O indispozitie estetica

Un articol de C. STANESCU

Dezamagitor, fad si placid este „Hronicul si cântecul vârstelor“ de Lucian Blaga în lectura dlui Sorin Lavric. Scurta sa exegeza din „România literara“ (17 ianuarie 2014) se intituleaza „Cronicarul placid“. Eroarea de situare sare în ochi din capul locului: Blaga nu este aici (si nici în alta parte) „cronicarul“ unei epoci istorice, oricare ar fi ea, dar al uneia „sabotate“ mitologic. Va încerca, târziu, sa fie si asa ceva, „cronicarul“ unei epoci, cu stângacii prozastice si estompe poetice, în „Luntrea lui Caron“, romanul autobiografic postum tiparit în 1990. „Hronicul…“ nu trece prin istorie, ci prin mitologie, nu face „reportajul“ epocii, dar „mitologia“ ei si a lui. E „hronicul“ unei vârste adormite si „adamice“ sau e, cum spune si titlul, un „cântec“ al vârstelor copilului universal, cum credea Calinescu despre eroul „Amintirilor…“ lui Creanga. Indispus estetic de cartea „placidului“ poet, dl Sorin Lavric comite, dupa parerea mea, eroarea – neadecvare flagranta – de a citi „Hronicul…“ cu ochiul pregatit si potrivit lecturii romanului „Luntrea lui Caron“: stralucite stilistic si pline de subtile intuitii psihologice si nu numai, multe – aproape toate! – din observatiile si asertiunile sale patrunzatoare pot fi adecvate romanului postum, dar nu unei carti care în fond spune ceea ce spune celebrul sau vers „eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ din poemul ce prefateaza primul volum al poetului din Lancram si care, de fapt, defineste viziunea de esenta romantica a creatiei lui de pâna la ciclul „Moartea lui Pan“ – acesta reprezentând „încheierea vârstei edenice“ (cf. Ion Pop). „Hronicul…“ ramâne un cântec, unul îngânat cu vocea regasita ori pastrata a copilului: cântecul vârstelor edenice, al copilariei, adolescentei si chiar al primei tinereti prin care „istoria“ nu trece si nu pune ridurile vremii pe „corola de minuni a lumii“. De aceea, îmi pare ca stralucitul lector care citeste „Hronicul…“ cu ochii vigilenti ai cititorului de mai târziu al romanului de epoca si autobiografic „Luntrea lui Caron“ savârseste eroarea prevenita în celebrul vers citat mai înainte, dezvrajind o lume în fond închisa si anistorica. Cu exceptia acestei inadecvari, dl Sorin Lavric poate avea perfecta dreptate si maxima pertinenta când descopera „placiditatea cu care (Blaga) ocoleste paroxismele vietii. Frazele, menite a fi gustate, sunt sterile sub unghiul virulentelor. Închis parca într-un laborator aseptic, între peretii caruia nicio tresarire patetica nu are voie sa patrunda, Blaga priveste istoria printr-o fanta ce nu lasa sa intre decât cuante mici de sentiment caldut“. „Pentru Blaga“ – scrie inimitabil si invidiabil dl Sorin Lavric – „viata e apretata ca o conventie si molcuta ca o fata de perna“. Asa e, purtatorul (evocatorul?) vârstei edenice nu si-a ridicat înca obrazul de pe laudata perna a Somnului si nu priveste aici nicidecum, Istoria, ci asculta, prin somn, un cântec… „Blaga simte mai bine peisajele decât oamenii“ – scrie cu mare pertinenta Sorin Lavric parca despre romancierul ratat din „Luntrea lui Caron“! – „încremenirea lucrurilor fiind mai potrivita temperamentului sau placid decât fiintelor încarcate cu otravuri sufletesti. Viata spontana îl încurca, surprizele îl stânjenesc si rautatea oamenilor îl pune pe picior de fuga. Blaga nu are organ pentru rau, antenele lui neputând sesiza cruzimile istoriei“. Nu le-a sesizat, dar a suferit aceste cruzimi ale istoriei care „l-au pus pe fuga“: consideratiile scoase din lectura neadecvata a „Hronicului…“ ar putea fi, la rigoare, o excelenta introducere dintr-un mare eseu de acut interes dedicat descoperirii si aducerii la lumina a radacinilor obscure ce-au nutrit celebra teorie viu criticata înainte de 1989 despre „boicotul istoriei“ a unui mare creator „speriat“ si retras din fata devastatoarei ei invazii în muntii mitologici si în lauda somnului. „Hronicul si cântecul vârstelor“ nu sustine cheia de lectura cu care dl Sorin Lavric încearca sa descuie poarta acestui text ce ramâne mut ca poetul: e forma filozofica si ironica în care „placidul“ Blaga îsi pacaleste preainteligentul si sagacele sau cititor din viitor care, ramas la o poarta închisa, sfârseste, cum spune, prin a se „indispune estetic“. Pacat.
Id est
Profesorul Stefan Cazimir sustrage din Arhivele Securitatii si publica în „România literara“ o scrisoare a lui Wolf Aichelburg, savuroasa si plina de „rautati“ la adresa unor mari scriitori români si francezi: de la Arghezi si Rebreanu si pâna la Balzac, Flaubert, Stendhal si Hugo, niciunul nu scapa de gura compatriotului nostru! Le arunca, una câte una, cât colo capodoperele, exclamând plictisit la culme: „Citeste-le (probabil citeasca-le) cine ar vrea, pe mine sa ma lase în pace!“. Adorabil, cusurgiul neamt îi seamana marelui Pococurante al lui Voltaire care strâmba întruna din nas si caruia nimic nu-i place: spre nedumerirea inocentului Candide. În fata acestei radicale incompatibilitati gusturile nu se mai discuta: amuzati, dam din umeri si trecem mai departe. Altceva e foarte interesant. Scrisoarea e trimisa prietenului Ion Negoitescu si poarta data 24.05.1956. Data extrem de importanta, caci anul respectiv marcheaza cum mai stiu supravietuitorii ascutirea „luptei de clasa“ de la o zi la alta, asa cum nota febril un mare poet din epoca într-o celebra poezie a lui. În consecinta ochii Securitatii îsi ascuteau si ei privirea ca sa descopere „dusmanii“ tot mai numerosi ce si-ar fi scos capul la lumina. Inevitabil, ochii Securitatii dadeau roata si asupra lumii literare cu rezervorul ei bogat de dizidenti sau opozanti, în genere anticomunisti. Profesorul Stefan Cazimir, cunoscutul fondator al unui partid liber-schimbist – în esenta, liber-schimbismul este o forma deviata de sincronism lovinescian! – se arata în comentariul sau aproape intrigat de ignoranta, prostia si slaba instructie culturala a securistilor care nu baga de seama „strâmbele“ jignitoare – „nonconformisme“, apreciaza domnia sa – la adresa unor mari scriitori români ca Arghezi sau Rebreanu, ca sa nu mai spun de clasicii francezi. Nu-i intereseaza pe securisti nici ca Wolf Aichelburg constata neaderenta literaturii la comunism, respectiv, „apolitismul“ creatiei în raport cu doctrinele politice dirijiste. În schimb, acesti securisti analfabeti se agata de niste initiale, „i.e.“ din scrisoarea respectiva, banuind în spatele lor, „cine stie, vreun nume conspirativ“. Ne place sa vedem în mirarea dlui Stefan Cazimir doar un simptom caracteristic si o calitate definitorie a profesorului demn de acest nume: înclinatia eruditului toba de carte de a-i instrui pe altii, de a-i lumina pe ignoranti. Cu siguranta, acei securisti, cititori ai scrisorii, puteau fi niste analfabeti, dar prosti nu erau si nici rai profesionisti în meseria lor: nu se opreau la dedesubtul politic din scrisoarea respectiva, nici asupra relei judecati estetice (!) a unor capodopere si, în schimb, cautau dusmanul în dosul unor initiale din latinescul „id est“, adica „altfel spus“, cum explica d-sa. Cu tot respectul, cred ca Profesorul Stefan Cazimir exagereaza ironizându-i, nedrept, pe „cititorii“ de atunci ai scrisorii: analfabeti ori nu, ei îsi faceau meseria, una si aceeasi în toata lumea, în orice stat sau orânduire, cautând cu lumânarea numele si prenumele „sabotorilor“, chit ca nu stiau latineste si, mai rau, nici abrevierile pe care aceasta le comporta. În cazul special al lor, literele erau mai importante decât opiniile. Id est, în linie generala securistii de meserie erau niste „apolitici“, vazând conspiratori si acolo unde nu erau, în dosul unor initiale. Nu-i meseria lor sa-l citeasca pe Hugo ori sa-l pretuiasca pe Flaubert sau Arghezi, cu opiniile lor cu tot. De opinii se ocupau cenzorii, proveniti, ei, din diverse medii, inclusiv din mediul literelor. Spre deosebire de securisti, acestia nu erau câtusi de putin „apolitici“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper