Peter Schneider, un regizor care lasa lumina pe actori

Premiera „Hot l Baltimore“, de Lanford Wilson, în regia americanului Peter Schneider, programata sa încheie anul 2013 la Teatrul National „Marin Sorescu“ a fost amânata pentru 14 februarie 2014, din cauza îmbolnavirii unei actrite. A avut loc, totusi, pe 21 decembrie, un alt fel de premiera: o repetitie cu public a aceluiasi spectacol, în prezenta regizorului. Peter Schneider a tinut, de altfel, un scurt speech înaintea începerii reprezentatiei, în care a amintit cele opt saptamâni de lucru cu actorii, a subliniat ca publicul este cel mai important ingredient la teatru si a invitat spectatorii sa ofere suportul lor, dar si sa participe, sa reactioneze, acest feedback fiind determinant, spunea, pentru forma finala a spectacolului.
Având acest job, ca toti ceilalti prezenti, m-am cufundat asadar în atmosfera montarii – intima as îndrazni sa afirm, pentru ca spectatorii stau pe scena, împartiti în cele doua laterale ale holului Hotelului Baltimore, dupa ce au intrat prin usa rotativa. Câteva fotolii, o masuta, receptia si o scara larga ce duce la etaj constituie decorul, iar „actiunea“ începe pe un fundal sonor ce se vrea adecvat: Eagles – „Hotel California“. Am pus între ghilimele „actiunea“, pentru ca textul nu straluceste prin mari puncte de inflexiune dramatica, prin momente fantastice de suspans si tensiune. Povestea se tese în jurul declinului hotelului, cândva elegant, acum programat pentru demolare, si se bazeaza, practic, pe o minutioasa si extraordinara constructie a personajelor, unele de-a dreptul bizare, si a relatiilor dintre ele. Aparent fara mare efort si, spre deosebire de unii regizori-fluturi-atrasi-de-lumina, fara sa tinteasca o vizibilitate proprie, Peter Schneider face ca toate aceste partituri, foarte bine puse în valoare, sa curga simplu si firesc într-un tot ce devine armonios si fermecator, într-o lume ce se devoaleaza treptat, pe masura ce îi cunoastem, pe rând, pe angajatii hotelului, receptionerii Bill Lewis si doamna Oxenham, directorul Katz si pe locatari: cele trei prostituate – Fata, April Green si Suzy, pensionarii Millie si domnul Morse, pe baietoasa Jackie si pe fratele ei, Jamie, precum si pe doamna Belotti si pe Paul Granger al III-lea, aflati în trecere. Fie mai generoase, ca întindere, fie restrânse, rolurile sunt ofertante, prilejuind actorilor craioveni alesi pentru distributie prestatii convingatoare, caci „un spectacol cu un casting bun e pe jumatate reusit“, ca sa fac o parafraza la „O barba bine frecata – cu spuma sau sapun, se întelege – e pe jumatate rasa“.
Dragos Macesanu (Bill Lewis) e, dincolo de rutina serviciului de la receptie, prietenos si cald, incapabil însa sa-si recunoasca sau sa-si exprime sentimentele pentru Fata care, altfel o fire curioasa si atenta, nu pare nici ea sa le observe. Este un rol mai putin obisnuit pentru Macesanu, caruia i se dau, de obicei, partituri dinamice, care sa-i fructifice resursele fizice si aerul sportiv. Dar actorul trece cu bine testul, e mai static, dar perfect credibil în încercarile subtile, homeopate, de a ne sugera simpatia pe care i-o poarta tinerei prostituate. Si Corina Druc (Doamna Oxenham) scoate maximul posibil dintr-un rol mic, pe care îl face, prin mimica, priviri si tonalitate, amuzant. Ea reuseste, în putinele replici pe care le are la dispozitie, sa creioneze în tuse clare o femeie care nu e dispusa sa faca favoruri. Efectul comic rezultat, pe care Corina Druc îl obtine prin întreaga ei prezenta si atitudine, e meritoriu. Valentin Mihali (Domnul Katz), managerul hotelului, este coplesit de probleme, dar le face fata. Mihali combina bine energia si oboseala, preocuparea pentru situatiile care apar si se cer rezolvate, cu fermitate. Personajul sau nu se lasa pacalit de încercarile tinerei Jackie de a scoate bani de la el, nici nu cedeaza în fata rugamintilor doamnei Bellotti sa-i reprimeasca fiul în hotel.
Anca Dinu face dintr-un rol care nu e de mari dimensiuni, unul de compozitie, în bizara si aparent ametita doamna Bellotti. Exista un studiu atent în spatele felului în care personajul îsi exhiba în mod repetat, de uituca, necazurile: sotul caruia i-au taiat piciorul, dupa ce a mâncat prea multe fructe, pentru ca „i s-a facut pofta“, iar acum „e pe morfina“; întelegerea si dragostea materna pentru Calu Bellotti, care a fost închis, dar „numai cinci luni“, si e timid, nu e nebun, doar ca „oamenii nu-l cunosc cu adevarat, ca mine“. Anca Dinu îsi regaseste într-o astfel de aparitie placerea de a juca, atât de evidenta si reconfortanta aici, ca si în „Trei surori“ sau „Livada de visini“.
Stefan Cepoi (Paul Granger al III-lea), pe cât de vehement si de beligerant la început, în cautarea bunicului, fost client al hotelului, pe atât de apatic si hotarât sa renunte se dovedeste în ziua urmatoare, iar Valeriu Dogaru, în rolul pensionarului domn Morse este copilaros si capricios. Confruntarea cu Jamie în jurul tablei de dame, ascunderea în debara, ni-l arata pe Valeriu Dogaru în buna forma artistica, iar replica personajului sau, „Vreau sa fac o plângere ca oamenilor nu le pasa de alti oameni“, ramâne în minte.
O prezenta care intriga este Millie, careia Mirela Cioaba îi imprima un alt ritm, o lentoare în miscare ca si în rostirea cuvintelor, o oboseala, dar si o eleganta în spatele careia nu pare a fi decât un ocean de indiferenta, de blazare, de resemnare. Millie nu mai e sentimentala când e vorba de cauze pierdute, în schimb poate povesti cu detalii întâmplari din copilaria ei plina de fantome, aure si spirite. De altfel, si acum ea pare a fi pe jumatate dusa în acea lume, are momente când îsi pierde sirul gândurilor, când se poticneste, dar acest contact cu nevazutul îi permite sa-i spuna lui Paul Granger al III-lea: „Bunicul tau traieste. Nu stiu de unde stiu. Nu stiu niciodata de unde stiu“. Mirela Cioaba realizeaza, cu lejeritatea atletului bine antrenat si la adapostul experientei, un rol complex, scotând din creuzetul creativ un personaj doar pe jumatate prezent, care mereu s-a considerat în afara societatii si nu întelege ce asteptari au altii, dar si o femeie cu momente terestre, nostalgica sau întepatoare („Sunt sigura ca pui tu saua pe el“, îi spune lui Jackie care se plângea de fratele ei). Si pentru ca l-am amintit, Jamie (Catalin Vieru) este un manunchi de paradoxuri. Timid, aproape sperios, îsi asculta mereu sora, dar o si ironizeaza, minte însa ca sa o apere. Stie ca nu vor ajunge în Utah, afla ca si daca ar ajunge, pamântul cumparat e doar desert, „nici cactusi nu cresc acolo“, dar nu renunta la visul care e de fapt al ei: „Daca am cumpara apa…“. Legatura lor, deloc simpla sau obisnuita, e stranie, dar puternica. Catalin Vieru confirma bunele evolutii care i-au adus si un premiu UNITER, se pliaza optim pe rolul acestui baietandru neexperimentat, cuminte, dar si gata sa se bata pentru un joc de dame. Se lasa dominat de sora mai mare, îi accepta toanele, ciudateniile si suge fara sa crâcneasca batonul de angelica, dar e gata mereu sa o protejeze, instinctual, cu siretenia unui animal salbatic.
Gina Calinoiu, care este si asistent regie la aceasta montare, face poate cel mai bun rol al sau din ultimii ani: Jackie, o tânara mereu nemultumita, gura-mare si cu antecedente violente, care se îmbraca si se poarta ca un baiat care a luat energizante. Rebela cu altii, autoritara cu fratele ei, gata sa-l smechereasca pe domnul Katz, nu se da în laturi sa fure bijuteriile domnului Morse, iar când e prinsa, se considera ea cea jefuita: „Eu am vise, fir-ar al dracului! El ce are?“. Gina Calinoiu lasa sa se vada, în spatele agresivitatii personajului, un om haituit, care se agata de propriile sperante si iluzii, care e gata sa riste pentru a si le împlini. Nu accepta ca terenul agricol pe care l-a cumparat în Utah cu cincisprezece dolari pogonul este de fapt desert de sare si soda, desi îsi da seama, în sinea ei, ca a fost pacalita. În acele clipe, când continua sa faca planuri – nu le trebuie casa, vor dormi în saci sau în masina, „stim noi ce facem!“ –, personajul interpretat de Gina Calinoiu transmite cea mai multa emotie. Atunci i se vad resorturile, disperarea ca nu va reusi sa-si onoreze grija sororala si ca-si va duce la împlinire amenintarea: „Tu vrei sa te parasesc din nou? Asta vrei?“. Lucru care chiar se întâmpla, pentru ca sub masca ei de baietas dur, e doar o femeie vulnerabila, într-o lupta continua cu o lume imensa si ostila, o femeie care a încercat, dar nu gaseste solutii.
În sfârsit, câteva cuvinte si despre cele prostituate care completeaza „fauna sociala“ ce îsi face veacul în Hotel Baltimore, una nu tocmai de înalt nivel în ce priveste succesul, rangul sau moralitatea. „Pentru mine, «Hot l Baltimore» este o piesa despre învinsi care refuza sa piarda“, marturisea autorul, Lanford Wilson, iar Peter Schneider merge, asa cum se si cuvine, pe aceeasi idee: „a fi om înseamna sa pierzi, indiferent unde locuiesti si indiferent de cât de plin de succes ai putea sau nu deveni. Este pur si simplu o parte a conditiei umane“, dupa cum consemneaza în notele sale. Asa ca, în aceasta piesa cu dialoguri uneori la limita absurdului si cu personaje care, din când în când vorbesc unele peste altele, fara sa se asculte, Suzi, în interpretarea Romanitei Ionescu este romantica, intempestiva, promiscua si sexy („Seamana cu Jessica Lange în «Postasul suna întotdeauna de doua ori»“ –  soapta lânga mine). Tinde sa se considere „o persoana prietenoasa“, nu o „trambulina profesionala“, cum o catalogheaza prietena ei, April. Romanita Ionescu ne propune un personaj nuantat, hârsit în profesie, o femeie atragatoare si provocatoare, cu momente de partiala nuditate, exuberanta, dar si cu scurte taceri profunde, meditative, în clipa despartirii, la o sampanie cu soia în loc de alune, când ies la iveala nevoia unui prieten, credulitatea, dar si atasamentul ei pentru cei ce-o înconjurasera: „Am fost ca o familie, nu-i asa? Familia mea“.
Iulia Colan, în rolul Fetei – deocamdata fara nume, dupa ce a renuntat la Martha sau Billie Jean – este o entuziasta, nostalgica uneori, visatoare adesea si, mai mereu, o idealista incorigibila, ca în Cehov, careia nu-i place sa vada oameni la nevoie si vrea ca toti sa aiba de toate. E curioasa, voluntara, participativa, totul o pasioneaza: religiile vechi, chinezesti, „precum yoga“, geografia si, mai mult decât orice, caile ferate. Este rolul cel mai întins si cel mai solicitant din aceasta piesa, iar Iulia Colan alterneaza miscarea cu visarea, creând un personaj caruia îi pasa si care nu întelege „de ce distrug astia totul?“, de ce „au lasat sa se duca dracului terasamentele“, de ce oamenii sanatosi nu vorbesc niciodata cu tine, de ce deschid gura numai nebunii. Nici pe Bill nu-l întelege, nu-i observa sentimentele sau se face ca nu le observa, pentru ca se întâmpla rar o astfel de cecitate la o femeie. Asculta trenurile care o necajesc când întârzie, în schimb, daca trec la timp, trimite telegrame de felicitare la Caile Ferate. Viseaza si asteapta miracole majore, se gândeste la toate, la lucrurile minunate care s-or fi întâmplat cândva pe locul unde s-a ridicat hotelul, îsi face griji pentru ce va urma dupa ce va fi demolat: „Fantomele unde or sa se duca?“. Iulia Colan apasa optim pedala candorii, dar si pe cea a implicarii. Fata se lasa prada pornirilor detectivistice, dorind sa-l gaseasca pe bunicul lui Paul mai mult decât vrea chiar cel implicat, si asta pentru ca ea nu suporta sa fie neglijat ceva ce îti e drag. Daca Bill e de parere ca nu poti sa-i ajuti pe oamenii care nu vor, tânara considera ca „De aia nu se face nimic; de aia se duc toate de râpa. Nimeni nu e hotarât sa-si urmeze visele“ si ca nu conteaza în ce crezi, dar esti un mare las daca nu crezi în nimic.
Ultima, dar nu cea din urma, Raluca Paun (April Green) electrizeaza sala de la prima aparitie, prin prezenta si limbajul frust, chiar porcos, pe alocuri, specific personajului: o prostituata care spune lucrurilor pe nume si îsi exprima explicit si sincer convingerile. Umorul ei e cât se poate de spontan când îsi împartaseste nonsalant experientele profesionale, mânuieste cu abilitate armele seductiei, atunci când se joaca, seductiv, cu Bill, dar si pe cele ale ironiei, una necrutatoare, dar inteligenta si amicala, lipsita de malitie. Raluca Paun creeaza un personaj dezinvolt („Caile ferate mi-s indiferente“), pragmatic (vrea sa fie platita, nu placuta), lucid, cu picioarele pe pamânt, care cucereste, creeaza asteptari – publicul râde doar la simpla ei re-aparitie –, pe care, din fericire, le onoreaza. Într-un hotel în care nu se mai fac reparatii, pentru ca oricum trebuie demolat, iar clientii si-au primit ordinele de evacuare, April Green nu e, în fond, decât o femeie înteleapta si cu o anume bunatate, lucru care se vadeste si în scena finala, când buldozerele bat la usa, iar ea îl învata pe Jamie-cel-parasit-de-sora-lui sa danseze. „Nu stiu cum“, se eschiveaza el. „Nimeni nu stie cum. Ce conteaza? Important e sa nu stai locului“. O lectie de dans cât o lectie de viata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper