Poezia eminesciana: intelesuri in recurs (IV)

Un articol de GH. DOCA

Iubirea: când este acordata pe frecvente iterative si similar-afine

Mai mult imaginata decât aievea traita, iubirea eminesciana este leganata de freamatul padurii, de susurul izvoarelor, de baterea încetata a apei lacului lovind malurile, de adierea discreta a vântului trecând prin trestii sau prin iarba câmpului. Accente noi apar atunci când iubirea este acordata pe frecventele unor locutiuni adverbiale a caror reluare insistenta arunca o culoare particulara asupra substantei lirice. Este cazul locutiunii „încet-încet” din postuma editata sub titlul împrumutat din primul vers „În lira-mi geme si suspin-un cânt”, apartinând epocii iesene. Repetata de nu mai putin de sapte ori în partea a doua a poeziei, ea are rolul de a atenua, prin contrabalansare, violenta cu care, în prima parte, poetul îsi exprima reactia fata de ceea ce era – sau numai parea a fi – o asteptare înselata de iubire. În timp ce în „lira” îi „geme si suspin-un cânt”, el apare bântuit de un stol de negre gânduri”, „clocoteste într-o durere” crunta ce se transforma într-un prea plin de venin varsat „în vânt”, se zbate cu disperare într-un chin a carui unica iesire i se pare a fi „casa cea din patru scânduri”, iar sufletul si sânul i se rup, în hohotul de plâns cu fruntea pusa „pe mâni”: „În lira-mi geme si suspin-un cânt/ Caci eu îmi vars acum veninu-n vânt./ Prin minte-un stol de negre gânduri trec:/ Spre casa cea din patru scânduri plec,/ Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni,/ Se rumpe suflet, mi se rupe sân,/ Scapare caut în zadar de chin…” Din prima varianta a poeziei este de retinut ca poetul (înca?) nu stia daca iubirea îi era împartasita: „Când printre crengi trece lin un vânt/ Atunci eu îmi vars veninu-n cânt/ Stiu numai eu durere câta trag/ Ca nu stiu daca-ti sunt, iubita, drag”. Asteptarea – nesatisfacuta în momentul asternerii pe hârtie a acestei prime versiuni – va fi primit un raspuns satisfacator. Drept urmare, în versiunea B poetul adauga celor 8 versuri din prima versiune alte 12 versuri – asternute pe aceeasi fila si pe cea urmatoare – versuri care contrabalanseaza violenta aproape neverosimila a durerii initiale. Vectorul contrabalansarii este secventa „încet-încet”. Locutiunea „încet-încet” serveste mai bine întelesul pe care poetul îl pune în partea a doua a poeziei decât alte trei posibilitati de expresie care apar în manuscrise, anume „din când în când”, „adese-ori” si „pe rând, pe rând”.
Într-adevar, sub semnul lui „încet-încet”, tot ceea ce în prima parte aparea ca excesiv este atenuat: „cântul” care gemea si suspina suna, acum, „încet-încet”; poetul nu-si mai varsa înversunat „veninu-n vânt”, ci, cu „capul plecat la pamânt”, lasa sa se auda în cântul lui un glas „tânguios”, întocmai ca „tristul glas de vânt”; visul si dorinta care, initial, se înfatisau ca „negre gânduri” sunt, acum, „înfrânate”, adica domolite; amorul nu scade în intensitate – el a fost si ramâne „crud” –, dar nu se mai manifesta prin gemete si plâns, ci se înfatiseaza ca o sageata a lui Cupidon, pe care poetul si-o împlânta în suflet, simtind cum veninul îl patrunde adânc; în sfârsit, framântat cu sânge, veninul amorului nu-l mai cheama brutal pe poet „spre casa cea din patru scânduri”, ci îndreapta pasii spre tristul ssaut mormânt”, dar, desigur, „încet-încet”. Si toate aceste transformari care creeaza un contrast sesizant între prima parte a poeziei si cea de a doua capata expresie poetica datorita prezentei iterative în text a unei cât se poate de banale locutiuni adverbiale: „Când te doresc eu cânt încet-încet:/ Plec capul la pamânt încet-încet/ Si glasul meu rasuna tânguios/ Ca tristul glas de vânt încet-încet./ Si orice vis, orice dorint-a mea/ Eu singur le-am înfrânt încet-încet./ Sageata doar a crudului amor/ În suflet mi-o împlânt încet-încet/ Si simt veninul patrunzând adânc…/ Cu sângele-l framânt încet-încet/ Si nu-mi ramâne decât sa pornesc/ Spre al meu trist mormânt încet-încet.”
Durerea de iubire este remanenta. Dar, astfel atenuata, ea devine compatibila cu deznadajduita chemare care încheia prima parte, singura, de altfel, care n-a fost supusa efectului transformator al lui „încet-încet”: „Sa stângi un dor ce-n sânu-mi arde-vin’!”
Aceluiasi an 1876, cu o versiune mai elaborata din 1878, îi apartine Sonetul „Iubind în taina…”, nici acesta dat de poet spre publicare, dar inclus de Maiorescu în editia din 1883 a „Poesiilor” lui Eminescu. Legat de aceleasi împrejurari din viata sentimentala, sonetul se plaseaza pe lungimea de unda pe care am întâlnit-o mai sus, dar la un diapazon fara note acute. Si aici dorinta de iubire apare ca nesatisfacuta: gura îndragostitului e arsa de sete, iar în ochii lui se vede chinul. De data aceasta, însa, reactia lirica nu mai lasa loc unei necesare atenuari ulterioare. Dar, lasata fara raspuns, setea de iubire a poetului sfârseste tot în durere, transformându-se în final într-o chemare identica aceleia din „În lira-mi geme si suspin-un cânt”: „Iubind în taina am pastrat tacere,/ Gândind ca astfel o sa-ti placa tie,/ Caci în priviri citeam o vecinicie/ De-ucigatoare visuri de placere.// Dar nu mai pot. A dorului tarie/ Cuvinte da duioaselor mistere;/ Vreau sa ma-nec de dulcea-nvapaiere/ A celui suflet ce pe al meu stie.// Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete/ Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,/ Copila mea cu lungi si blonde pete?// Cu o suflare racoresti suspinu-mi,/ C-un zâmbet faci gândirea-mi sa se-mbete./ Fa un sfârsit durerii… vin’ la sânu-mi”.
Cu „din când în când”, în poezia cu acest titlu, apartinând epocii bucurestene – 1881 –, poetul oscileaza între regretul pentru iubirea pierduta si retrairea ei în vis. Mai întâi regretul: „Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici macar din când în când,/ Si nici ai vrut sa alinezi al meu amar din când în când./ Erai frumoasa cum nu e nimic în cer si pe pamânt;/ Azi nu mai esti precum ai fost, frumoasa doar din când în când/ Si ochii tai ce straluceau mistuitor si înfocat/ Sunt osteniti si se aprind cu mult mai rar din când în când”. Se impune de la sine ca functia poetica atribuita locutiunii „din când în când” este aceea de a relativiza amândoua aceste atitudini lirice, când pe una, când pe alta. Rezultatul relativizarii este si el bivalent. Pe de o parte, poetul îsi pierde dorinta de iubire, caci farmecul s-a rupt si numai pasarea Phoenix „rasare din cenusa ei”, oamenii mai rar: „Dar vai! pierduta astazi esti, orice dorinta a pierit;/ Tot înca visu-l urmaresc si, în zadar din când în când,/ Tot te mai vaz naintea mea plutind ca-n vis, pierduta da,/ Cu buze supte, c-un obraz ca si de var, din când în când./ Pasarea Phoenix, numai ea, rasare din cenusa ei,/ Dar oameni ce se mistuiesc nu mai rasar din când în când.” Pe de alta parte, relativizarea împaca contrariile. Peste chinul provocat de femeia iubita s-a asternut iertarea iar poetul nu-si poate înfrâna pornirea de a se apleca, chiar daca „cu-atât amar”, asupra trecutului ei: „Ca a mea viat-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rau./ L-al tau trecut eu ma gândesc cu-atât amar din când în când”.
Astfel, „romanul sentimental” pe care, dupa cum se sustine în Eminescu, „Opere” vol. I: „Poezii” (editie îngrijita de
D. Vatamaniuc, prefata de Eugen Simion, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 949), îl ilustreaza acest „document biografic si psihologic” nu devine nici elegie, nici drama. Si daca asta nu se întâmpla, totul se datoreste secventei obsesiv repetate „din când în când”.
În frumosul, dar prea putin cunoscutul, poem postum „Iubitei”, elaborat în 1871, poetul evoca chipul iubitei pierdute – fara îndoiala, Fata de la Ipotesti – care continua sa traiasca în închipuirea sa vie si, în acelasi timp, învietoare. Parca ar fi aievea. Daca ar pieri si din închipuire, asta ar însemna o a doua moarte: „Tu mi-ai murit o data. – Sa nu-mi mori/ De-a doua oara, înger de amor”. Refuzând posibilitatea mortii, poetul o conjura pe iubita lui din închipuire, ca si cum ar fi reala, sa traiasca. De ea poetul îsi leaga propria-i viata, traindu-si-o prin declaratii si gesturi de iubire de parca iubita i-ar sta alaturi. Iar moartea ei cheama moartea lui, caci în închipuire trairea, inclusiv a mortii, e mult mai vie si mai intensa decât în realitatea imediata.
Poemul nu include secvente iterative si similar-afine. Însa, în punctele lui cheie în care moartea reala si moartea, doar, închipuita, dar posibila, se oglindesc una în alta, apar constructii poetice al caror efect este comparabil cu acela al secventelor iterative propriu-zise. Acestea apar in statu nascendi, iar în închipuirea cititorului avizat prin lectura paginilor precedente, ele chiar ar trai cu adevarat. Pe undele lor zboara în eter iubirea poetului.
Nu neaparat pentru un asemenea cititor, ci pentru toti iubitorii de poezie reproducem aici acest poem scris, parca, dintr-o suflare, expresie a adâncii trairi de iubire si a sensibilitatii poetice eminesciene: „O, îndulceste-ti ochii tai, iubita,/ O, însenina fata ta de nea./ Nu stii ca-n piept inima mea ranita/ Tresare-adânc la întristarea ta?/ Tresare-adânc, tresare-adânc, iubita –/ Oh, în zadar mi-ncreti tu fruntea ta./ Durerea chiar de-o simulezi – eu simt/ Fiori adânci în pieptul meu trezind.// Ah! cât esti tu de mândra si frumoasa/ Când râzi, când plângi, când ma saruti, când – ah!/ Cuprind în mâni eu capul tau – geloasa! –/ Si sarut ochii-ti plini de lacrimi, ah!/ Ei stralucesc ca stelele focoase/ Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!/ Si te iubesc, si te sarut, te-ador,/ Amorul meu, nespusul meu amor!// O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubita,/ C-atunci în veci prin noapte-as rataci –/ Mi-as sfarma viata-n jalea cea cumplita/ Si de durere n-as putea muri./ As purta-n timp inima-ncremenita,/ Cu ochii stinsi, si gura-ar amuti./ Durerea ta m-ar face sa traiesc,/ Ca sa traiesc, ca sa înnebunesc.// Asteapta dar cu moartea ta, iubita,/ Pân-ce de fericire-oi muri eu./ Cu roze sa-ncununi fruntea-mi palita,/ Zâmbind sa ma saruti, amorul meu;/ De-oi învia, sa stii, dumnezeita,/ Ca-un somn a fost angelic, desi greu./ De nu ma voi trezi, sa stii, sa stii –/ Ca-n veci visez la ochii tai cei vii.// Cum va fi acel vis eu nu-ti pot spune –/ Eu numai îl gândesc când ma cufund/ În ochii tai. – Neclare sunt, nebune,/ Acele-nchipuiri ce ma patrund./ Priveste tu în ochii mei si-mi spune/ Ce vezi în ei, în dorul lor profund./ Tot ce-ai vazut eu am vazut’ n-al tau –/ Nici în mormânt nu pot ca sa-i uit eu.// Ei sunt minuni ce-a muri nu ma lasa,/ În somnul mortii m-or nelinisti,/ Patrunde-vor cu raza lor focoasa/ Chiar în sicriul unde voi dormi./ Ei au patruns prin paturi neguroase,/ Ce viata mi-a urzit pâna aci –/ De-ati putut sparge negurile-acele,/ Veti lumina în veci, iubite stele!// Oh, nu-mi muri, te rog! Caci tot ce-n lume/ Eu am iubit murit-au prea curând –/ Orice amor ce n-a luat drept glume/ Al meu amor e astazi în mormânt. –/ Dar astazi vad c-am pierdut doar un nume:/ Caci ea esti tu – tu ea – într-un cuvânt/ Tu mi-ai murit o data. – Sa nu-mi mori/ De-a doua oara, înger de amor.// Caci de-ai muri ce-as face eu în lume –/ N-as regasi în veci chipu-ti usor/ Si osândit as fi sa stau în lume –/ De jalea ta eu n-as putea sa mor./ Acum – acum n-as plânge al tau nume/ Ci chiar pe tine, vecinice amor:/ Mort, as trai eu; viu, eu as fi mort./ Traieste-mi dar – c-adânc în piept te port!”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper