Morometii lui Sorin Preda

Un articol de BEDROS HORASANGIAN

De multa vreme nu am mai citit o carte atât de miezoasa dedicata unui autor român. Nu stiu daca un cuvânt precum miezoasa – la urma urmelor ce va sa însemne? – acopera integral subiectul cartii si multiplele ei semnificatii. Despre volumul, absolut remarcabil, sa o spunem neted si la iuteala, al lui Sorin Preda, „Morometii. Ultimul capitol“ (Editura Eikon, 2013, editia II-a, revizuita si adaugita), va fi vorba în consideratiile si observatiile de lectura ce urmeaza. Autorul unei carti – care nu este nici biografie documentara, nici monografie critica, nici eseu liber despre om, opera si timpul sau, nici reportaj, dar este din toate câte o farâma – adopta o pozitie de observator neutru.
NATO si UE nu au ajuns la Silistea-Gumesti
Cu toate ca provine din interiorul familiei Preda – Sorin Preda este fiul celui mai mic frate (Alexandru, numit, familiar, Sae) al Morometilor, cum ar veni, autorul construieste din fragmente, din farâme – precum Eugen Ionescu în al sau „Journal en miette“ – puse cap la cap portretul multifatetat al unui scriitor. Portret individual, dar si de grup. Un om, un scriitor, desigur, un om si el acolo, cu nelinistile si angoasele lui, cu pasiunile, ambitiile si îndoielile lui, cu iubirile si disperarile lui. Supus vremurilor, supus meandrelor propriei vieti. Asa cum i-a fost dat. Nu noi ne alegem epoca, asa cum de multe ori nu noi suntem responsabili de ce ni se întâmpla. Dar avem sub ochii nostri si o fotograma a satului românesc de câmpie. Silistea-Gumesti. O localitate oarecare, fara istorie anume, fara timp, trecut sau viitor. Si Marin Preda. O lume de ieri, trasa pâna azi. O lume care nu mai este, o lume arhaica, si de ieri si de azi, care dispare, încetul cu încetul. Era oful lui Marin Preda; nepotul, fara crispari si iluzii, nu face decât constatari. Sa constate ce se întâmpla în lumea rurala, cu reverberatiile ei urbane, româneasca în întregul ei postdecembrist. NATO si UE nu au ajuns la Silistea-Gumesti. Alcatuita din zeci de marturii ale celui care au fost în preajma lui Preda, oameni care l-au prins si surprins în diferite ipostaze. Si care au iesit de aceasta data din roman pentru a depune marturie despre viata lor reala. Rezultatul este neasteptat si, în acelasi timp, extrem de convingator.
Cine era/este acest Marin Preda? Un scriitor de mare succes, prestigiu si notorietate acum câteva decenii, asa cum putini autori români au avut în timpul vietii. Cum a reusit un pui de taran din Silistea-Gumesti, provenit dintr-o familie modesta si cu multiple rasuceli existentiale ale lui Tudor Calarasu – alias Ilie Moromete în roman -, tatal prozatorului, sa-si depaseasca propria conditie si sa ajunga acolo unde au tot tânjit mereu scriitorii sa ajunga? Glorie, prestigiu intelectual si succes de critica si public deopotriva, situatie materiala confortabila care sa le asigure protectie si climat propice de lucru, nimic nu i-a lipsit lui Marin Preda pentru a fi nu doar un mare scriitor, ci si un om. Fericit? Fericit nu a fost, putem conchide parcurgând pe îndelete si cu multe paranteze/glose meditative materialul probatoriu – ca tot suntem acum, în ianuarie 2014, în plin delir de anchete, procese, condamnari si achitari, justitia româna fiind un subiect fierbinte al actualitatii românesti – prin care sa ne facem o idee sau chiar sa tragem o concluzie. A fost Marin Preda un nomenclaturist si servant, docil sau ostil, al regimului comunist din România?
Cine a fost Marin Preda?
Cine au fost cei din familia lui?
Cum si-a cladit/scris opera?
Poiana lui Iocan
Cum a murit? Pentru ca moartea lui neasteptata si controversata a creat multe scenarii si a alimentat nu putine supozitii si interpretari. S-a sinucis, a fost asasinat de forte oculte, asa cum s-au tot avansat scenarii malefice? Sau au functionat, cum se întâmpla de multe ori în istoria romanesca, hazardul si întâmplarea? Avem extrem de multe povesti, pe care numerosii interlocutorii lui Sorin Preda ni le pun la dispozitie. Rude apropiate, sateni din Silistea Gumesti, vecini, colegi de scoala, foste sotii, copiii lui Marin Preda, marturiile unor scriitori care i-au fost colaboratori sau prieteni apropiati. Sunt prezenti cu consistente si extrem de calde evocari, Sânziana Pop, Radu Cosasu, Magdalena Popescu Bedrosian, Geta Dimisianu, Radu F. Alexandru, Aurora Cornu – scriitorare, dar si prima multiubita sotie a lui Marin Preda – Petre Anghel, si ultimul, dar nu cel din urma, povestind „tarasenii“ si abordând „daraveli“, în ironicul jargon local, Acad. Eugen Simion. Un om care chiar l-a pretuit fara paranteze pe Marin Preda, a scris lucruri judicioase despre cartile lui si care i-a fost mereu alaturi.
Nu e putin lucru în lumea scriitoriceasca, cu tectonica si seismele ei cu tot. La care se adauga, evident, si nu în ultimul rând, arta lui Sorin Preda de a pune cap la cap aceste povestiri absolut fascinante. Ale unui sau altuia si de a le însoti cu propriul sau comentariu. Cu seninatate si resemnare am putea spune despre tot ce povesteste la rândul lui prietenul sau Mircea Nedelciu. Care, provenind de la Fundulea, ar merita, la rândul lui, o astfel de carte. Daca e sa ne amintim de râsul lui Mircea, faimosul lui hahahait si zâmbetul lui cinic-ironic, si tot am gasi multe asocieri cu o lume care nu mai e. Doar noi mai suntem. Cu sau fara voia noastra. Secventele puse de Sorin Preda sub sigla „Poiana lui Iocan“ sunt exemplare pentru tot ceea ce ele aduna. Se întâlnesc unii cu altii – diferite voci. Fragmente epistolare, marturii culese. Paul Georgescu si Mânica Rosu, Gigi Baltac si Irina Botoghina, Alexandru Papilian si Dinu Flamând, dar si Dobre I. Burcea, Bebe Burcea sau Grigore Inica – fost coleg de elementara. („L-am întâlnit si întrebat „Ma, Marine, ce e, ma, cu tine, ce te-a apucat? Nu vezi ca-ti pui singur paie în cap!? Vrei sa te pândeasca vreunu’ la vreun colt si sa-ti dea în cap? De ce nu scrii tu despre altii? Lasa-i, ma, în pace, ce ai tu cu ei?“ „Nici tu nu întelegi, ma? Nici tu, ma! Ce crezi, ca n-am încercat!… Am încercat, ma, am încercat, dar nu pot, nu pot, aici e satul meu, aici m-am nascut, cu acest sat am plecat în lume, cu acest sat si cu oamenii lui, n-am de unde sa iau altii!“)
Viata – un capat de lume
Oameni, întâmplari, amintiri de odinioara, impresii. Vocea lui Sorin Preda care însoteste si aduna întregul material, de ce nu, epic, nu este una oarecare. Cu o scriitura alba de tip camusian, fara exhibarea unor emotii si melancolii legate de propria sa familie si numerosii ei membri, Sorin Preda reuseste un adevarat tur de forta literar, nu doar documentar. Este un alt palier al cartii care ar merita apreciat cum se cuvine. Dincolo de Premiul Academeiei obtinut pentru prima editie, evident îmbunatatita si mult mai bine închegata la reluare cu adaugirile unor extrem de importante marturii. Ca este vorba de cea a lui Radu Cosasu, prozatorul de notorietate azi, un simplu debutant la vremea când Marin Preda îl aprecia, sau a dnei Magdalena Bedrosian, distinsa redactoare de la Cartea Româneasca, o participanta directa la geneza cartilor lui Preda, dar si un martor de prima mâna al acelor timpuri editoriale ce azi par imemoriale.
Ca tot veni vorba, chiar nu a fost si nu este interesat nimeni din obstea scriitoriceasca româneasca sa alcatuiasca o monografie a editurii Cartea Româneasca? Cu toate istoriile, personajele si întâmplarile ei? Cu acel spatiu/topos al vechiului sediu, cu acea umanitate care a populat cea mai faimoasa editura româneasca postbelica pâna în 1989? Daca Marin Preda, Alexandru Paleologu, Liviu Calin, Florin Mugur, Mircea Ciobanu si Mircea Nedelciu azi nu mai sunt printre noi, mai pot depune marturie doamnele Bedrosian, Dimisianu si Adamesteanu, domnii Balaita si Sorin Marculescu, Florin Iaru si alte persoane, scriitori sau mai putin, care au frecventat Cartea Româneascã si care pot aglutina, prin simplele lor rememorari, o lume, un timp si un spatiu care deja au devenit istorie. O istorie care s-a risipit, o memorie pe care o putem resuscita asa cum a procedat si i-a reusit cu brio lui Sorin Preda.
Am citit, chiar daca poate parea plictisitor si repetitiv, cu multa participare si multiple emotii acest volum. Emotionally involved, cum ne place azi sa ne izmenim daca e sa pomenim, timid, despre emotii, pentru o lume – taraneasca/româneasca – din care nu am facut parte, dar pe care am cunoscut-o îndeaproape. Capitolul final al cartii, „Silistea-Gumesti, satul spânzuratilor“, ca o lespede de mormânt peste o lume (cu casele micite, cum apare într-o marturie) care deja se pregateste sa moara. Pe prispa crâsmei, la un lichior ieftin si verzui, nea Gulie, un croitor de 86 de ani, spune doar ce simte si crede. De lucru nu are nimeni tragere de inima sa lucreze pamântul, oamenii stau si asteapta nu se stie ce.
„Putin le pasa de Marin Preda si ce anume înseamna el pentru sat. Putin le pasa daca ramâne sau nu ceva în urma lor. Pentru batrânii din Silistea, viata e de acum un capat de lume, un capat de drum.“ Sorin Preda despre asta vrea sa ne atraga atentia, sa ne traga de mâneca.
Ca sa ce?
Poate ar fi cazul sa cautam un raspuns de uz intern pe cont propriu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper