Personaje si lumi urbane: Bucurestiul teribil si provincia cuminte

Un articol de ROXANA CUCIUMEANU

Potrivit viziunii realismului socialist aplicate la domeniul creatiei cinematografice, eroul de film nu putea fi decât un om al muncii, mai mult decât atât, un om al muncii care se particularizeaza printr-o anumita atitudine si un anumit comportament fata de munca, si anume unele bazate pe ideea de eroism si sacrificiu. Eroul comunist nu poate fi decât un erou pentru care viata se confunda cu munca, identitatea sa structurându-se predominant in functie de acest aspect al vietii sociale. In contrast cu aceasta viziune se situeaza ipostaza eroului reflexiv in raport cu societatea in general si cu munca in particular. Este anti-eroul prezent in filmele care trateaza problematica muncii intr-un discurs critic, cu accente reflexive care trimit mai degraba la o viziune de tip postmodern a raporturilor dintre individ si societate. Redarea realitatii presupunea in practicile autohtone privind concretizarea metodei realismului socialist o operatie de diferentiere, selectare si prezentare doar a categoriilor de eroi (ai muncii) pozitivi care intruchipau „copacii tineri“, „tot ceea ce este mai bun si mai demn in societatea noastra“ – asa cum afirma Nicolae Ceausescu in 1983 – situati la mare distanta de personajele inadaptate la societatea comunista, personajele asociale, incomode care in imaginarul ceausist reprezentau „neghina“ sau „putregaiul din padure“.
Eroul si antieroul muncii
Interesant este faptul ca reprezentarile cinematografice ale relatiei dintre indivizi si munca se diferentiaza semnificativ in functie de tipul de spatiu urban in care personajele locuiesc, muncesc si traiesc. Astfel, pornind de la raportul dintre tipul de erou al muncii/anti-erou si tipul de spatiu urban (centru urban/capitala sau provincie/oras industrial) in care este plasat acesta, identificam in filmografia reprezentativa pentru problematica muncii in perioada 1960-1989 doua clase mari de eroi (ne referim aici la categoria personajelor principale): clasa „Anti-erou“ (figuri „atipice“ ale eroului muncii) situata predominant in spatiul urban central al capitalei si clasa „Erou al muncii“ (figuri „tipice“ ale omului muncii in socialism) situata predominant in spatiul urban de provincie. Relevante si semnificative in acest sens sunt filmele (doar câteva exemple): „Casa neterminata“ (1964), „Diminetile unui baiat cuminte (1967), „Meandre“ (1967), „Un film cu o fata fermecatoare“ (1967), „100 de lei“ (1973), „Filip cel Bun“ (1975), „Proba de microfon“ (1980), „Pas in doi“ (1985) – pentru plasarea eroului muncii in urbanul bucurestean – si „Gioconda fara surâs (1968), „Zile fierbinti (1975), „Mere rosii“ (1976) si „Imposibila iubire“ (1983) – pentru plasarea eroului muncii in urbanul de provincie.
Bucurestiul reuneste figurile atipice in sensul de personaje care se abat de la modelele atitudinale si comportamentale trasate de doctrina comunista a „omului nou“. Personajele principale localizate in spatiul urban al capitalei nu sunt personaje „tipice“ in sensul conceptiei realismului socialist (in varianta lui „autohtona“): in primul rând, pentru ca nu sunt tipuri „pozitive“ in sensul in care ar fi trebuit sa reuneasca cele mai bune calitati, cele mai bune sentimente ale „omului nou“, calitati si sentimente generate si cultivate in contextul societatii socialiste (pozitivitatea ideala ca idee de baza a „romantismului revolutionar“ de sorginte sovietica); in doilea rând, pentru ca legaturile manifeste dintre caracteristicile individuale ale personajelor si caracteristicile sociale ale contextului in care sunt plasate acestea sunt structurate la nivel de discurs cinematografic in termeni de dislocare in raport cu si nu de racordare la problematicile specifice ale timpului, fara ca aceasta sa insemne pe de alta parte plasarea personajelor si a unitatilor de actiune asociate acestora in cadre si contexte care nu fac obiectul „actualitatii“ sociale.
Oraseni „bucuresteni“
oraseni „de provincie“
Cele mai multe dintre filmele enumerate mai sus care au in comun plasarea naratiunilor filmice (in intregime sau partial) in Bucuresti mai au in comun faptul ca au facut obiectul cenzurii in epoca. Este vorba despre filmele: „Casa neterminata“ (1964), „Diminetile unui baiat cuminte“ (1967), „Meandre“ (1967), „Un film cu o fata fermecatoare“ (1967), „100 de lei“ (1973). Indiferent de motivele si ratiunile oficiale ale cenzurii acestor filme, observam ca aceste filme inregistreaza acest tip de abatere semnificativa de la clasa eroului „tipic“, mai concret, de la tiparul a ceea ce s-a numit „omul nou“ socialist. Dar prin ce se caracterizeaza situatiile tuturor acestor eroi din categoria personajelor principale plasate in mediul de viata urban atât „cenzurat“, cât si „necenzurat“?
Identificam o fizionomie a realitatii si actualitatii sociale a timpului care se articuleaza pe absenta muncii in „Casa neterminata“, superficialitatea, indiferenta, flaneria, epatarea in „Un film cu o fata fermecatoare“, ratarea profesionala in „Meandre“ (un arhitect ajunge sa proiecteze barci), devianta, violenta, incalcarea normelor sociale, nonconformismul in „100 de lei“, oportunismul, superficialitatea, conduita morala precara, prezenta unor forme de comportament deviant in „Proba de microfon“. Toate personajele principale ale filmelor amintite sunt semnificative prin aceea ca sunt reale si sunt atipice prin aceea ca nu sunt pozitive.
In zona personajelor urbane „tipice“ din filmografia de actualitate a epocii identificam o dimensiune manifesta a pozitivitatii caracterelor. Omul muncii plasat in mediul urban – pentru ca tot despre acesta este vorba, in ipostaze diferite circumscrise domeniului muncii si pozitia ocupata in cadrul acestuia – este infatisat ca „tipul“ care reuneste cele mai bune calitati si trasaturi: este implinit, teafar, „tuns“, cu spirit de sacrificiu pentru munca si participarea la proiectul socialist al modernizarii, da dovada de eroism. In cazul acestei categorii de personaje, aspecte ale vietii sociale ca familia, timpul liber, sanatatea, consumul cultural sunt plasate intr-un plan doi al naratiunii in favoarea avanscenei cotidiene a vietii muncii. Personajele puse sa actioneze in situatii de viata (mai ales in cadrul activitatilor de munca) ipostaziate in orasele de provincie sunt in majoritate personaje conformiste, obediente.
Astfel de personaje, prin atitudinile si comportamentele lor, contribuie la reproducerea si legitimarea modurilor si practicilor consonante cu principiile privind etica muncii si viata oamenilor muncii in comunism. Opozitia fata de sistem este foarte redusa sau inexistenta. Personajul inginerei chimiste si inventatoarei din „Gioconda fara surâs“ (1968) care isi sacrifica viata personala si sentimentala in favoarea vietii profesionale intr-un combinat din provincie, personajul eroic al inginerului si directorului de santier naval din „Zile Fierbinti“ (1975) care isi dedica viata muncii pe santier, neglijându-si propria sanatate si renuntând la orice proiect de viata personala, personajul doctorului chirurg din „Mere rosii“ (1976) care isi identifica viata cu munca in spitalul in care lucreaza sunt personaje emblema din filme emblema pentru universul muncii in orasele de provincie cinematografizate in filmele de actualitate.
Concluziv, ambele categorii de personaje urbane – ceea ce numim personaje urbane „bucurestene“ si personaje urbane „de provincie“ – adera la aceleasi probleme ale timpului lor, doar ca in perspective diferite: primii intr-o abordare conflictualista, ceilalti intr-o abordare consensualista. Ambele se revendica de la aceleasi zone tematice, doar ca modurile de constructie in jurul acestora difera. Altfel spus, variatiuni (discursive) pe aceeasi tema. Ceea ce ramâne constant este prezenta raportului individ-societate din perspectiva biografiilor individuale sau colective plasate in timpul si spatiul „socialiste“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper