Obscenitatea cenzurii

Un articol de IONUT VULPESCU

Cred ca extrem de putini dintre românii care merg la cinematograf au auzit de existenta unui Centru National al Cinematografiei. Sau, în cazul fericit în care au auzit, magica abreviere CNC se leaga, în mintea lor, de un sir interminabil de scandaluri care au însotit, an de an, tot mai anemica finantare a filmului românesc. Foarte putine dintre peliculele românesti care au primit premii internationale de prestigiu au fost realizate cu finantarea CNC: cele mai multe au fost refuzate de atotputernica institutie autohtona, primind în schimb finantare privata si/ sau din strainatate.
CNC vs. Lars von Trier
Dar iata ca, printr-o miscare spectaculoasa, ceea ce parea doar un Moloh menit sa administreze la infinit mediocritatea a iesit din somnolenta cu o lovitura de imagine. Prin Comisia sa de clasificare – a carei existenta nu am banuit-o timp de doua decenii –, CNC a interzis difuzarea publica a filmului „Nymphomaniac 2“, al regizorului Lars von Trier.
Daca ar fi sa las frustrarea sa se manifeste, as sintetiza astfel lamentabila „lovitura“ a CNC: niste anonimi din România au decis sa îl cenzureze pe marele regizor Lars von Trier. Iar daca ar fi sa dau curs scenaritei omniprezente în societatea româneasca, as avansa si o alta ipoteza: o casa de productie de DVD-uri a aranjat cu comisia CNC sa interzica difuzarea publica, spre a creste exponential vânzarea filmului pe DVD.
Din pacate, ratiunea ma împiedica sa formulez pâna la capat ambele ipoteze de mai sus. În primul rând pentru ca, la cronica lipsa de cinematografe din Romania, difuzarea publica a unui film nu are, practic, nici un impact asupra vânzarilor de DVD-uri cu filmul respectiv. Mai mult: având în vedere de-culturalizarea accentuata a populatiei, cam tot aceiasi oameni care merg la cinematograf sa vada filmul sunt cei care îl cumpara pe DVD.
În plus, spre deosebire de anonimii care alcatuiesc Comisia de clasificare a Centrului National al Cinematografiei, noi stim cu totii ca traim în era digitala, în care orice se poate gasi online, cu ajutorul motoarelor de cautare. Iar filmul „interzis“ de CNC va putea fi descarcat si vizionat de oricine, pe platforma Youtube, ca sa nu mai vorbim de nenumaratele posibilitati de a-l pirata. Interdictia CNC de-abia i-a facut reclama si l-a recomandat tocmai acelor categorii de public care, probabil, l-ar fi evitat daca interdictia n-ar fi fost pronuntata.
România – un spatiu pudibond?!
Prin urmare, argumentul furnizat de CNC la întrebarea „De ce l-ati cenzurat pe von Trier?“, si anume ca membrii Comisiei de clasificare au vizionat filmul si au constatat, pe baza unui proces de evaluare cu criterii clare, ca nu întruneste standardele minime cinematografice de difuzare publica, ramâne o vorba goala. Interzicerea difuzarii publice a filmului nu are nici rolul de a împiedica un film lipsit de valoare sa ajunga la public, pervertindu-i astfel gustul artistic si simtul estetic, nici pe cel de a preveni ca un produs imoral sa afecteze morala publica. Caci interdictia lansata de CNC provine dintr-o era mult anterioara celei în care traim noi si în care interdictia difuzarii publice nu mai înseamna de fapt nimic. Filmul va ajunge la public pe alte cai, care scapa complet cenzurii CNC.
În schimb, sentinta pronuntata de anonimii membri ai Comisiei de clasificare a CNC risca sa arunce o lumina nefavorabila (si, în fond, falsa) asupra României ca spatiu cultural. Unul care nu s-a remarcat pâna acum prin conservatorism, nici printr-o pudibonderie exagerata. În România, peliculele destinate problematicii homosexualitatii nu sunt interzise, ca în Iran, dupa cum nici cele care înfatiseaza consumul de droguri, de alcool sau de tutun nu suporta interdictii de nici un fel. Un consiliu similar din Marea Britanie, de pilda, a impus cu niste ani în urma ca actorul care juca rolul lui Winston Churchill, într-o piesa bazata pe biografia celebrului premier englez, sa nu fumeze nici macar o tigareta electronica, desi Churchill si trabucul au fost doua entitati inseparabile pe tot parcursul lungii existente a politicianului. În România, pâna la decizia CNC, o asemenea masura ar fi fost de neconceput.
Cu atât mai mult cu cât aceeasi Comisie de clasificare a dat, pâna acum, drumul la sute de filme cretine, cu actiune, personaje si morala aberante. Filme care nu aveau nici macar argumentul liminar – pe care „Nymphomaniac 2“ îl are cu asupra de masura – ca ar fi filme de arta, apartinând unor regizori reputati. Toata subproductia hollywoodiana de categorie B spre Z a gasit în România o piata larg deschisa, generoasa, pe care n-a gasit-o adesea în alte tari europene.
Si, deodata, fara nici un preaviz, un film necomercial, semnat de unul dintre cei mai mari regizori contemporani, laureat al tuturor premiilor relevante în cinema si autor al unor capodopere precum „Dogville“ sau „Dancer in the Dark“, nu se mai ridica la înaltimea standardelor morale si artistice ale anonimilor din comisia pentru care toata subproductia hoolywoodiana se dovedise, anterior, acceptabila.
Renasterea spiritului totalitar
Nu pot interpreta demersul decât ca înca un semn ca, sub influenta nefasta a unui regim de care înca nu ne-am rupt cu totul, spiritul totalitar a renascut în România. Au dreptate medicii care spun ca remisiunea dupa o criza nu poate dura mai putin decât criza însasi. Renasterea spiritului totalitar a durat în România câtiva ani. Revenirea la normalitate nu se putea face într-unul singur, din pacate. Iar mimetismul raului, care este, se stie, mult mai tentant si mai comod decât cel al binelui, continua sa loveasca si dupa ce societatea, în întregul ei, da semne ca se trezeste si revine la normalitate.
Mai îngrijoratoare, însa, decât ironia de a-l interzice pe von Trier, la douazeci si cinci de ani de la Revolutie si dupa ce doua decenii la rând ai permis subproductiilor sa distruga bruma de cultura cinematografica a românilor, mi se pare încapatânarea de a nu reveni asupra aberatiei. Nu e un cliseu: cu totii gresim, mai des sau mai rar. Nimeni nu este exonerat de riscul de a lua decizii proaste. Însa e un semn de normalitate – care si face diferenta între spiritul democratic si cel totalitar – sa revii asupra deciziei proaste si, recunoscând ca au gresit, sa o iei pe cea buna. Avantajele unei reveniri rationale sunt mult mai mari decât dezavantajul de a-ti recunoaste eroarea. Dar nu: la ora la care scriu articolul, dupa o saptamâna si mai bine de la luarea deciziei de interzicere a difuzarii publice a filmului lui Lars von Trier, anonimii care au provocat acest scandal nu dau nici un semn ca si-ar putea reconsidera pozitia. Au fost zeci de interventii indignate ale unor mari artisti, comentarii ale publicului, analize ale agentiilor de presa din întreaga lume care au comentat cu mirare împrejurarea: nimic nu i-a trezit pe distinsii tovarasi de la CNC din somnul lor dogmatic. Sunt sigur, dupa absenta totala a replicilor, ca sunt ferm convinsi ca au facut bine.
Semnul ultimilor ani
Acesta a fost, în fapt, semnul caracteristic al ultimilor ani, în care s-a încercat concentrarea întregii puteri – executive, legislative, judecatoresti, culturale si mediatice – în cât mai putine mâini, în jurul lui Traian Basescu. Deciziile proaste, antidemocratice si neconstitutionale, au fost mentinute pâna în pânzele albe, chiar si dupa ce au început sa le dauneze celor care le-au luat. Cu pretul compormiterii unor institutii fundamentale într-un stat democratic, de la Curtea Constitutionala la Parchet, de la servicii la reputatii gazetaresti cladite în decenii, totul a fost sacrificat pe altarul Conducatorului Providential, Stapânul Adevarului. Iar acest spirit devastator pentru o democratie autentica s-a raspândit în întreaga societate.
Politizarea generala a societatii, în care toate functiile depind nu de competenta, ci de raportul Putere-Opozitie, pune orice majoritate (nu numai USL) în fata unui drum închis: pentru a scapa de asemenea oameni, Executivul nu poate decât fie sa faca apel la acelasi mecanism politic, fie sa comita abuzuri. Iar daca nu face nici una, nici alta, se trezeste în fata unor situatii aberante. O comisie de anonimi îl cenzureaza pe von Trier, un serviciu secret care ne costa miliarde nu poate localiza un avion.
Ceva trebuie, totusi, facut. Nu trebuie doar sa înlocuim oamenii care s-au dovedit incapabili. Ci sa eliminam din viata publica spiritul totalitar care si-a facut din nou cuib, în anul în care vom aniversa cinci lustri de la Revolutie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper