Otilia Cazimir si mitul scriitorului

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În sirul importantelor aniversari si comemorari din calendarul literar 2014 se înscrie, chiar în acest februarie, si împlinirea a 120 de ani de la nasterea, într-un sat din tinutul Neamt, a Otiliei Cazimir. În 1898, familia poetei se stabilea în Iasi. În locuinta, astazi muzeu memorial, dintr-un vechi cartier al Iasului, unde putea fi vazuta pâna nu demult si casa Teodorenilor, care, aidoma multor altor case ale unor oameni de seama români, au murit cu povestile lor cu tot, înghitite de sulfuroasa mlastina capitalista postdecembrista, Otilia Cazimir a trait si a scris timp de aproape sapte decenii. A debutat când era eleva si se numea Alexandra Gavrilescu la „Viata Romaneasca“. Prima poezie trimisa faimoasei reviste, intitulata „Noapte“, a atras atentia lui Ibraileanu si aprecierea lui Mihail Sadoveanu. Acestia au si botezat-o pe adolescenta autoare cu numele cu care avea sa se consacre în literatura româna.
Parafrazându-l pe E. Lovinescu, Otilia Cazimir ar fi putut spune: „Sunt scriitoare, nimic mai mult, dar nici mai putin“. Destinul ei s-a aflat sub o stea cum nu se poate mai norocoasa. Sa intri în literatura pe maiestuoasa poarta a „Vietii Românesti“, avându-i ca nasi pe Ibraileanu si Sadoveanu, sa fii apoi rasfatata celor de la si din jurul celebrei reviste, sa traiesti o iubire ca în romane, sa fii pretuita si omagiata de cei mai mari scriitori, artisti si oameni de cultura ai vremii, sa fii premiata de Academia Româna (cea interbelica), la vârsta de numai 33 de ani, si sa ti se decerneze în aceeasi epoca Premiul National pentru Poezie si Premiul Societatii Scriitorilor Români, urmate de altele, dupa Razboi, la fel de prestigioase – iata doar câteva dintre reperele unei biografii exceptionale. Dar dincolo de toate acestea, Otilia Cazimir a ramas sfioasa, delicata Alexandra Gavrilescu, pe care Ibraileanu o rasfata spunându-i si Rodoguna-Brunhilda-Cunegunda; a ramas modesta si respectuoasa fata de ilustrii ei companioni de la „Viata Româneasca“, inclusiv sau mai ales atunci când a ajuns ea însasi „un nume adunat pe-o carte“. Era un model de discretie, de austeritate si de daruire fata de cea mai solitara profesiune din lume, cum o definea Gabriel Garcìa Márquez: scrisul. As putea-o compara, si din acest punct de vedere, cu marele ei contemporan Tudor Arghezi, de pretuirea si admiratia caruia s-a si bucurat de altfel, scrisorile dinspre Martisor spre Bucsinescu (strada pe care se afla casa Otilia Cazimir), de o delicatete si o iubire fraterna tulburatoare, stând marturie. Faptul ca amândoi s-au savârsit din viata în acelasi an – 1967 – pare sa confirme o data în plus ca în Duducuta din Bucsinescu, cum i se adresa tandru creatorul „Cuvintelor potrivite“, Arghezi îsi proiectase jumatatea sa poetica feminina.
Pentru Otilia Cazimir, a scrie literatura, poezie însemna o adevarata religie, incompatibila cu zgomotul, vânzoleala si bârfa politica sau, ma rog, civica, cu dezertarea de la masa de lucru în desertaciunea strazii. O Otilia Cazimir vorbind de la vreun balcon unei adunari sau, cu atât mai straniu, unei adunaturi este de neconceput.
Exponent al autenticei elite literare si intelectuale, ea a potentat cu propria-i existenta mitul scriitorului: „Pornesc pe uliti singurica cuc / (Iau aer sa mi-ajunga pân’ la anu’) / Si câte-o data, rare ori, ma duc / La vie-n deal, la domnul Sadoveanu“.
Imaginea Otiliei Cazimir era cea a Poetului, cu majuscula. Asa mi-a aparut când am vazut-o si am ascultat-o prima oara, student fiind, în Aula „Mihai Eminescu“ a Universitatii din Iasi. Caci, iata, constat uimit ca am trait vremea când i-am putut vedea în carne si oase si i-am putut asculta, asa-zicând, pe viu si nu doar înregistrati pe banda magnetica sau pe pelicula, pe clasicii adevarati – probabil ultimii. Otilia Cazimir era si este un clasic în sensul cel mai propriu, daca avem în vedere fie si numai literatura sa pentru copii: „Jucarii“, „Baba iarna intra-n sat“, „A murit Luchi“. Dar nu numai atât. Opera Otiliei Cazimir este de o remarcabila întindere si varietate. G. Calinescu îi rezerva un spatiu considerabil în monumentala „Istorie“ din 1941. Criticul aprecia ca poeta se înrudeste cu Ion Pillat „în directia voluptatii de arome“, iar în ceea ce priveste „schitele în proza“ observa ca sunt caracterizate de „spiritul puternic evocativ si discret umanitar ce strabate toata proza moldoveneasca între Sadoveanu, Hogas si Ionel Teodoreanu. Cu acesta din urma are comune juvenilitatea si imagismul, însa cu ponderatie“.
Îmi amintesc bine de acel iunie al anului 1967 când o veste a înfiorat Cetatea Iasilor care a avut brusc revelatia ca, odata cu Duduia Otilia, mai dispare o legenda vie a unui spatiu spiritual cu o invidiabila mitologie. Dar Luchi nu a murit. Luchi traieste împreuna cu si prin creatia Otiliei Cazimir. O literatura ce ne întareste în credinta ca mult clamatul „paradis pierdut“ nu e cu totul pierdut, ca el dainuie în sufletele noastre, chiar si în aceasta epoca supertehnicizata, computerizata pâna la limita alienarii si chiar dincolo de ea.
Casa din Bucsinescu a Otiliei Cazimir repovesteste o întreaga epoca literara. I-au pasit pragul mari scriitori si artisti români. Timpul a trecut, dar atmosfera e aceeasi, plina de caldura si poezie. Simti ca sufletul poetei este „pe undeva, pe-aici“. O casa care se umple de larma vizitatorilor, de glasurile si întrebarile copiilor curiosi si totodata bucurosi sa cunoasca si sa respire aerul ei, aerul locului unde s-au scris pagini lirice antologice despre copilarie si pentru copii, printre cele mai frumoase din literatura româna, comparabile cu ale lui Tudor Arghezi. Biblioteca, biroul la care poeta, prozatoarea, prodigioasa traducatoare a trudit o viata, ochelarii, calimara, obiectele de arta, portretele, peisajele semnate de cei mai cunoscuti pictori si graficieni sunt piese ce compun universul unui creator care si-a onorat asa cum se cuvine talentul si vocatia, potentând mitul fecund al Scriitorului.
Si casa memoriala Topîrceanu este vizitata mai ales de copii, de tineri. O am tot timpul sub ochi; de la fereastra odaii unde scriu sunt doar câtiva metri pâna în zidul lacasului muzeistic din strada Dimitrie Ralet, numarul 7, la a carui intrare te întâmpina un bust al poetului si un liliac amintind de cel atât de îndragit de vesnicul chirias care a trait si a murit aici, în casuta cu o singura încapere, daruita de prietenul sau Demostene Botez. Ea a fost, da, daca va vine sa credeti, si sediul revistei „Însemnari iesene“, din conducerea careia a facut parte autorul „Baladelor vesele si triste“, alaturi de Mihail Sadoveanu si de ilustrul savant si erou intelectual Gr. T. Popa. Menita sa umple golul lasat de „Viata Româneasca“, dupa mutarea acesteia la Bucuresti, „Însemnari iesene“ nu a mai atins performanta pe care si-au propus-o cei ce au editat-o, asa cum, la Bucuresti, nici „Viata Româneasca“ nu s-a mai putut ridica vreodata la nivelul marii reviste a lui G. Ibraileanu si Constantin Stere, desi a fost condusa o vreme de Mihail Ralea. Rememorez în treacat toate acestea fiindca ele au o legatura strânsa, as zice intima, cu biografia Otiliei Cazimir. Adrian Marino, a carui casa, ca un palat, este situata peste drum, alaturi de o alta, la fel de impunatoare, ce a fost proprietatea lui Aron Densusianu si apoi a lui Paul Bujor, evoca în „Viata unui om singur“, într-unul din rarele lui momente de melancolie, atmosfera strazii Ralet din timpul copilariei si adolescentei sale: „Cât de simpatici si pitoresti îmi apareau primii scriitori ieseni pe care i-am vazut si cunoscut, într-un fel în copilaria mea. Locuiam gard în gard cu George Topîrceanu… Otilia Cazimir, legata la cap cu o basma rosie, scutura de praf, în fiecare dimineata, cu un pamatuf din pene de cocos, diferite obiecte si bibelouri. Cred ca a fost prin anii 1934-1935, caci, într-o zi, a venit la gard si ne-a spus: «Copii, faceti liniste. Domnul Topîrceanu este bolnav». A murit în 1936“.
Otilia Cazimir a mai trait 31 de ani veghind activ la posteritatea celui de care o legase pentru totdeauna o iubire intrata în mitologia orasului „Junimii“ si al „Vietii Românesti“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper