Poezia eminesciana: intelesuri in recurs (V)

Un articol de GH. DOCA

File dintr-un manual –
poetic – de filozofie practica
Cele nu mai putin de 27 de puncte ale capitolului consacrat de G. Calinescu („Opera lui Mihai Eminescu”, Bucuresti, Editura Minerva, 1976, vol. II, pp. 7-112) Filozofiei practice a poetului – din care mentionam aici doar câteva: Morala. Drept, Statul natural, Inegalitatea indivizilor si a raselor, Munca acumulata, Paturile superpuse, Valoarea batrânilor, Industrialismul, Presa. Biserica, Educatia – ofera o imagine cuprinzatoare a problemei, dar, desigur, n-o epuizeaza. Studierea, in toata extensia si profunzimea lor, pe de o parte, a publicisticii si, pe de alta parte, a cugetarilor si a insemnarilor pastrate in manuscrise poate aduce imbogatiri substantiale cunoasterii acestui aspect al gândirii si al scrisului lui Eminescu. In creatia poetica eminesciana, „Scrisorile” contin stralucite pagini de filozofie practica. Dar nu la ele ne vom referi in cele ce urmeaza, ci la doua poezii mai putin cunoscute – „Noi amândoi avem acelasi dascal” si „Urât si saracie” – ambele apartinând epocii bucurestene (1879). Le aducem in discutie aici pentru ca in ele gasim doua secvente iterative ce tin de filozofia practica a poetului.
In „Noi amândoi avem acelasi dascal”, secventa repetata ca al saselea vers in fiecare dintre cele cinci strofe se prezinta atât in continut, cât si in expresie ca un aforism latinesc: „Non idem est si duo dicunt idem”, ceea ce s-ar putea traduce prin: Nu acelasi lucru spun aceleasi vorbe sau, mai apasat, prin: Aceleasi vorbe nu spun neaparat acelasi lucru. Aforismul ca atare nu e de gasit in bogata zestre de aforisme care s-au pastrat in scrierile latinesti. (v., de exemplu, substantialul „Dictionar de maxime, reflectii, expresii latine comentate”, publicat de Horia Matei la Editura Scripta, in 1998) El pare a fi fost creat ad hoc de Eminescu. Perpessicius (editia critica de „Opere”, V, p. 395) arata ca aforismul apare, mai intâi, intr-un distih: „De ce din nou o cearta sa deschidem:/ Non idem est si duo dicunt idem”.
Acest distih „se afla in vecinatatea talmacirilor pentru «Aforismele» lui Schopenhauer”. De aici „supozitia” ca „versul latin, derivat apoi in refren al poemului, va fi fost sugerat si va fi fiind o varianta a dictonului latin Duo cum faciunt idem non est idem”. Pasajul din „Aforismele” lui Schopenhauer unde se afla acest dicton este urmatorul (in traducerea, dupa original, a lui Maiorescu, preluata de Perpessicius): „Sa nu iai pe nimeni model in purtarea ta, fiindca situatiile, imprejurarile, relatiile nu sunt niciodata identice si fiindca deosebirea caracterelor face si actiunile deosebite, prin urmare duo cum faciunt idem, non est idem. Trebuie din contra, dupa o matura chibzuiala si dupa ce te-ai gândit cu toata agerimea mintii, sa lucrezi in conformitate cu caracterul tau propriu. Asadar si in Viata practica se cere neaparat originalitate; altfel ceea ce faci nu se potriveste cu ceea ce esti”. La aceasta „supozitie”, Perpessicius mai adauga una, anume ca „dictonul va fi devenit tulpina pe care s-au grefat si au cristalizat incidentele, si afectuoase, si contradictorii, ale interludiului Eminescu – Mite Kremnitz. Caci poezia ni se pare a reflecta aceasta perioada”.
Considerând verosimile amândoua aceste supozitii, continutul, mai mult didactic decât liric al poeziei, se vadeste a fi centrat pe problema modelului. Schimburile interlocutive cu Mite Kremnitz – pe teme nu numai literare, ci si de filozofie practica, indeosebi, de morala, de drept si de justitie sau de educatie – i-au aratat poetului ca amândoi au „acelasi dascal”, formati fiind la scoala culturii germane. Dar, tinând seama ca, asa cum, pe buna dreptate, sustinea si Schopenhauer in „Aforismele” sale, „situatiile, imprejurarile, relatiile nu sunt niciodata identice” si nici „caracterele”, desi formati la aceeasi scoala, aplicarea la realitatea vietii a gândirii este diferita. Cunostintele asimilate sunt aceleasi, trairile emotionale la fel. Cu toate acestea, vorbele lor nu acopera continuturi de convingeri identice: „Noi amândoi avem acelasi dascal,/ Scolari suntem aceleiasi pareri…/ Unitul gând oricine recunoasca-l/ Ce stii tu azi, eu am stiut de ieri./ De-aceleasi lucruri plângem noi si râdem…/ Non idem est si duo dicunt idem”.
Schimburile interlocutive cu Mite Kremnitz reprezinta doar punctul de plecare – initiatorul – reactiei poetice a lui Eminescu. Interlocutorul lui din „Noi amândoi avem acelasi dascal” nu este precis identificat, caci poetul se ridica, la valori generale. Despre patrie se poate vorbi cu aceleasi cuvinte numai ca la unul ele acopera „râsul” si „ocara”, la altul „rusinea” premergatoare faptelor care sa-i indrepte imaginea: „Tu zici ca patria e-n decadere,/ De râs si de ocara c-au ajuns;/ Când cineva opinia mi-ar cere,/ El ar primi tot astfel de raspuns,/ Ca de rusine ochii sa-i inchidem: Non idem est si duo dicunt idem”. La fel: din gândurile unuia „rasare ura”, din ale altuia „amor”; in fata „raului” unul simte durere, altul il acopera cu o „raza de splendoare”.
Cauza deosebirii dintre vorbe si convingeri sta in nesinceritate si fatarnicie, in ascunderea indaratul vorbelor a ceea ce fiecare simte in suflet. Pentru a intelege ce ii desparte, cei doi n-ar avea decât sa se deschida unul altuia cu „sufletele-n palma”. Abia atunci, se presupune, s-ar rasturna negatia din intelesul aforismului, iar vorbele ar dobândi acoperire in fapte. Pâna atunci, insa, aforismul, iterat si de aceasta data, isi pastreaza validitatea: „E greu a spune ce deosebire/ Ne-a despartit, de nu mergem de-a valma./ Si s-ar vedea atunci fara-ndoiala/ Când noi ne-am scoate sufletele-n palma,/ Ca-ntregul lor cuprins noi sa-l deschidem:/ Non idem est si duo dicunt idem”.
In „Urât si saracie”, secventa care da titlul poemului si apare, repetata, in punctele nodale ale continutului lui de idei este destinata sa rezume, in cheia deceptiei absolute, ce il asteapta pe om la finele unei vieti cladite pe cultivarea propriilor calitati si pe increderea in virtute si in iubire. Cautarea iubirii si a cântului menit sa robeasca „sufletul dulce” al iubitei este zadarnica. Ea se incheie in „urât si saracie”: „Urât si saracie sunt acei doi tovarasi,/ A caror urme crude le aflu pururi iarasi/ Pe orice chip si-n orice-ndraznii de a iubi…/ Iubit-am poate cântul, voit-am a robi/ Cu el un suflet dulce, al meu intreg sa fie…/ Zburat-au chip si cântec – urât si saracie!” Nu altceva il asteapta pe cel ce, inzestrat cu toate darurile naturii, nu se poate implini intr-o lume in care nu valoarea se impune, o lume dominata de rautate, de prostie si desertaciune: „Ce mult puteai in lume, si cât, cât de putin/ ?i-a fost dat. Daca nobil ai fost si blând si drept,/ Daca prin a ta minte ai fost un intelept,/ Având darul pe care natura-l poate da,/ Frumsete, minte, faima, ajuns-ai la ceva?/ Caci nu cauta lumea aceea ce slaveste,/ Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieste./ Daca esti rau si-i vine rautatea la-ndemâna,/ Daca esti prost, si vasta ta prostie e stapâna,/ Sau de-un desert atârna in lume a ta soarta/ Si nu stii cum desertii prin lingusiri se poarta/ Sau nu poti sti… Atunci de ce folos e tie/ C-ai avut tot ce firea ti-a dat cu darnicie,/ Ca esti podoaba scumpa in lume orisicui,/ Podoaba ce nu-i trebuie in lume nimanui?”
Ce-i ramâne la urma – se intreaba poetul – celui ce, dezinteresat, isi cultiva virtutile, punându-si vorba si gândul pe cântarul competitiei drepte cu „caracterele mari” in conditiile in care reusita celor care „isi hranesc viata din sute de vieti”, care nu-si tin cuvântul, care insala multimea „cu mii fagaduinti” care urgisesc pe acela ce le-a facut bine, umplându-i numele „de pete si rusine”? Natural, „Urât si saracie”, raspunde el: „Virtutea e-o poveste… când gândul ti-l ascuti/ Tu vezi ca slabiciuni sunt vestitele virtuti:/ Nobletea-i slabiciunea acelor ce nu pot/ Pe sine sa se puie deasupra peste tot,/ Sa aiba pentru toate adânc si greu dispret,/ Hranind a lui viata din sute de vieti./ A nu-ti tine cuvântul când nu-ti vine-ndemâna/ A dezbraca pe-acela ce ti s-a dat pe mâna,/ A insela multimea cu mii fagaduinti,/ Când ai mintit o data sa te mai pui sa minti,/ A urgisi pe-acela care ti-a facut bine,/ A imple a lui nume de pete si rusine –/ Aceasta nu e nobil… Dar toti – si-ndeosebi/ O fac usor – tu numai stai vecinic sa intrebi./ Tu numai iti pui vorba si gândul la cântari,/ Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,/ Privind peste multime cu multa nepasare…/ Ei bine! P-asta drama si soarta ta cea mare./ Din asta cumpanire de drept si datorie,/ Ce ti-a ramas la urma? Urât si saracie.”
Ce le ramâne – se intreaba, in cele din urma, poetul – celor ce, la prima iubire, sfielnica si neprihanita, „care-n viata vine o data, num-o data”, au crezut intr-o femeie care i-a tradat, care, trecând „din mâna-n mâna”, ajunge o „cocheta/ Lingusitoare, cruda”, decrepita fizic, cu fruntea scrisa de „pana neagra” a anilor, cu „gura zbârcita” si cu „ochiul stins”? Tot „urât si saracie”: „Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepa nu-i moale,/ Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale!/ Cu gura ei subtire si mâni reci ca de ceara,/ Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara,/ Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire/ Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:/ Tu esti onest si plin de respect si generos/ Sa frângi in zarea vietii un rod asa frumos./ Te-ai dus si te urmara parerile de rau./ In urma ta venit-au un neted natarau/ S-acesta… ei… facut-au ce n-ai vrut sa cutezi;/ Ce-a mai ramas din dulcea figura mergi de vezi:/ Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte./ Si gura cea cu albe margaritari, marunte,/ Acuma e zbârcita si ochiul plin de para,/ Ce-si revarsa lumina sa rece in afara/ E stins, si nu-i nimica in el, nu-i adâncime;/ Tu nu mai vezi intr-insul ce nu vazuse nime/ Decât tu… Ce ajunse a fi? Cocheta, rece,/ Lingusitoare, cruda, din mâna-n mâna trece/ Si cauta-n iubire placerea numai, care/ E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare./ Dara acea iubire adânca si curata,/ Care-n viata vine o data, num-o data,/ Acea eterna sete ce-o au dupaolalta/ Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta,/ Acel amor atât de nemarginit, de sfânt,/ Cum nu mai e nimica in cer si pre pamânt,/ Acea inamorare de tot ce e al ei,/ De-un zâmbet, de un tremur al gingasei femei,/ Când pentru o privire dai viata, dai noroc,/ Când lumea ti-este neagra de nu esti la un loc/ Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea tie?/ Ce va ramâne voua? Urât si saracie!”
Un summum de invataminte de-o viata in aceasta secventa-avertisment mai radicala, mai transanta si mai percutanta decât inteleptul aforism din „Noi amândoi avem acelasi dascal”. Rar distribuita in poem ea capata cu atât mai multa greutate sau pertinenta in individualizarea intregului poem ca expresie de maxima concentrare a pierderii iluziei de implinire, fie in societate, fie in dragoste. Poemul „Urât si saracie” este pagina concluziei amare, a deceptiei si dezabuzarii nefardate la care poetul a ajuns in legatura cu propria-i viata si pe care se sprijina constructia filozofiei sale practice.
Pe cât de schopenhaueriana,
pe atât de eminesciana
Despre „Cu mâne zilele-ti adaogi…”, poezie nedata spre publicare de catre poet, dar inclusa de Maiorescu in editia din 1883 a „Poesiilor” lui Eminescu, se sustine – nu fara temei – ca sta sub semnul filozofiei lui Schopenhauer. In „Opera lui Mihai Eminescu” (II, p. 357), G. Calinescu o considera chiar „o pagina de filozofie schopenhaueriana versificata”.
Fara indoiala, Eminescu luase cunostinta inca din anii studentiei la Viena de teza lui Schopenhauer cu privire la prezent, ca „forma a fenomenului vointei”, expusa in „Lumea ca vointa si reprezentare”: „Mai inainte de toate, trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii nu este decât prezentul si nu viitorul si trecutul; acestea nu exista decât in abstractiunea noastra, prin inlantuirea cunostintei, supusa principiului ratiunii. Niciun om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata, pe care nimic nu i-o poate smulge” (cf. Tudor Vianu, „Eminescu si etica lui Schopenhauer”, in „Studii de literatura româna”, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1965, pp. 241-252 – Retiparire a textului publicat in „Poesia lui Eminescu”, Cartea Româneasca, 1930). Trecuta pin alambicul imaginatiei eminesciene care distila intr-un mod unic esentele, teza schopenhaueriana se intrupeaza poetic, intr-o forma memorabila, chiar in prima strofa: „Cu mâne zilele-ti adaogi,/ Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi.”
Interesul de mai târziu al poetului fata de textul lui Schopenhauer a avut drept impuls – dupa cum sustine Perpessicius (editia de „Opere”, III, pp. 166-168) traducerile versurilor citate in „Aforismele” lui Schopenhauer, traduceri cerute, probabil, de Maiorescu pentru editia in româna pe care el insusi o pregatea a cartii filozofului german. Traducerile dateaza din epoca ieseana careia ii apartine si varianta A, din 1877, a poeziei „Cu mâne zile-ti adaogi” unde a patra strofa este aproape identica cu prima strofa, citata mai sus, din ultima varianta: „Cu mâne zilele adaogi/ Cu ieri tu zilele le scazi/ Având cu toate-acestea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi”.
Aprecierea ca aceasta strofa reprezinta un concentrat al intelesului intregii poezii este, in genere, insusita de toti comentatorii ei. A trecut, insa, neluat in seama faptul ca prima strofa este reluata – cu o mica modificare: având in locul lui si ai – in partea finala a poeziei, desi nu chiar la sfârsitul ei. Ceea ce, ca si modificarea semnalata, cere o explicatie.
Ce-l va fi facut, asadar, pe Eminescu sa reia prima strofa? Sa fi fost, oare, simpla aplicare a unui tipar de constructie care sa dea poeziei o simetrie formala? Sa fi fost intentia de a da un relief particular expresiei poetice a tezei schopenhaueriene cu privire la preeminenta, in curgerea vietii, a prezentului in raport atât cu trecutul, cât si cu viitorul?
Un raspuns pertinent la aceste intrebari poate fi construit pornind de la observatia ca prezenta in oglinda, la inceputul si in partea finala a binecunoscutei strofe toarna actul meditatiei ce constituie substanta lirica a poeziei „Cu mâne zilele-ti adaogi…” in tiparul unui rationament in care, la prima vedere, concluzia este totuna cu premisa. Altfel spus, punctul de plecare al raportarii poetului – al omului, in genere, asa cum lasa sa se inteleaga constructia impersonala aleasa – la curgerea vietii se regaseste intocmai in rezultatul la care ajunge meditatia, anume ca el nu se poate sustrage prezentului. El poate socoti atât trecutul, cât si viitorul, scazând sau adaugind zilele pe rabojul vietii sale, dar, de confruntat, el se confrunta vesnic – „Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi…” – cu prezentul – „…ziua cea de azi”.
Inevitabil, insa, intre premisa si concluzie intervine argumentatia. Iar argumentatia in „Cu mâne zilele-ti adaogi…” nu este a filozofului, ci a poetului. E drept ca in prima strofa consacrata argumentatiei Eminescu prelucreaza o comparatie imprumutata chiar din scrierea filozofului de la Frankfurt. Acesta scria (apud Tudor Vianu, loc. cit., pp. 244-245): „Obiectivarea vointei are drept forma necesara prezentul, punct indivizibil care taie timpul prelungindu-se in infinit in doua directii si care ramâne nezguduit, asemenea unei amiezi eterne pe care nicio noapte n-ar racori-o intocmai ca soarele, care arde fara incetare, in timp ce noua ni se pare ca se cufunda in sânul noptii”. Reluând comparatia cu soarele, pentru a-i da un contur mai precis, Schopenhauer observa: „Moartea este asemenea cu apusul soarelui, pe care noaptea pare sa-l inghita, dar care, in realitate, izvor al oricarei lumini, straluceste fara incetare, aduce fara incetare zile noi, unor lumi noi, apunând mereu si mereu rasarind”. Comprimate poetic, rândurile de mai sus, carora nu le lipseste,totusi, o evidenta forta de sugestie, devin: „Când unul trece, altul vine/ In asta lume a-l urma,/ Precum când soarele apune/ El si rasare undeva”.
Dar, de aici incolo, argumentatia apartine exclusiv poetului: „Se pare cum ca alte valuri/ Cobor mereu pe-acelasi vad,/ Se pare cum ca-i alta toamna,/ Ci-n veci aceleasi frunze cad.// Naintea noptii noastre imbla/ Craiasa dulcii dimineti;/ Chiar moartea insasi e-o parere/ Si un visternic de vieti”. O argumentatie tipic eminesciana. O regasim – desigur, in alte haine – in diverse scrieri sau poezii eminesciene. „Valurile” care par altele desi „cobor mereu pe-acelasi vad” le regasim intr-una dintre insemnarile poetului: „Heraclit zice ca niciodata acelasi om nu s-a coborât de doua ori in acelasi râu. Ca toate ideile cari cuprind un joc cu infinitul timpului si al spatiului si aceasta culmineaza intr-o antinomie, incât si contrariul e adevarat. Adeca, din contra, acelasi râu oglindeste in linistita-i adâncime aceleasi umbritoare paduri, acelasi cer. Materia numai – acest Ahasver neobosit al formelor – e pururi alta, formele insa aceleasi, incât in ape vecinic calatoare iti vezi chipul ramânând pe loc. Râul timpului pare a curge; suma de viata si de forme posibile coexista intr-un vecinic prezent”. Recunoastem aici teza schopenhaueriana, dar asumata pe alte baze decât acelea ale filozofului. Iar ideea echivalentei formelor fiintei, una dintre ideile pe care Eminescu si-a construit doctrina lui proprie, o regasim in „Archaeus”, in „Tat twam asi” sau in „Imparat si proletar”: „Astfel umana roada in calea ei ingheata,/ Se petrifica unul in sclav, altu-imparat,/ Acoperind cu noime sarmana lui viata/ Si aratând la soare-a mizeriei lui fata –/ Fata – caci intelesul i-acelasi la toti dat”. Moartea, apoi, ca „visternic de vieti” nu este altceva decât „somnul vames vietii” din „Se bate miezul noptii…”, caci, pentru Eminescu, somnul era tot o forma a mortii („Vino, somn – ori vino moarte” citim in „Cugetarile sarmanului Dionis”).
Poetul se desparte apoi de filozof asumându-si in nume propriu, cu marca explicita a persoanei intâi, eu, argumentul potrivit caruia „clipa trecatoare” – prezentul vesnic evanescent – , sprijina „vecia-ntreaga”, adica si trecutul, si viitorul: „Din orice clipa trecatoare/ Ast adevar il inteleg,/ Ca sprijina vecia-ntreaga/ Si-nvârte universu-ntreg”. Or, pentru filozof, asa cum am vazut, trecutul si viitorul „nu exista” intrucât „forma vietii sau a realitatii nu este decât prezentul”. Separarea de filozof este si mai neta in strofa urmatoare. Schopenhauer se intreaba retoric daca „din miile de ani care s-au scurs” sau din „propria viata” a omului ramâne ceva care sa se sustraga prezentului „aflat totdeauna in fata noastra”. Pentru poet, insa, in virtutea adevarului ca „vecia-ntreaga” si „universu-ntreg” isi afla sprijinul in „clipa trecatoare”, faptul ca „anu-acesta” zboara si se cufunda in trecut nu inseamna ca cele traite au disparut; dimpotriva, omul pastreaza „comoara-ntreaga” pe care o are in suflet: „De-aceea zboare anu-acesta/ Si se cufunde in trecut,/ Tu ai s-acum comoara-ntreaga/ Ce-n suflet pururi ai avut”.
Urmeaza concluzia care incheie meditatia-rationament din „Cu mâne zilele-ti adaogi…”. Desi reia premisa care, asa cum am vazut, apartinea filozofului, concluzia, intocmai ca argumentele care o sprijina, apartine poetului. El nu reia teza schopenhaueriana pentru a o intari sau a o inradacina in mintea cititorului, ci pentru a o prezenta dintr-un alt unghi decât acela din care era privita la inceputul poeziei. In calitate de premisa, ea aparea ca un adevar asertat; in calitate de concluzie, ea apare nu ca un adevar care se impune a priori, ci ca un adevar demonstrat printr-o argumentatie pertinenta si numai ca atare urmând a fi insusit si integrat in filozofia practica a omului.
Asadar, atât argumentatia, cât si concluzia dau expresie raportarii subiective, proprie poetului – omului, in genere – la un adevar stabilit anterior de filozof pe calea cugetarii, plasat in sfera obiectivitatii si destinat unei acceptari pe calea logicii. Poetul nu respinge teza schopenhaueriana, el o trece, numai, printr-un filtru propriu. Poate ca, in fond, in aceasta si consta deosebirea esentiala dintre filozof si poet: primul aserteaza, afirma, ridica constructii, adica sisteme, pe cale logica, pe scurt, obiectiveaza; cel de-al doilea da haina de imagini ideilor, le coloreaza potrivit sensibilitatii sale, pe scurt, subiectiveaza. In acest context se inscrie si inlocuirea secventei si ai, din strofa-premisa, cu având in strofa-concluzie. Ai, la prezentul indicativului, indica ceea ce e sigur, incontestabil, coordonându-se, totodata, prin si cu adaogi si scazi. Având, la modul gerunziu, indica concomitenta cu adaogi si scazi, sugerând internalizare. Altfel spus, ai corespunde modului asertiv de a prezenta lucrurile, iar având corespunde raportarii subiective la ele.
Filtrul propriu prin care poetul trece teza schopenhaueriana conduce si la o emendare a ei. Iata in ce consta emendarea. In comentariul consacrat poeziei „Cu mâne zilele-ti adaogi…”, Alain Guillermou se intreaba daca, in afara similitudinilor, nu ar fi oportuna si o analiza a deosebirilor existente intre cele doua abordari ale temei omului pus in fata timpului. Deosebirea se afla in strofa cu care se incheie, de fapt, poezia: „Privelistile sclipitoare,/ Ce-n repezi siruri se distern,/ Repaosa nestramutate/ Sub raza gândului etern”. Pe aceasta o asaza Eminescu la finele poeziei imediat dupa o strofa repetata. Ideea pe care ea o exprima este aceea a unui „gând divin imuabil, opus efemerului, variabilului, instabilului”. Este o idee care, prin conotatia ei religioasa apare ca „foarte indepartata de doctrina lui Schopenhauer” – filozof, prin excelenta, ateu. Intemeindu-se pe variante, avizatul eminescolog francez considera ca tocmai aceasta idee a divinitatii „se afla la originea intregii meditatii (…) este primul sau nucleu”.
Intr-adevar, in versiunea finala, nu se face nicio referire la divinitate: cuvântul Dumnezeu nu apare si nici un alt cuvânt din sfera lui semantica. In schimb, variantele abunda in folosirea cuvintelor Dumnezeire si Domnul. Primele doua strofe ale Variantei A (v. Perpessicius, editia critica de „Opere”, III, p.169 si urm.) erau: „Ce-atribuiti Dumnezeirii/ Al gândurilor proprii chaos/ Tot ce naste, alearga, piere/ E-n ochii Domnului repaos.// Si ce-n gândire odihneste/ E-n ochii Domnului miscare/ Intre gândire si-ntre moarte/ Nu este vro asemanare”. In ceea ce priveste strofa care sintetizeaza teza schopenhaueriana, ea apare abia pe locul al patrulea, urmata de transpunerea poetica a imaginii cu soarele care „apune”, dar si „rasare undeva” din „Lumea ca vointa si reprezentare”: „In clipa-n care mori se naste/ Un altu-n loc a te urma/ Stii pe când soarele apune/ El si rasare undeva”. Daca admitem ca ordinea strofelor in poezie reflecta, cel putin intr-o anumita masura, importanta pe care le-o atribuie poetul pentru conturarea intelesului de ansamblu al poeziei, nu este inutil de semnalat ca ordinea mentionata se mentine in continuare pâna la varianta C unde strofa cu „Dumnezeirea”, usor modificata, isi mentine primul loc, iar strofa „Cu mâne zilele-ti adaogi” trece pe locul al doilea: „De ce mustram Dumnezeirea/ Cu al gândirii noastre chaos/ Când tot ce naste, fuge, piere/ E-n ochii Domnului repaos?// Cu mâne zilele-ti adaogi/ Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi.” Tot aici apare, la final, strofa – citata mai sus: „Privelistile sclipitoare” – care va fi ultima si in varianta publicata de Maiorescu in editia „Poesiilor” lui Eminescu. Dar, in aceasta varianta nu mai regasim strofa cu „Dumnezeirea”, iar strofa „Cu mâne zilele-ti adaogi” devine prima, fiind, apoi, reluata pe ultima pozitie, ca in varianta publicata. Sa fie, oare, vorba de incercarea poetului de a reduce, fie si numai in partea ei cea mai vizibila, deosebirea care il separa de Schopenhauer? Oricum ar sta lucrurile, intre vointa irationala de a trai ca principiu primar al vietii, si „gândul etern” sub care „privelistile sclipitoare”, adica fulgerarile vietii, „repaosa” este o deosebire ce nu poate trece neobservata. „Eminescu era mult prea poet – conchide Alain Guillermou – pentru a-si inchide lirismul intr-un sistem construit”.
Revenind la structura premisa – argumentatie – concluzie se poate spune ca primei concluzii – „Cu mâne zilele-ti adaogi” – care pastreaza o clara legatura cu teza schopenhaueriana expusa in premisa, Eminescu ii adauga una noua cu totul ne-schopenhaueriana, care se impune in ciuda influentei unuia dintre maestrii sai de gândire filozofica, alaturi de Kant. Faptul ca Eminescu tinea la ideea continuta in cea de a doua concluzie este dovedit si de prezenta ei, intr-o forma poetica foarte apropiata de aceea din „Cu mâne zilele-ti adaogi…”, in poemul postum „Ca o faclie”. Aici, intr-un amplu context confesiv, ea este pusa in gura lui Edgar – masca a poetului, cu un nume ales, probabil, ca reminiscenta a perioadei de la Iasi, când, impreuna cu Veronica Micle, era interesat de scrierile lui Edgar Allan Poe – la finele invocarii geniilor care in singuratatea lor, au strâns cu ingrijire „lamura vietii punând-o sub semnul „gândirii cei eterne”: „O, genii, ce cu umbra pamântul il sfintiti/ Trecând atât de singuri prin secolii robiti,/ Sunteti ca acei medici milosi si blânzi in viata/ Ce parca n-au alt bolnav decât pe cel de fata./ Oricui sunteti prieteni, dar orisicui ii pare/ Ca numai pentru dânsul ati fost in lumea mare./ In orice veac trairati neincetateniti,/ Si totusi nici intr-unul straini nu o sa fiti,/ Caci lamura vietii ati strâns-o cu-ngrijire/ Si dându-i acea haina de neimbatrânire,/ Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creste,/ In dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste./ Caci lumea pare numai a curge trecatoare./ Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,/ Pe când tot ce alearga si-n siruri se asterne/ Repaosa in raza gândirii cei eterne./ Iar adevarul, ca si pacatul mumii Eve,/ De fata-i pretutindeni si pururea aieve.”
Pe un plan mai general, extinzând la ansamblul creatiei eminesciene, ceea ce rezulta din modul cum s-a raportat poetul la teza schopenhaueriana care leaga in absolut prezentul cu vointa oarba de a trai coroboreaza observatia ca influentele din afara, atâtea câte vor fi fost si de orice natura, n-au intâlnit un teren, ci un sol propriu fertil, cu functia unui filtru niciodata dezmintit care a facut ca Eminescu sa ramâna mereu el insusi. Astfel, „Cu mâne zilele-ti adaogi…”, „cea mai schopenhaueriana poezie a lui Eminescu” (cf. Tudor Vianu, loc. cit., p. 245), nu este, mai putin, una dintre cele mai eminesciene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper