, afirmarii originalitatii speciei romanului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper