Nasterea tragediei din spiritul manelelor

Un articol de STEFAN BAGHIU

Adrian Schiop, Soldatii, Editura Polirom, Iasi, 2013;

 
motto:

„Sexualitatea este un sistem de ierarhie sociala“, M. Houellebecq, „Extinderea domeniului luptei“

Ricard D. Mohr spune ca în lumea contemporana cel mai clar indicator al schimbului de perspectiva asupra conceptului de homosexualitate poate fi gasit în mass media. „New York Times“, la mijlocul anilor ’80, refuza sa puna în print cuvântul „gay“. Astazi textele lor contin mai multe stiri gay decât revista nationala gay de stiri „The Advocate“. (Richard D. Mohr – „A Gay and Straight Agenda – A Taboo’s Ending“, „Same Sex – Debating the Ethics, Science, and Culture of Homosexuality“ – ed. John Corvino). Analogic, conjunctura sociala în care un roman ca „Soldatii: Poveste din Ferentari“ intra pe piata de carte româneasca este alunecoasa: discutiile tematice autohtone aproape ca lipsesc la scara larga (din moment ce Vestul dicteaza – dupa dezbateri proprii – atitudini care mai apoi vor fi fost filtrate mereu de caracterul, pâna mai ieri, predominant segregar românesc si, de cealalta parte, de graba noilor generatii de a reevalua codurile morale). Mai mult, detabuizarea spontana si artificiala a subiectelor tari este o replica imediata data manierei conservatoare si a clivajului social – din moment ce deschiderea occidentala se face lent si preponderent ameliorativ-recuperativ. Astfel ca pericolul de supraexpunere voit ostentativa a motivului homosexual, care ar fi luat fata discutiei axiologice, a atins si cartea lui Schiop. Însa, ceea ce putea parea o lovitura de imagine (chiar s-a insistat cu acest lucru în presa culturala) desface discutia tematica: ceea ce literatura Vestului parea ca doneaza mai mult ca trend, în România este redus în romanul lui Adrian Schiop la ontologie a mahalalei si, implicit, la autenticitate.
La Haine
Pariul „EgoProza“ al editurii Polirom a ajuns, iata, la maturitate. Cel putin în cazul lui Adrian Schiop, acea literatura contondenta practicata în „pe bune/pe invers“ si „Zero grade Kelvin“ devine în 2013 marca unui autor specific si original al literaturii române recente. Însa, dincolo de proiectele ambitioase, Adrian Schiop avea nevoie în acest moment de o reevaluare a statutului sau de prozator. Pentru ca directia pe care a mers vreme de doua romane parea sa stagneze în jurul biografismului selectiv si al cautarii identitare. Unde mai punem ca specula majora a anului 2013 în ceea ce priveste romanul (ma refer la titlurile cele mai discutate din proza româneasca a anului trecut) a fost legata de homosexualitate. Deci, autorul contemporan legat deja de un cult al cinismului (termenul folosit îi apartine chiar si autorului) si de o traditie a motivului controverselor sexuale s-a vazut pus în aceeasi oala cu Dora Pavel si Telespan. Totusi, lucrurile stau putin diferit: departe de „construct stockholm“ (a se citi butaforie) sau de kitsch si artificial („Cimitirul“, vorba autorului, este „o carte scrisa simplu, fara pretentii, pentru ca eu nu sunt scriitor“), „Soldatii“ lui Schiop ramâne, previzibil, singurul roman care si-a dus la capat misiunea: de a vorbi despre ce dirijeaza la nivel social si individual anomalia (economica, morala, sexuala), de a face un reportaj la scara larga. Psihologia interna a personajului, aerul autentic al întâmplarilor si morala ca ustensila defecta (sub auspiciile unei ontologii de mahala, cum spuneam) sunt punctele forte ale unui roman care vorbeste deschis despre viata României marginale. Astfel, Schiop se alatura mai curând unui Radu Aldulescu, mai ales prin felul în care alege sa descrie acea „Românie neagra“ a refuzatilor, a personajelor care se zbat în mizerie si au o logica existentiala aparte. Ei bine, Ferentari devine aici „Cutarida“ lui Schiop: „Sunt doua reguli de baza în Ferentari – pe care le-am auzit repetate pâna la satietate: prima e cam paranoica, sa nu-ti dai numele real si mai ales sa nu arati buletinul nimanui (de altfel, toti se cunosc dupa porecle), iar a doua – sa nu-ti dai adresa exacta si sa nu bagi în casa oameni cunoscuti la o bere“.
Toate peisajele sunt distopice. Toate biografiile sunt puse în lumina exclusiv de criterii ca „a terminat câteva clase“, „era iesit pe afara“, „facuse pârnaie“ etc. Iar acest peisaj agasant, înghesuit si irespirabil este surprins în timp real. Se pune accent mai ales pe relatia dintre muzica de cartier (manele, în special) si interlopi. Nu întâmplator, paralelele merg pâna la familia Medici si artistii Renasterii: pentru ca aceasta lume care se autosustine este una a productiei – cu toate mecanismele la vedere. Interlopii sustin artisti, protejeaza acoliti, au atitudine superioara fata de cei care îi servesc. În fond, o panorama alternativa, convexa si distorsionata a lumii obisnuite. În tot acest decor îsi face aparitia povestea erotica (de dragoste?) centrala. Si folosesc semnul întrebarii pentru ca situatia e cel putin delicata: Adrian, naratorul, este un fetisist. Declarativ, el este atras de barbati masivi, de conditie intelectuala modesta – de smecheri. Altfel spus, un tip destul de rafinat si dezghetat (în sensul în care studiile sale au ca tinta lumea aceasta periferica în mijlocul careia este tras, desi initial lucreaza ca simplu observator), îl gaseste atragator pe un fost puscarias. Iar ceea ce la început este un simplu fetis va deveni solutie de durata pentru ziaristul care nu se mai poate proiecta într-un viitor fara iubitul sau.
Soldatii
Alberto este o varianta comoda: a cunoscut barbati în puscarie, locuieste la varul sau dar vrea sa plece de acolo si va depinde financiar de el. De altfel, ceea ce îi vor spune mereu prietenii lui Adrian este ca Alberto îl foloseste, iar caracterul sau imprevizibil va produce într-un punct o rasturnare de situatie: Marinela – „Te-a facut, s-a revoltat Marinela, e mai rau ca o pizda nesimtita, asta nu pleaca de lânga tine pâna nu te face de toti banii“ ; Atti – „Deci, a tras Atti aer în piept, Adrian, pe tine cine te protejeaza daca o sa întoarca foaia? Ce familie stii în cartier sa-ti tina spatele?“. Însa acest pericol, cântarit cu varianta singuratatii si a depresiei, este ignorat. Interesanta aici este maniera în care Adrian se raporteaza mereu la relatia sa. Refuza sa le spuna prietenilor ca este îndragostit, chiar procesele sale interioare vorbesc de simple principii ale placerii, însa este furat treptat tot mai tare de legatura intima, chiar invers proportional cu declaratiile sale: „Ca fix chestia asta ma atrage, animalitatea aia oarba, el sa ma futa si eu sa-l hranesc“, „dar se îmbatase si începea sa vorbeasca gura fara el, mi-era ca are sa ma faca de râs si acolo“; „râdeam si îmi auzeam râsul în gât – dar pe el nu-l mai auzeam ce zice, ca si cum cineva ar fi taiat sonorul lumii“.
Acest conflict, aceasta confuzie va genera fold-ul total în partea a doua, unde un aer idilic bizar survoleaza intimitatea, doar pentru a se prabusi din nou în mizerie. Protagonistii fac subtil o trecere în revista si o remodelare (demontare?) a institutiilor clasice (familie, religie, statut social) prin glumite intime despre casatorie. Alberto descopera aici detabuizarea. O scena esentiala este cea în care cuplul homosexual iese în parc si se saruta în vazul lumii. Alberto se simte în largul lui (chiar putin alintat de faptul ca îi vad oamenii) pâna vine un copil lânga ei: „si, la un moment dat, a aparut un copilas de 4-5 ani, la pielea goala, care ne privea plin de curiozitate, iar asta n-a mai putut s-o suporte, hai, lasa-ma, gata, ne vede copiii“. Astfel de momente sunt interpuse peste tot în roman, stabilind câteva repere clare ale unei astfel de relatii. În primul rând, ea începe pentru amândoi ca o relatie complementara: Adrian pare tipul care îl poate ajuta pe Alberto sa se integreze social, iar Alberto este „învatatorul“ lui Adrian în viata de cartier: „Tu esti baiat bun, râde lumea de tine daca te vede cu boschetarii. Si, nu te supara ca-ti zic, râde si când vede ca dai tigari la boschetari, stii ce zice lumea? Uite fraierul, si un boschetar îl face. Esti baiat bun, dar nu mai da la boschetari tigari, ca te faci de râs. Nu tine niciodata pachetul de tigari pe masa, tine-l în buzunar si când îti cere cineva zi ca nu mai ai“. Este, de fapt, o logica ontologica a manelelor: dorinta de putere, afisarea unui anumit cod în comportament si evitarea afisarii punctelor slabe. O lume care se zbate în propriile deficiente, niste personaje care vor fi – sunt sigur – folosite ca tipologii contemporane si un aer particular si specific subcultural (si contracultural) fac din aceasta poveste una care merita citita fara prejudecati. Pentru ca, daca literatura este în totalitatea ei morala, atunci Adrian Schiop îsi foloseste personajele drept cobai. „Soldatii“ sunt astfel câteva categorii clare: fie oamenii lui Nutu Camatarul, fie copii de paisprezece ani îmbracati în elevi si pusi sa fure, fie chiar Alberto. Astfel, metafora se largeste pentru a surprinde o adevarata lupta „de azi pe mâine“ pentru supravietuire.
Conceput visceral, scris într-o combinatie permanenta dintre sociologia aplicata a naratorului si lumea incredibil de rudimentara (a se întelege needucata, pura, impulsiva) a Ferentariului, „Soldatii: Poveste din Ferentari“ este unul din cele mai dure proiecte ale literaturii ultimilor ani. În acelasi timp, conturul si dinamica povestii, talentul de a curata literatura de literaturizare si tipologiile complexe pe care le compune Adrian Schiop (chiar si în aparenta neglijenta si ostentatie) îl transforma în cel mai matur prozator al „mizerabilismului“ generatiei 2000. Pentru ca proiectul de „a se pune într-o lumina proasta“ (Dan Sociu) al douamiistilor capata aici dimensiune sociala concreta. Pentru anul trecut, alaturi de proiectul lui Nicolae Avram, „All Death Jazz“, romanul lui Adrian Schiop este o caramida luata din constructiile lui Jacques Balthazart si Zimbardo si  aruncata în geamurile literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper