Postdemocratia

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Postdemocratia nu este inca un concept, dar neutronii lui circula in laboratoarele politice fara sa poata fi stapâniti. La urma-urmei, de ce nu ar deveni un concept? Va trebui sa luam in calcul si aceasta eventualitate.

Perspectiva europeana ramâne in continuare in grija marilor puteri, iar acest adevar il constatam cunoscând contactele dintre Berlin, Londra si Paris. Am intrat in anul alegerilor pentru Parlamentul European si al desemnarii unei noi echipe la Comisia Europeana. Guvernul Uniunii Europene, adica. Vom asista la o schimbare de persoane sau la una de doctrina? Vom avea, in sfârsit, reformele institutionale atât de asteptate sau birocratia consolidata de la Bruxelles va continua sa stapâneasca Europa? Mai mult, se va recurge la un nou concept de constructie comunitara europeana? O Europa federala sau o Uniune Europeana a natiunilor? Adica: un centru de comanda sau o comanda colectiva. Incercari au existat.  In trei rânduri, Germania a ridicat problema federalizarii. In 1994, prin Schauble, declinata la Paris de prim-ministrul Eduard Baladur; in 1999 prin Fischer-Schroeder, refuzata de ministrul de Externe Hubert Vedrine; acum exista o sugestie a cancelarului Merkel, iar raspunsul Parisului, ca sa nu fie definitiv, este unul neclar. Deocamdata.
Este momentul sa fie puse sub lupa obstacolele din calea Europei unite. Unele vin din natura conceptului fondator care nu prevede un mecanism de echilibrare a solidaritatii si competitiei intre statele membre. Altele vin de la traditia politica europeana. Germania are cultul ordinii si al statului rational, Franta intârzie in visul de putere coloniala iar Marea Britanie se lupta in continuare sa nu apara un stat dominator pe continent. Intelegerea la nivelul leadership-ului este considerata principala conditie a reusitei proiectului european. Dar aceasta nu se instaleaza de la sine. Pâna la gasirea unei formule noi pentru restructurarea si reformarea institutiilor europene – acestea sunt imperative – puterile europene isi consolideaza bazele raporturilor bilaterale. Conceptual, acordul fin se va produce in momentul când interesele lor vor intra intr-un nou echilibru.
Pe la mijlocul lui ianuarie, presedintele Hollande a avansat un proiect  de colaborare franco-german in domeniul apararii. Ideea a fost astfel expusa: „As dori sa se creeze un cuplu franco-german care sa actioneze pentru o Europa a apararii“. Problema veche, dimensiunea securitatii si apararii continentului nu si-a gasit niciodata pâna acum un loc in Constitutia europeana. Multi nici nu-i simt nevoia. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene au credinta ca securitatea le este suficient de bine asigurata prin NATO. Totusi, sa recunoastem, ideea lui Hollande tine cont de istorie si de necesitate: decât despartite, este mai bine sa fie impreuna armatele franceza si germana! In prezent, este pregatit un document cu principii care va fi pus in dezbaterea Consiliului franco-german ce se va reuni la Paris, la sfârsitul lui februarie. „Aceasta dinamica (a relatiilor, n.n.) franco-germana ne va permite, daca suntem capabili iar eu cred ca suntem, sa relansam ideea europeana inaintea alegerilor pentru Parlamentul European“, a declarat presedintele francez. Filozoful Alain Minc spunea ca in Europa nimic nu poate fi inventat fara Franta, dar totul poate functiona fara ea.
Imediat dupa lansarea propunerii alcatuirii nucleului franco-german in domeniul apararii – cel politic functioneaza cu motoarele turate la maximum –, la Oxford a avut loc un forum franco-britanic. Intâmplator, tot despre armata a fost vorba. Premierul britanic  Cameron a salutat pe presedintele  Hollande laudându-i „initiativa de lider curajos si hotarât“ in Mali si Republica Centrafricana. Bine primita a fost mai ales promisiunea Londrei ca armata britanica sa sprijine armata franceza in razboiul din Republica Centrafricana. La Oxford, Franta si Marea Britanie au incheiat un acord militar pentru echiparea cu rachete a flotilelor de elicoptere ale armatelor celor doua state. Si un al doilea, pentru constructia in comun de drone. (Ne vom obisnui si cu aceasta ciudata denumire). In perspectiva, cooperarea celor doua tari se va extinde in sectorul nuclear civil, intretinerea unor  reactoare de noua generatie, a cercetarilor spatiale si in lupta impotriva terorismului. Observatorii amintesc ca aceste subiecte au dat satisfactie ambelor parti. Si, totusi, Londra nu impartaseste viziunea Parisului in privinta apararii si securitatii europene. La ultima reuniune a Consiliului European, premierul Cameron nu a fost de acord cu propunerile presedintelui Hollande privind politica de aparare in Europa: „Este rational pentru natiunile noastre sa coopereze in domeniul apararii pentru a-si asigura securitatea, dar nu este bine ca Uniunea Europeana sa se doteze cu capacitati comune, cu armate, cu aviatie si cu cine mai stie ce“. Intrebarea care se poate pune ar fi daca o astfel de politica ramâne viabila in conditiile in care Washingtonul isi retrage trupele din Afganistan, operatiune care nu exclude riscuri.
Ce vrem si ce asteptam de la Europa comunitara? Criza a relevat slabiciuni nu numai institutionale si conceptuale, ci si de pragmatism tocmai când aveam mai multa nevoie de siguranta. Se prea poate sa fim impregnati de cultul actualitatii. Viitorul pretinde mai mult. Cere o viziune lucida pentru o perioada istorica. Chiar si cu o democratie puternica, asa cum se spune ca este cea americana (sau poate din aceasta cauza!), statul american a fost in situatia de a intra in incapacitate de plata datorita tensiunilor dintre Executiv si Congres. Un proiect politic in care grija este concentrata univoc, mai mult pe valori politice (stat de drept, democratie etc.), nu si pe conditia existentiala, a omului este condamnat la esec. Democratia  a fost folosita in diferite tipuri de regimuri politice ca mijloc de exercitare a puterii. In timpul marii crize declansate in 2008, tehnocratia europeana a fost resimtita ca un atac la atributiile – atâtea cât au mai ramas – statului independent. De unde si revenirea la „egoismul national“, un fel de a defini descurajant  tentativele de autoprotectie. Cum altfel pot fi intelese miscarile de revolta sau cererile de iesire din proiectele cu maxima forta integrationista ale grecilor din vara trecuta? Iar acestea nu au fost izolate. In cartea sa „La Fin du rêve européen“ (Ed. Stock, 2013),  François Heisbourg, consilier special al Fundatiei pentru cercetare strategica, vede sfârsitul visului european prin abandonarea monedei unice, euro. Opinia autorului este ca Europa economica nu este posibila, iar cea politica nici atât. Suntem in fata unei viziuni pesimiste alimentata de imperfectiunile sau neputintele institutiilor europene. Una inca si mai surprinzatoare decât cea a Londrei care are macar avantajul de a promite o consultare a britanicilor inainte de a parasi Uniunea Europeana. Raspunsul britanicilor, probabil,  va fi afirmativ. Cu precizarea ca din politica Londrei nu a disparut niciodata alternativa izolationismului.  Atâta doar ca spiritul insular care a fecundat mitul izolationismului nu mai are avantajul din vremea puterii imperiului colonial britanic. Fostele colonii cer – nu dau – fostelor metropole.
Sa ne oprim, in treacat, la criza ucraineana pentru ca are legatura cu potentialul si capacitatea actuala de seductie a Uniunii Europene. Intreaga miscare de revolta de la Kiev s-a sprijinit pe visul ucrainenilor de a se integra, sau macar de a se apropia mai repede de Uniunea Europeana. Proiect realist sau nu, va arata istoria. Dar Bruxelles-ul a intretinut multi ani acest vis. In realitate, interesul Uniunii Europene de a integra intr-o forma sau alta Ucraina este aproape nul. Doar ca nu recunoaste. Potrivit ziarului „Wall Streeet Journal“, in timpul recentei vizite la Kiev, Catherine Ashton, sefa diplomatiei europene, ar fi promis ca Uniunea Europeana si Statele Unite pun la punct un program de asistenta financiara care sa permita Ucrainei sa traverseze o perioada de tranzitie in cursul careia un guvern interimar largit ar putea sa faca reformele politice si economice si sa pregateasca alegerile prezidentiale din 2015. Tradus pe intelesul revoltatilor de la Kiev care cer de doua luni demisia lui Ianukovici, mesajul doamnei Ashton suna asa: acordul de asociere si cel de liber schimb negociate cu ani buni in urma nu mai sunt de actualitate; aveti rabdare in perioada de tranzitie si mai vedem ce vom face; iar in privinta demiterii presedintelui Ianukovici nu contati pe noi.
Cam de aici incepe postdemocratia. Ca etapa sau ca nou concept.
Iar in legãturã cu alegerile pentru Parlamentul European, in ceea ce ne priveste, sa ne intrebam serios de pe acum cine va reprezentata România in viitoarele incercari prin care va trebui sa treaca  proiectul european? In definitiv, noi stim ce vrem de la Europa?

Un comentariu pentru “Postdemocratia”

  1. mai 16, 2014 la 12:22 pm

    Cred ca ar merita evocata si pozitia lui Tony Blair exprimata si cu prilejul vizitei sale in Romania.Bine,bine – a zis el – trebrile in UE nu merg grozav,dar ce alta cale au europenii IZOLATI sa faca fata provocarilor actuale(vezi chiar si Grupul BRICS) in considerarea conflictelor,ca si in marile confruntari economice prezente ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper