Poezia eminesciana: intelesuri in recurs (VI)

Un articol de GH. DOCA

O imagine de sine purtata
pe aripile unei strofe calatoare
Trei dintre momentele-cheie ale poemului postum „Sarmis” sunt marcate de o strofa, din patru versuri, aparent fara nicio legatura cu contextul. Prima oara, apare dupa tabloul cu luntrea care îi poarta pe apa pe „Sarmis, craiul tânar din Getia cea veche” si pe „mireasa” lui – aici, nenumita – si preceda gingasa marturisire de dragoste a „craiului”. Tabloul, strofa îl contureaza astfel: „Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg/ O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg./ Taind în doua apa, ea poarta o pareche:/ Pe Sarmis, craiului tânar din Getia cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasa ca o zâna,/ Stetea si pe-a lui numar îsi sprijina o mâna”. Urmeaza, inserata, strofa: „Se clatin visatorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu umbra lata si flori pâna-n pamânt/ Spre marea-ntunecata se scutura de vânt”. (O reproducem cu caractere tipografice destinate a facilita reperarea ei în text.) Imediat, începe declaratia de dragoste a „craiului Getiei”: „De câte ori, iubito, ma uit în ochii tai,/ Mi-aduc aminte ceasul când te-am vazut întai./ Ca marmura de alba, cu mâni subtiri si reci,/ Strângeai o manta neagra pe sânul tau…”.
A doua oara, strofa apare neschimbata între sfârsitul declaratiei de dragoste a lui Sarmis si raspunsul asteptat – desigur, tot de dragoste – al „miresei” lui: „Si fericirea-mi, scumpe, nici îndraznesc s-o crez/ …Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez…/ Daca visez, te-ndura, ramâi la al meu piept/ Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept.// Se clatin visatorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre (…)// Ea cade în genunche sub florile ce ploua./ Grumazul i-l cuprinde cu bratele-amândoua,/ Lasând pe spate capul… – Copile! n-o sa mântui?/ Caci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i…/ Si cât de mult ridici tu, în gând pe-o biata roaba!/”.
A treia oara, strofa, reluata identic marcheaza sfârsitul acestei declaratii de dragoste si preceda tabloul unor fabulosi „codri singurateci” în care „un corn parea ca suna” iar „zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apa gâtul, la cer înalta ochii”: „Cât ai putea departe lopetile sa lepezi,/ Ca-n voie sa ne duca a marii unde repezi./ Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,// Ea mâinile-amândoua le pune pe-al lui crestet…/ Frunzis purtat de vânturi pe valuri cade vested./ Se clatin visatorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre (…)// Din codrii singurateci un corn parea ca suna./ Salbaticele turme la tarmuri se aduna./ Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii/ Si din poteci de codru vin ciutele si cerbii,/ Iar caii albi ai marii si zimbrii zânei Dochii/ Întind spre apa gâtul, la cer înalta ochii.”
Scena de dragoste de aici poetul o transfera – sigur, nu fara modificari – în prima parte a „Scrisorii IV” unde întâlnirea romantica, sub lumina dulce a lumii, dintre Cavaler si Castelana este marcata, mai discret, doar o singura data, de un distih – al doilea – al strofei din „Sarmis”: „Luna… luna iese-ntreaga, se înalt-asa balaie/ Si din tarm în tarm dureaza o carare de vapaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;/ Si cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,/ Cu-atât valurile apei, cu-atât tarmul parca creste,/ Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape/ Dimpreuna cu al lunei disc, stapânitor de ape./ Iara tei cu umbra lata si cu flori pâna-n pamânt/ Înspre apa-ntunecata lin se scutura de vânt;/ Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…/ Ea se prinde de grumazu-i cu mânutele-amândoua/ Si pe spate-si lasa capul”.
Strofa ce ne retine atentia în aceste pagini apare pentru prima data în „Calugarul si Chipul”, versificare dramatica, apartinând epocii berlineze (1874), a ultimei parti a poemului „Povestea magului calator în stele”, aceea în care Feciorul de împarat ascuns în haina unui tânar calugar asteapta cu înfrigurare sa i se arate chipul iubit, creatie a închipuirii sale. Maiestuosul cadru natural al înserarii – înrudit, de altfel, cu acela din „Scrisoarea IV” – în care nu mai putin maiestuosul Calugar se înfatiseaza ochilor Magului include o insolita pata de culoare – aceea a „visatorilor copaci de chiparos” si a „portocalelor” ce „s-oglinda-n ap-albastra”: „Pare ca vad o luntre… Da, da! o vad departe,/ Batrânul e… în manta-i înfasurat viseaza,/ Al valurilor zgomot tâsnind îl saluteaza/ Si lebede-argintoase pe placa marii-l trag,/ Pe fruntea-i e-mpletita o ramura de fag./ Plutind cu repejune sub palida lumina/ A lunei, pe-nmiirea a undelor senina,/ Se pare cum ca este al marii Dumnezeu/ Blând îngânat de lebezi în mândru visul sau./ Se legan visaatorii copaci de chiparos/ Cu frunza lor cea neagra lasându-se în jos…/ În ape… Iar prin crenge de-un verde adânc, de jale,/ S-oglinda-n ap-albastra mari de-aur portocale./ Si parca glas de clopot înfioreaza sara,/ S-a stâncilor lungi colturi’n apunerea solara/ Stau aurite-n aer – S-a serei rumenire/ S-apleaca si-nroseste a marii sânta fire/ Si insulele mândre si de dumbrave pline/ Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine”.
Nici peisajul, nici versurile ce contin imaginea „visatorilor copaci de chiparos” nu sunt altele în cea de-a treia forma, apartinând epocii iesene (1876), a poemului dramatic „Muresanu”. La fel ca Magul din „Calugarul si Chipul”, Regele Somn din „Muresanu” C, uitându-se pe mare, îl vede venind pe Calugarul sub a carui înfatisare, în ultima parte a poemului apare poetul pasoptist: „Din insule bogate,sfâsâind apa, iese/ O luntre cu vintrele ce spânzura, sumese./ Se legan visatorii copaci de chiparos/ Cu frunza lor cea neagra uitându-se în jos,/ În ape… Iar pin crenge de-un verde adânc de jale/ S-oglinda-n ap-albastra de aur portocale./ Si parca glas de clopot înfioreaza sara,/ Pe-a stâncilor lungi colturi apusul se coboara;/ Stau aurite-n aer… si-a serei rumenire/ S-apleaca si-nroseste a marii încretire…”.
Firul aparitiei în lirica eminesciana a acestei strofe calatoare se reia în poemul „Sarmis-Gemenii”. (Cele doua titluri sunt editate împreuna întrucât tema tratata este aceeasi, „Sarmis” fiind considerat un „prolog” al amplului poem postum „Gemenii” – v. Perpessicius, editia critica de „Opere”, V, p. 434 si urm.) Dar, nu în prima versiune, intitulata de poet „Nunta lui Brig-Belu”, datând din 1876, si nici în versiunile B sau C, ci, mai târziu, în versiunea D, intitulata, tot de poet, „Sarmis”, datând din 1878-1879. Aici, poetul reia tratarea temei din versiunile A, B si C, apartinând anilor 1876-1877.
Versurile cu care începea aceasta prima versiune „Sarmis” erau: „Mijeste orizontul cu stele departate/ Spre el îsi mâna marea a ei singuratate/ La zarea-i luminoasa alearga sa uneasca”. Apoi, dupa cum arata succesiunea filelor de manuscris, intervine o noua redactare. Perpessicius (editia critica de „Opere”, V, p. 477) retine acest moment astfel: „Initial si strâns legat de imaginea insulei, pasajul acesta prezinta urmatorul contur, ce instantaneu, aproape, deoarece este elaborat pe aceeasi pagina, evolueaza spre conturul transmis în D: «Pe insula se clatin copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos/ Iar tei cu umbra lata si flori pân’ în pamânt/ În marea-ntunecata se scutura de vânt/ Deodata – o luntre neagra cu pânzele sumese/ Din umbra-adormitoare a tarmurilor ese/ Se leagana pe ape si poarta o pareche:/ Pe Sarmis craiul tânar din Getia cea veche/ Mireasa-i sta-n picioare, frumoasa ca o zâna/ De umaru-i puternic ea-si rezima o mâna»”.
Brusc, asadar, poetului i se impune din nou strofa pe care o utilizase ultima oara cu mai bine de doi ani înainte, de data aceasta, în forma ce se va pastra în toate aparitiile ulterioare – în „Sarmis” si, apoi, în „Gemenii”. Ivita în „Calugarul si Chipul”, mai mult sau mai putin, din jocul inspiratiei, strofa calatoare începe acum sa fie utilizata cu program. Anume, dupa cum am vazut mai sus, în punctele-cheie din „Sarmis” si, tot astfel, asa cum vom vedea, în „Gemenii”. Exact în acest sens trebuie luata presupunerea lui Petru Cretia („Testamentul unui eminescolog”, Bucuresti, Editura Humanitas, 1998, p. 64) potrivit caruia poemului „care apare sub dublul titlu de «Sarmis» si «Gemenii»” i se poate întrezari „o structura în cinci parti, al caror laitmotiv sa fie Se clatin visatorii copaci de chiparos…”.
În continutul ei, strofa se prezinta ca o alaturare de elemente, la prima vedere, incongruente, caci „copacii de chiparos” se întâlnesc în cimitire, fiind asociati mortii, în timp ce „teii”, mai ales în lirica eminesciana, sunt asociati iubirii împlinite. Alaturarea îi produce lui G. Calinescu un efect de „neagra muzica elegiaca”, iar lui Alain Guillermou de „peisaj mistic”. Mircea Cartarescu („Eminescu. Visul chimeric”, 2011, p. 70), la rândul lui, considera teiul sfânt un „agent thanatic” ce „însoteste deopotriva reveriile erotice si thanatice ale poetului”.
Un amplu comentariu consacra strofei calatoare D. Murarasu în „Comentarii eminesciene” (Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1967, pp. 247-259). În „Calugarul si Chipul”, versurile „Se legan visatorii copaci de chiparos” „întregesc – dupa parerea autorului – peisajul unei naturi mediteraniene pline de culoare”, în timp ce în „Muresanu” C, functia lor capata o anumita extindere. Ele „sunt în acord cu o stare afectiva de lina contemplativitate si introduc o nota melancolica într-un peisaj scânteietor si în salbaticia stâncilor, si în bogatia de vegetatie în mijlocul careia traia calugarul”. În „Sarmis-Gemenii”, versurile dobândesc „tot mai multa cuprindere afectiva”, devin „tot mai semnificative”. Poetul face din ele un laitmotiv – procedeu prin care „ni se largeste orizontul întelegerii estetice a poemului”. În esenta, considera D. Murarasu, „concepând muzical poemul, Eminescu, la fel cu muzicianul, acorda laitmotivului un rol de fir conducator în raport cu un personaj ori o peripetie a actiunii epice”. În virtutea acestui rol, laitmotivul întregeste, odata, starea nelamurita a lui Sarmis care „nu mai stie daca traieste o realitate ori numai stapânirea unui vis, din care ar vrea sa nu se mai întoarca.” Altadata, strofa „Se clatin visatorii copaci de chiparos” induce în sufletul celor doi îndragostiti – Sarmis si Tomiris –, ajunsi la cea mai înalta expresie a iubirii lor, „un sentiment de melancolie”, sugerând, în acelasi timp, „gândul ca se risipeste tot ce este socotit vesnic”. În sfârsit, în „Gemenii”, „un cuprins sentimental mai complex” capata laitmotivul în contextul framântarii afective care îi stapâneste deopotriva pe Sarmis si Tomiris atunci când cel gonit, si de pe tron, si din inima iubitei sale îsi anunta hotarârea de a se întoarce, pentru totdeauna, în „codri negri” unde „peste frunze uscate fara urme/ Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme.” Laitmotivul, conchide D. Murarasu, apare peste tot „acelasi ca expresie”, dar „variat ca nuante afective”.
Toate aceste remarci sunt pertinente la nivelul local al contextelor avute în vedere, dar ele nu dezvaluie întelesul global propriu misterioasei, totusi, strofe calatoare. El trebuie cautat, dupa parerea noastra, în raportarea secventei „Se clatin visatorii copaci de chiparos” la semnificatia de ansamblu a poemelor în care, iterativa si similar-afina, ea apare. Or, ceea ce este comun creatiilor respective – „Calugarul si Chipul” si „Muresanu” C, pe de o parte, si pe de alta parte, „Sarmis-Gemenii” – consta în faptul ca ele ascund masti ale poetului. „Calugarul” îndaratul caruia sta Feciorul de împarat fara de stea din „Povestea magului calator în stele”, înzestrat, ca si poetul, cu genialitate, este o masca a lui Eminescu. La fel este Calugarul – înfatisare a lui Muresanu, aflat si el în asteptarea Chipului iubitei pierdute de care se simte atras, cu o forta irezistibila, dincolo de moarte. Masca eminesciana este si Sarmis, cel care în versiunile preliminare ale poemului „Sarmis-Gemenii” aparea, de altfel, sub chipul lui Boerebist, poetul: „Brig-belu rege tânar în vremea cea carunta/ Pe zeii vechei Dacii el i-a chemat la nunta/ (…) Deodata-n fundul salei aflare sub un arc/ Cu stânga razimata pe-al arfei sale arc/ Boerebist nebunul, lui Belu frate geaman –/ Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi îsi saman”. (v. „Nunta lui Brig-Belu”, prima versiune a poemului, în Perpessicius, editia critica de „Opere”, V, p. 436).
De ce este important de retinut faptul ca poemele în care gasim strofa calatoare sunt poeme cu masti ale poetului? Pentru ca „Prin adoptarea mastii – dupa cum considera Tudor Vianu (v. „Atitudinea si formele eului în lirica lui Eminescu”, în „Studii de literatura româna”, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1965, pp. 303-309) – Eminescu cobora mai adânc în sine”. Poetul „pune masca pentru a fi mai el însusi”, pentru „a manifesta mai raspicat sentimentele lui cele mai profunde, cele care adera la partea cea mai intima a propriei naturi”. Si, cum din întreaga creatie, ca si din viata si personalitatea poetului, rezulta ca una dintre coordonatele „naturii” sale o reprezinta asocierea iubirii cu moartea, se poate sustine ipoteza ca strofa calatoare este una dintre expresiile lirice ale acestei coordonate. „Se clatin visatorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu umbra lata, cu flori pân-în pamânt,/ Spre mare-ntunecata se scutura de vânt” ofera o imagine de sine – un fel de supratema a autorului – pe care poetul, reluând-o de mai multe ori, a considerat-o relevanta atât în planul naturii sale intime, cât si în plan poetic. În „Calugarul si Chipul”, ca si în „Muresanu” C, ea nu este – asa cum s-ar putea crede – un simplu element de compunere a peisajului. Functia ei este aceea de a premerge sau de a anunta intrarea în peisaj a Calugarului – masca a poetului – aflat, în ambele scrieri, în cautarea Chipului iubitei moarte. În „Calugarul si Chipul” ea nu i se arata celui ce îsi doreste moartea pentru a o putea întâlni: „O, de-as muri… O parte ce-n mine-a mai ramas/ Sa zboare unde-amorul l-asteapta în estas,/ Sa zboare unde partea-i cea juna, dulce, pala/ Pluteste pintre stele…” În schimb, în „Muresanu” C iubita moarta nu numai ca se arata, dar chiar îl antreneaza pe Calugar în luntrea trasa de lebezi spre o destinatie necunoscuta care ar putea fi, tot ca în „Calugarul si Chipul”, intrarea în nefiinta: „Urmeaza-ma în luntrea ce dusa e de lebezi/ Pe undele oceanici ce furtunoase, repezi,/ Ne-or duce-n departare…”
Aceeasi luntre îi poarta pe valuri, spre un orizont „cu raze departate” pe Sarmis si pe „mireasa” lui reprezentând proiectia în ideal a cuplului de iubire visat de poet: „Mijeste orizontul cu raze departate/ Iar marea-n mii de valuri a ei singuratate/ Spre zare-i luminoasa porneste sa-si uneasca/ Eterna-i neodihna cu linistea cereasca./ (…) Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg/ O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg”. Strofa calatoare – „Se clatin visatorii copaci de chiparos…” – inserata aici augureaza împlinirea de iubire care îi asteapta pe cei doi îndragostiti. Ca în multe alte poezii eminesciene de dragoste, iubita îi apare lui Sarmis „Ca marmura de alba, cu mâni subtiri si reci”. El o vede plutind „ca o usoara craiasa din povesti” (v. poezia purtând chiar acest titlu) si i se adreseaza cu cuvinte pe care le gasim si în „Atât de frageda”: „ Atât de frageda, te-asameni/ Cu floarea alba de cires” – citim aici. „Ce zeu din cer te puse în calea mea sa iesi,/ O, frageda fiinta ca floarea de cires” – citim în „Sarmis”. „Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,/ Tu, gingasa mireasa a sufletului meu…” i se adreseaza iubitei „craiul cel tânar din Getia cea veche”, cuvintele regasindu-se în gura poetului din „Atât de frageda”: „Te duci, s-am înteles prea bine/ Sa nu ma tin de pasul tau,/ Pierduta vecinic pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!”
Ca o umbra, inseparabila de obiectul care îi da nastere, sugestia mortii însoteste împlinirea de iubire: „Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez…/ Daca visez, te-ndura, ramâi la al meu piept/ Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept”. Ea devine apasatoare când gestul care consfinteste împlinirea dragostei este imediat urmat de caderea frunzisului vested, întarita de ambivalenta iubire-moarte a strofei calatoare inserata în continuare: „Ea mâinile-amândoua le pune pe-al lui crestet…/ Frunzis purtat de vânturi pe valuri cade vested./ Se clatin visatorii copaci de chiparos (…)”. În cele din urma, apare si sunetul cornului – „Din codrii singurateci un corn parea ca suna” – care, la Eminescu, asa cum am vazut mai înainte, este asociat fie împlinirii iubirii, fie dorului de moarte.
Purtati de „luntrea cu vintrele”, Cavalerul si Castelana (din „Scrisoarea IV”) se îndreapta tot spre împlinirea dragostei lor, împlinire augurata, ca si în „Sarmis”, de un distih al strofei calatoare: „Iar tei cu umbra lata si cu flori pâna-n pamânt/ Înspre apa-ntunecata lin se scutura de vânt;/ Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…/ Ea se prinde de grumazu-i cu mânutele-amândoua/ Si pe spate-si lasa capul…” Aici, împlinirea dragostei este, de-a dreptul, iluzorie; ea nu este altceva decât un fruct al imaginatiei poetului: „Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,/ Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin crânguri!” Iar tot ceea ce urmeaza dezminte în mod categoric posibilitatea împlinirii dragostei. Confruntat cu femeia frivola, poetul îsi asuma dezamagirea în nume propriu: „Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!/ Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?/ Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?/ Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?” Mai mult, el o extrapoleaza, cu efecte devastatoare, la creatia si chiar la viata lui întreaga: „Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,/ Când as sta pierdut pe gânduri, peste umar mi-ar privi,/ As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o înteleg…/ Din sarmana noastra viata, am dura roman întreg…/ N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cântec vechi,/ Setea linistei eterne care-mi suna în urechi;/ Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare/ Vechiul cântec mai strabate cum în nopti izvorul sare./ P-ici, pe acolo mai strabate câte-o raza mai curata/ Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata./ Altfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,/ Se împing tumultoase si salbatece pe struna,/ Si în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece suna cântul cel etern neispravit…/ Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?/ Ah! Organele-s sfarmate si maestrul e nebun!”
Cu efecte mai complexe si mai nuantate este dotata strofa calatoare în „Gemenii”. Aici, poetul pare ca se identifica cu strofa sa, ceea ce ar putea explica si „pasiunea” cu care el „si-a urmarit”, de-a lungul multiplelor labirinturi, subiectul pe care l-a si dus – dupa cum arata Perpessicius (editia critica de „Opere”, V,
p. 434) – la perfectia ultimei forme”. Prima oara ea este introdusa în contextul în care Tomiris care fusese iubita lui Sarmis, acum furata acestuia, odata cu tronul, de catre Brigbelu, îsi aminteste cuvintele care în luntrea „cu-a ei pânze sumese de catarg” îi purtau, pe ea si pe Sarmis, spre împlinirea dragostei: „Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,/ Îi zise: – O, iubito, din nou ti se nazare./ Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:/ «Se clatin visatorii copaci de chiparos/ (…)»”. Regretul ei pentru dragostea pierduta, înlocuita de o pasiune cu dubla valenta – atractie si respingere – pentru fratele geaman al lui Sarmis, este accentuat de faptul ca în urechi îi suna cuvinte pe care, parca le mai auzise, iesite din gura altuia, reproduse ca atare în text, cu marca ghilimelelor. În ele Tomiris regaseste – vie dar, în acelasi timp, mustratoare – imaginea de sine a lui Sarmis care, fara voia ei, o urmarea obsesiv în tot locul. A doua aparitie a strofei premerge intrarii neasteptate în scena chiar a purtatorului imaginii ca si cum ar fi fost chemat de apasatoarea dilema sentimentala a fostei lui iubite. Nimic nu o anunta: revenirea lui Sarmis se produce pe fondul înveselirii de catre un „ghidus” a aerului greu, sumbru, încarcat de neliniste care plutea deasupra ceremoniei de nunta si, totodata, de încoronare a lui Brigbelu: „Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,/ Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde./ Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun/ Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun/ Se clatin visatorii copaci de chiparos/ (…)/ Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,/ Cu stânga razimata de spada-i de monarc,/ Nebunul Sarmis – care-i cu craiul frate geaman –/ Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman”. Un argument care sustine ipoteza ca imaginea lui Sarmis este imaginea de sine a poetului sta în faptul ca – asa cum am vazut mai sus – nu altfel aparea cântaretul Boerebist: „Deodata-n fundul salei apare sub un arc/ Cu stânga razimata pe-al arfei sale arc/ Boerebist nebunul, lui Belu frate geaman –/ Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi îsi saman”. Evident, simbolul poetului – „arfa” – este înlocuit cu simbolul „monarcului” – „spada”.
La cea de-a treia si ultima ei aparitie strofa calatoare consfinteste hotarârea lui Sarmis de a iesi definitiv, si de pe scena iubiri, si de pe scena puterii. În figura lui Sarmis, se întâlnesc trimiteri la doua dintre cele mai semnificative mituri ale Greciei antice: cel al lui Orfeu si cel al lui Oedip. Sub chipul cântaretului Boerebist, el apare din infern, întocmai ca Orfeu, cântându-si, „în tonuri adânce” iubirea pierduta: „Spre el toti ochi-ndreapta – chiar zeul cel etern/ «Priviti-l, o priviti-l… soseste din infern!»/ Si lunec-a lui dreapta pe arfa lui cea grea/ Adânce, mai adânce el tonuri îi rapia” Pe de alta parte, atunci când, îndurerat, Sarmis renunta la iluzia iubirii si a fericirii, el îsi anunta hotarârea de a se întoarce în „codri negri”, întocmai ca Oedip în tragedia lui Sofocle: „Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te ier?/ Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!/ Ce sa te blestem oare? Caci visul mângâios/ A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos./ Cu-amor atât de fara margini si de-nalt/ Nu se cadea sa tie un om la celalalt./ Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu./ Cereasca fericire nu se putea sa tina,/ Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,/ În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc/ Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…/ De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc./ În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc/ (…)” Trimiterea la mitul lui Oedip capata mai multa acoperire daca luam în considerare ca în „Nunta lui Brig-Belu”, prima versiune a „Gemenilor”, Boerebist sfârseste si el orb, cu ochii uscati de soare. Blestemului adresat de Boerebist zeilor îi raspunde soarele. Înainte de a-l pedepsi cu orbirea pe cântaretul iconoclast, el îi meneste o soarta asemanatoare cu aceea a lui Orfeu, pe care Eminescu însusi îl evocase în episodul consacrat Greciei din „Memento mori”: „Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata/ Sta Orfeu cotul în razim pe-a lui arfa sfarâmata…/ Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind/ Când la stelele eterne, când la jocul blând al marii./ Glasu-i, ce-nviase stânc, stins de-aripa disperarei/ Asculta cum vântu-nsala si cum undele îl mint”. Soarta lui Orfeu, a carui cântare a influentat toata gândirea Greciei – „Si d-eterna-i murmuire/ O urma ademenita toat-a Greciei gândire/ Împlând halele oceanici cu cântarile-i de-amar” – se regaseste în soarta menita de soare lui Boerebist, v. Perpessicius, editia critica de „Opere”, V, p. 443: „Din jilt de aur rosu nalt soarele se scoala/ Ca blândul glas de lira rasuna glas prin sala/ «O, cântaret nebune, ce zeilor dai slava!/ Sa pleci cu-a ta durere în lume pe o nava/ De-i trece lânga tarmuri popoarele sa iasa/ În straiu de sarbatoare în calea-ti luminoasa/ S-asculte cu uimire la glasul tau cel mare,/ Sa-ncarce a ta nava cu flori mirositoare/ (…)/ Aceasta e rasplata ce ti-o dau mândri zei,/ Caci în a tale cânturi i-ai înaltat pe ei./ Naintea ta marire, în urma ta marire –/ Dar tu sa treci prin ele în vecinica orbire/ Si stinsi si reci sa-ti fie fie sub frunte ochii tai –/ Caci în a ta cântare ai blastamat pe zei!» Si soarele în laturi da valul lui de ceata/ Toti muritori-n juru-i cad la pamânt cu fata/ Dar drept – frumos si palid – sta în picioare: unul/ Se uita tinta-n soare – e Boerebist nebunul –/ De raze de jeratec luminile-i se sorb/ Si ochi-i fug în capu-i si se usuca – orb.”
Harazit ca Orfeu si orb ca Oedip, lui Boerebist, cu sufletul izbavit de „jale si fiori”, i se meneste sa-si afle „senina pace” în „fundul al marii înghetate”: „Prin vecinicu-ntuneric aude glas adânc,/ Cum valurile marii se scutura si plâng:/ «Cu bolta ta de stele o univers cobori/ Din sufletu-i alunga si jale si fiori –/ Coboara lin si pacinic albastre, mândre dom –/ Patrunde cu-a ta pace suflarea unui om/ Si desperarea neagra, ce-n inima lui zace/ Sa faca loc la sfânta, în veci senina pace!/ Când vei muri odata, o, Boirebist, nebune/ Te-or îngropa când sara si soarele apune/ Si coperindu-ti corpul cu flori întunecate/ Te vor lasa în fundul al marii înghetate”.

Nu mult mai târziu, în „Mai am un singur dor” poetul se va vedea si el îngropat „în linistea serii”, dar, „la marginea marii”, nu în „fundul” ei si nu „coperit” cu „flori întunecate”, ci vegheat de „teiul sfânt” – arbore al iubirii devenit arbore al mortii ca simbol al comuniunii cu natura, în viata si dincolo de ea.

Sarmis, masca a poetului se întoarce sa rataceasca prin codrii Daciei, prin care „Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme”. Este o forma de intrare în nefiinta, dar nu de disparitie caci el lasa în urma lui, purtata pe aripile strofei calatoare, imaginea de sine: „De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc./ În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,/ Privesc cum peste frunze uscate fara urme/ Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,/ Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii/ Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii./ Se clatin visatorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,/ Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper