O viziune americana

Principala „erezie“ pe care David Mamet o sustine în volumul „Teatrul“, Editura Curtea Veche 2013, este aceea ca regizorul nu ar fi necesar. El însusi regizor, dramaturg, profesor, scenarist, Mamet vorbeste din experienta: „Merg la teatru de cincizeci de ani. Am vazut multe interpretari bune si nu putine interpretari extraordinare. Nu am vazut la fel de multe piese bine regizate“. De multe ori se întâmpla sa vedem piese fara regizor sau puse în scena de amatori si sa fie mai reusite decât cele de pe Broadway, afirma autorul. „Ce înseamna asta? Ca ne-a placut piesa si ca ne-a placut grozav sa nu ne mai zapaceasca o liota de ideologi care pretind ca trag caruta, când, de fapt, ei se prostesc înaintea alaiului, agitând bagheta de capelmaistru“.

Urmând logica eliminarii gândite a inutilului („Nu-ti trebuie cal ca sa mergi la înot“), David Mamet ajunge, firesc, la întrebarea: „la ce folosesc regizorii care, prin manipulare, vor sa dea «semnificatie» unui lucru care – ar vrea ei sa credem noi – nu ar avea nicio semnificatie, daca nu ar exista elucubratiile lor?“ Iar raspunsul este spontan: „Folosesc prea putin sau chiar deloc. Piesa zboara cu propriile-i aripi“.
Rafuiala lui se desfasoara pe mai multe planuri, în special cu scoala si principiile lui Stanislavski si, desigur, cu discipolii acestuia. „Cartile teoretice ale lui Stanislavski sunt o gramada de prostii. Nu pot fi puse în practica, ca atare, nu-i sunt de niciun folos actorului“, iar faimosul sau sistem în care sunt disecate motivele si simtamintele personajului îi pare lui Mamet o cautare fara rost. Regizorul american simplifica abrupt: Clark Gable nu s-a angajat într-un studiu al vietii interioare a lui Rhett Butler, ci pur si simplu „s-a aratat la fata si si-a rostit replicile“. Actorii stiu cum sa se miste si nimanui nu îi pasa ce simt ei de fapt, personajul nu exista, în teatru, doar replicile lui, sustine Mamet, iar regulile interpretarii se reduc la cuvintele lui Jimmy Cagney: „Gaseste-ti locul, priveste-l pe celalalt drept în ochi si spune adevarul“. Fara brizbrizuri psihologice cercetate în saptamâni de repetitii, cu actori care îsi studiaza esecul si se straduiesc mai intens, sfârsind în dezamagire, când, de fapt, o repetitie ar trebui sa se termine „pe o nota de fapt împlinit, cu actori emotionati si nu foarte obositi“, „fericiti si încrezatori“.
David Mamet ironizeaza fara menajamente felul în care regizorii vizati conduc repetitiile: „În mare parte, asa-zisa regie este o repetare a textului. În text scrie: «Te iubesc» si regizorul spune: «Vezi, aici el îsi exprima sentimentele». Ca si cum actorul n-ar sti sa citeasca“. În viziunea sa, un bun regizor trebuie doar sa îmbunatateasca relatiile spatiale dintre actori, sa îsi tina gura si sa nu-i oboseasca, iar indicatiile pe care le da sa fie simple, ca în curtea scolii, atât cât copiii sa porneasca jocul si sa se distreze. „Daca scurta explicatie dinaintea jocului se transforma în tratativele de pace de la Paris, jocul nu mai are niciun haz“, conchide Mamet, convins ca „în majoritatea cazurilor, lasati de capul lor, actorii ar pune piese în scena mai bine decât ar face-o toti regizorii, cu prea putine exceptii“. El îi împarte pe regizori, în functie de abordarea repetitiilor, în academici – care predau lectia, vorbesc despre epoca si tema piesei – si autoritari, cei ce îmbratiseaza conceptia totalitara – Brecht si altii, care considera ca spectatorii nu vin la teatru ca sa se simta bine, urmarind o intriga, ci pentru a învata sau a le fi consolidate adevaruri universale. Sustinator al spectacolului ca afacere si al suprematiei gustului publicului (problema artei nu este cum îi serveste ea statului sau umanitatii, ci publicului, iar „publicului putin îi pasa carei scoli îi apartin actorii sau ce principii îi calauzesc. Publicul doreste doar sa fie distrat“), Mamet nu crede în îndreptarea omenirii cu ajutorul intelectualilor, ba chiar considera ca „dintre aceia care nu au darul sa-i distreze pe altii si, totusi, nu vor sa plece acasa, multi ridica sabia si scutul intelectului“.
Atacul continua la fel de relaxat-necrutator, arsenalul teoretic fiind completat de parabole si întâmplari hazlii, dar dincolo de aerul lejer, problematica este abordata frontal si provocator. Optiunea personala este una fara echivoc: teatrul sa nu fie angajat politic, sa nu fie folosit ca instrument de control al mintii sau ca mijloc de manipulare si agitatie propagandistica, sa nu fie lasat pe mâna celor care „s-au uns de unii singuri drept campioni ai gândirii juste“ si care nu „pot functiona decât într-un mediu controlat de stat (sau în simulacrul acestuia, corectitudinea politica, pentru ca un public liber sa aleaga va râde de ei si-i va dispretui“. Are sunetul adevarului o fraza precum: „Numai în statul subventionat de stat poate ideologul sa-si ia avânt, pentru ca acolo este supus nu verdictului imediat al publicului, ci bunavointei autoritatii donatoare“, dar exista probabil argumente, la fel de adevarate, împotriva unui liberalism împins pâna la a lasa teatrul doar la mâna publicului.
David Mamet caricaturizeaza regizorii care, nefiind în stare sa scrie, resping textul dramatic traditional si sustine ca „dintre ravagiile regizorale, cel mai direct nociv este denigrarea textului, adica afirmatia ca textul nu are niciun înteles sau, în cel mai bun caz, are doar întelesul pe care catadicseste regizorul sa i-l atribuie“. Autorul considera ca regizorul de acest gen „este partas cu totalitarul, când ne lasa sa deducem un înteles care nu e nici prezent, nici exprimabil“ si ca „viziunea“ lui se reduce la manipularea elementelor: decoruri, costume, lumini, multimi de interpreti si, din când în când, o rocada care face parte din reteta:  sa punem niste femei sa joace roluri barbatesti si viceversa. Sunt amintiti, între regizorii care au devenit mai importanti decât autorii, pentru ca ei au început sa dea înteles piesei: Brecht, Richard Foreman, Liviu Ciulei, Andrei &â350;erban si se mentioneaza ca acestia au beneficiat de fonduri uriase, inaccesibile teatrelor de piata libera din Vest.
Într-un alt moment al cartii, Mamet noteaza ca acei regizori care deconstruiesc piesa, pentru a-i vlagui limbajul, complicând decorul, pentru a distrage atentia de la text, sunt lipsiti de talent si doresc sa repuna în functiune mecanismul refularii, pe care, în esenta, teatrul autentic îl dezasambleaza, insuflând în spectator instinctele de vanator, cele care fac abstractie de intelect si de pretentiile sale. Tocmai aceste instincte ar trebui sa fie satisfacute de punerea în scena, iar omul din sala, care vine ca la oficierea unui mister sau ca un îndragostit la prima întâlnire, trebuie sa se întrebe în fiecare moment: „Ce urmeaza în continuare?“, nu sa se plictiseasca sau sa fie pasiv, pentru ca „pasivitatea în timpul prelegerii si al piesei de teatru e reactia animalului pradat: stai linistit si asculti, în timp ce ti se spune ceva ce deja stii si pentru care ti se ia banul“. Fara îndoiala, am trait asta, nu o data, am vazut zeci de montari proaste, energii irosite, efort zadarnic al unor actori fara vina, dar tot fara îndoiala, în ciuda argumentelor prezentate, Mamet pare ca exagereaza când spune ca „Regizorul nu este cel mai important în teatru. Ne putem lipsi de aceasta functie“, ca piesele nu au nevoie nici de scenograf, doar de text si de actori. O lume fara regizori în zilele noastre înseamna nu doar anarhie, ci e curata utopie, iar încercarea lui de a persuada, placut-didactica, spumanta, usoara, reconfortanta si ametitoare ca o sampanie te poate face euforic: „Daca are dreptate?“ Exista însa întotdeauna un moment în care te trezesti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper