Pierderea si castigul

Cadrul este un oras din sudul Frantei. Localizarea: un mare centru cultural subventionat de primaria districtuala. Ora 11 dimineata.
Astept. Mi-am adus nepoata în vârsta de 4 ani la lectia de teatru. Pâna sa intre în sala de spectacol, au foit prin preajma mea vreo 20 de copii, adusi de parinti la cursul lui Fred.
Fred este un actor tânar care îsi face meseria cu o placere nebuna. Le transmite celor mici bucuria de-a fi într-o sala de teatru, de-a fi pe o scena. Despre Fred se vorbeste de dimineata pâna seara, se vorbeste toata saptamâna. Se vorbeste la centrul cultural, se vorbeste pe la scolile din localitate de pe unde se aduna copiii pentru teatru, se vorbeste în fiecare familie. Când mergem la Fred? În ce zi a saptamânii este lectia pentru grupa mare? La ce ora intra grupa mica?
Acum au intrat toti cursantii în sala, s-au urcat pe scena. Prin usa întredeschisa vad ca fac o lectie de improvizatie. Noi, „apartinatorii“, trebuie sa-i asteptam în foaier. Ni se servesc cafele si sucuri, suntem tratati cu dulciuri. Dau sa-mi achit consumatia. Mi se spune ca ea intra în pretul orelor de teatru, deci a celor câteva zeci de euro pe an, pe care parintii îi platesc pentru educatia generatiei tinere.
Ma plimb sa-mi omor timpul prin cladirea centrului, intru în biblioteca, pun mâna pe o carte. În dreptul meu se deschide usa unei sali de consfatuiri în care stau în jurul unei mese rotunde vreo 10 persoane. Fara sa vreau, trag cu urechea. Se vorbeste despre un turneu al unui grup de oameni de teatru francezi prin diferite tari europene.
Cea care face expunerea este, se pare, o actrita. Mitul actorului cu pene în coada nu mai functioneaza de multi ani prin anumite parti ale lumii. Daca nu vrea în mod deliberat sa se prezinte într-o postura penibila, stil lady Gaga, actorul modern este în viata de zi cu zi o prezenta stearsa. Ba, as spune chiar ca bugetul limitat la care este destinat prin profesia lui i s-a înscris pe figura si în comportament.
Cei la care trag cu urechea sunt îmbracati modest, femeia care vorbeste este chiar sleampata. Dar vorbeste bine. E umblata prin lume, stie ce vrea. Le povesteste colegilor ei, adunati se pare într-o consfatuire organizata, despre un turneu prin mai multe tari ale Europei de Est. Au fost în Rusia, au fost în Polonia, au fost la Minsk. Au vizitat teatre, au stat de vorba cu colegii de pe alte meleaguri. Femeia se arata surprinsa. Teatrele sunt fastuoase prin aceste colturi de lume. Actorii au tinuta intelectuala, sunt scoliti.
Ciulesc la maximum urechile când aud vorbindu-se despre România.
„Ati fost chiar si în România?“ se mira cineva din audienta. Si eu ma straduiesc sa înteleg de unde vine mirarea lui, de unde vine acel „chiar si“.

Toate cercetarile sociologice pe care le-am facut eu în urma cu ani  despre emigratia româneasca în Franta scoteau în evidenta faptul ca în aceasta tara localnicii erau constienti de aportul altor popoare la cultura franceza. Este adevarat ca atunci când vorbeau despre francofonie se referau mai mult la tarile africane, fostele colonii, în care Franta introdusese propriul ei sistem de învatamânt si unde nu vroia sa-si piarda totusi terenul. &â350;i este adevarat ca odata, la o instanta publica, aflându-se ca sunt din România, functionarul mi-a spus: „Ce pacat ca nu sunteti rusoaica, doamna! Ati fi gasit audienta si câstig de cauza mult mai usor. Poporul francez are mare respect pentru rusi, pentru uriasa lor cultura. Îi stim pe Tolstoi, pe Dostoievski, pe Cehov…“
Acum însa, la acest centru cultural din sudul Frantei, anno 2014,  mirarea ca cineva a vizitat teatrele din România mi se pare socanta. Vorbitoarea, desteapta, sleampata, cu niste ochelari urâti si un par buhos, merge mai departe cu expunerea. &â350;i le spune ca a vizitat si o scoala de teatru.
„Exista în România învatamânt artistic?“ vine o alta întrebare din audienta, pentru mine la fel de naucitoare.
Ma gândesc la turneele de succes ale artistilor nostri prin lume, ma gândesc la deschiderea la un moment dat de catre o trupa de teatru din România a celebrului festival de la Avignon, ma gândesc la numele noastre internationale, Liviu Ciulei, Andrei &â350;erban, Purcarete. De ce oare se leaga numele lui Cehov de cultura rusa si numele citate au ramas individualizate, fara sa atraga dupa sine interesul pentru cultura careia îi apartin?

O urmaresc pe vorbitoare în continuare, cu interes sporit. &â350;i aflu ca ea a fost extrem de satisfacuta dupa vizita în tarile Europei de Est. Extrem de satisfacuta dupa discutiile cu oamenii de teatru din România.
Anume din ce pricini? Pentru ca, spune ea, cei cu care s-a întretinut stiau mult teatru francez, erau la curent cu literatura clasica si contemporana din aceasta tara, aveau cunostinte la zi despre ceea ce se întâmpla pe scenele franceze.
„Asa ca, îsi continua ea plina de multumire discursul, sa stiti ca suntem cunoscuti peste tot, ne putem simti oriunde acasa, nicaieri nu suntem straini“.

Ani de zile cât m-am ocupat de sociologia emigratiei, de câte ori mi se plângea cineva de discriminare, aveam o formula standard. Încercam sa-l conving ca noi, cei din diaspora, suntem mai bogati cu o cultura decât cei printre care ne-a adus destinul sa traim, ca noi, cei din diaspora vorbim bine cel putin doua limbi, a noastra si a tarii gazda, avem doua tari în care am dovedit ca putem functiona, avem familii mixte în care ne simtim bine, pe scurt, suntem în câstig. Experienta mi-a dovedit ca aceasta teorie, a câstigului, avea rolul de panaceu. Mai bogat cu o tara. Mai bogat cu o limba. Ba, chiar, tin minte ca, odata, într-o conferinta, am spus ca noi, cei din Est, suntem mai bogati cu o dictatura, fiindca cei din sala cunoscusera numai dictaturile de dreapta, pe când noi stiam ce înseamna si o dictatura de stânga, deci nu mai puteam fi amagiti de iluzii. Ma straduiam asadar sa pun în balanta pierderea si câstigul. &â350;i ajungeam la concluzia ca cel care stie mai mult e în câstig, pe când cel care stie mai putin e în piedere.

„Ne cunosc toti, spunea acum vorbitoarea la care trageam eu cu urechea, nicaieri nu suntem straini, peste tot suntem acasa“.
Cine în aceste conditii, în conformitate cu balanta mea de valori, era în câstig si cine era în pierdere? Cel care în România era la curent cu tot ce se întâmpla pe scenele franceze sau cel care se minuna ca în România exista învatamânt artistic?
Ei, se pare totusi ca lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum voiam eu sa le prezint, folosindu-mi în anii de sociologie panaceul împotriva discriminarii. Se pare ca, totusi, daca dupa zecile de ani de diplomatie, de contacte culturale, de functionari platiti în acest scop, de bani investiti pentru „imagine“  (de ajungi sa te ia sila numai când pronunti acest cuvânt!), tot se mai întreaba lumea mare cine suntem si tot se mai simt unii pe la noi  ca „acasa“ fara sa stie despre noi nimic, teoria cu piederea si cu câstigul ar trebui regândita.

Nu mai am însa timpul necesar sa meditez asupra acestui subiect. Fred si-a terminat cursul. Îmi iau nepoata de mâna. Ne îndreptam spre casa. Ne întoarcem în familia noastra mixta, despre care m-am autosugestionat tot timpul sa cred ca reprezinta un câstig, în casa în care se vorbesc de-a valma câteva limbi, lucru pe care, de asemenea m-am hotarât sa-l declar un câstig, printre oamenii care, fiecare poate sa spuna ca e din alta tara, ceea ce iarasi poate fi un câstig. Mai ales atunci când, aproape inconstient, simtim nevoia sa ne aplicam panaceul împotriva înstrainarii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper