Memoria comunismului, recurs fara urmari

Un articol de FLORI BALANESCU

Alexandru Mihalcea, Salcia, un lagar al mortii, Constanta, Editura Ex Ponto, 2009,
614 pag.

 

De când am auzit ca a aparut o carte despre colonia de munca fortata Salcia, scrisa de Alexandru Mihalcea, am tot vrut sa fac rost de ea. Oricât disconfort ar crea unora dintre noi expresii de genul „a face rost“, „a te descurca“, amintind de supravietuirea umilitoare din timpul regimului comunist, ma tem ca nu am scapat de realitatea subîntinsa de ele, în aceasta acceptie.
Timp de un sfert de secol, comunitatea editorial-literara si culturala nu a avut un proiect pentru acest gen de (literatura) memorialistica. Popularizarea, cunoasterea tragediilor acestor oameni vinovati, în marea lor majoritate, de normalitate, s-a facut în ciuda respingerilor de tot felul. Dorinta unora dintre martori de a marturisi, de a scrie, grefata nu de putine ori pe talent literar, se datoreaza în impresionanta masura tocmai frustrarii induse de firavul interes general manifestat fata de trecutul recent. Neinstituirea unui proces al comunismului, a lustratiei pe baza unei legi adecvate si, mai ales, imediat dupa decembrie 1989, sporeste neîncrederea si nesiguranta tot mai putinilor martori directi ai terorii concentrationare.
Exista râvna editoriala pentru câteva nume de fosti detinuti politici, un indicator limpede si nefericit al lipsei de apetenta a oamenilor de litere ce cârmuiesc edituri bine reprezentate în constiinta publica pentru un proiect national, totodata, indicatorul unei apetente sporite pentru proiecte cu final garantat financiar. În aceste conditii, cele mai multe volume de memorialistica a detentiei politice în România au fost publicate pe spezele supravietuitorilor, în editii rareori bine îngrijite, în tiraje confidentiale si cvasinecunoscute publicului. Ma refer, în primul rând, la publicul tinta, interesat profesional. Este o prapastie între discursul practicat de marii editori ai României si realitatea editarii si promovarii literaturii memorialistice de detentie. Rostul unor astfel de editii nu este de a crea si impune câteva repere, „modele“ – de altfel, destul de artificiale, pe fondul unei memorii difuze a detentiei si, în plus, a uneia editate, dar cvasinecunoscute –, ci de a hasura cât mai mult si mai precis din istoria recenta, prin recuperarea memoriei sale traumatizate de ipostazierile ideologice.
Daca n-as fi avut norocul sa fiu cautata în vara anului 2013 de Alexandru Mihalcea, nu as fi putut vedea nici pâna acum ce contine si cum arata volumul „Salcia, un lagar al mortii“. „Ne descurcam“ si acum… fostii detinuti, respinsi, umiliti de editori, strâng ban pe ban din indemnizatiile de victime ale represiunii comuniste pentru a suporta financiar plata câte unui „tiraj“ de 100-200 de exemplare, daca nu cumva sunt norocosii parinti ai unor copii care contribuie si ei la propasirea chinuita a demnitatii românesti.
În primele 269 de pagini ale cartii, Alexandru Mihalcea ne propune un studiu aplicat începând cu înfiintarea coloniei de munca fortata Salcia, descrierea conditiilor de detentie si de munca, pâna la detalii legate de pseudoprocesul intentat „lotului Salcia“ numarând 35 de membri: 9 ofiteri, 7 subofiteri, 5 militieni de escorta si 14 brigadieri detinuti, acuzati de „fapte de omor“. Spun pseudoproces, deoarece actiunea a fost una de manipulare. Artizanii acestei scenete si-au propus sa transmita opiniei publice, în special celei occidentale, ca faptele rele, oricine le-ar savârsi, nu ramân nepedepsite. Ministrul de Interne, Alexandru Draghici, a semnat în februarie 1954 Ordinul nr. 07168, prin care intervenea pe lânga „unii tovarasi din conducerea de partid si de stat“ pentru a obtine clementa. Pe baza Adresei nr. 0147232/ 5 iunie 1957 a fost emis Decretul de gratiere nr. 403/ 22 august 1957, în urma caruia cei 21 de ofiteri si subofiteri care fusesera judecati si condamnati pentru abuz în serviciu si crime au fost reîncadrati în MAI. Doi ani mai târziu, printr-un decret al Prezidiului MAN din 30 aprilie 1959, acestia au fost rasplatiti pentru comportamentul lor prin acordarea vechimii neîntrerupte în MAI pe toata durata detentiei, cu o prima echivalenta cu salariul pe trei luni si cu o luna de concediu la casele de odihna ale MAI „pentru refacerea starii fizice“.
A doua parte a cartii este rezervata Anexelor. În 338 de pagini, Alexandru Mihalcea completeaza propria-i munca de documentare cu fragmente de marturii si de documente din arhivele CNSAS. Fragmentele memorialistice apartin altor supravietuitori, trecuti, ca si autorul cartii, pe la Salcia, si însusi autorului: Petre Neagu – membru al Asociatiei Fostilor detinuti Politici Constanta, cu un fragment de însemnari inedite; Iancu Saul – fragment din volumul (de care aud pentru prima oara, datorita motivelor expuse mai sus) „Manual pentru victime“, Editura Cucuteni, Bucuresti, 1996; Ion Ioanid – fragment din „Închisoarea noastra cea de toate zilele“, vol. 5, Editura Albatros, Bucuresti, 1996; Aurel Sergiu Marinescu – fragment din „Prizonier în propria tara“, vol. 2, Editura Du Style, Bucuresti, 1996; Alexandru Mihalcea – fragmente din „Uranus-Gherla via Salcia“, Editura Ex Ponto, Constanta, 2005 si din câteva texte aparute în revista „Memoria“; Doru Novacovici – fragment din volumul „În România dupa gratii“, Fundatia pentru tineret Buzau, f.a.; Ion Pala – fragment din volumul „Din Veria si livezile Olimpului, pe meleagurile dobrogene“, în regia autorului…, 2006; Florin Constantin Pavlovici – fragment din volumul „Tortura pe întelesul tuturor“, Editura Cartier, Chisinau, 2001; D. Phillip – fragment din volumul „Din tara lui Cain – Memoria Golgotei personale“, Editura Cuvântul românesc, Canada, 1996; Emil Capraru si Miltiade Ionescu – fragmente din interviurile realizate de Flori Stanescu (Balanescu) si Mircea Stanescu, în revista „Arhivele Totalitarismului“, nr. 2/ 1995; Florin Alexandru Stanescu – text aparut în revista „Memoria“, nr. 2-3/2004; Virgiliu Toma – textul unei conferinte aparute în „Analele Sighet“, iulie 2008; Constantin Trifan – fragment din volumul „Lumina în întuneric“, Editura Europolis, Constanta, 1996. Numitorul comun al acestor fosti detinuti politici îl constituie detentia lor la Salcia.
Autorul volumului de fata reuseste sa adune laolalta marturii asupra unor perioade diferite de claustrare si munca fortata în colonia/ lagarul Salcia, dupa ce realizeaza o consistenta sinteza – cu instrumentele ziaristului literat –, a perioadei cât a functionat cu detinuti „contrarevolutionari“ si nu numai: 1952-1964.
Daca azi putinii fosti comandanti de locuri de detentie depistati, ajunsi prea târziu în ipostaza de „pârâti“, se apara uzând de scuza de a se fi aflat sub ordin, la locul de munca, în urma cu saizeci de ani, institutiile represive ale statului comunist încercau sa musamalizeze crimele comise de administratia coloniei Salcia sub motivatia întrebuintarii unor metode chipurile straine de practica penitenciara: „metode huliganice pentru a constrânge pe detinuti sa munceasca. Aceste metode erau bataile, schingiuirile, bagarea detinutilor la carcere pe timp de iarna numai în camasi si ismene, scoaterea detinutilor pe digul în constructie pe timp de iarna deasemenea desbracati, obligarea detinutilor de a intra pe vreme rece în apa pâna la brâu, la taiat de papura si stuf, lovirea detinutilor cu ciomagul, depe cal si alungarea lor, scoaterea detinutilor vara în pielea goala ca sa-i muste tântarii, fortarea prin bataie a detinutilor bolnavi de a iesi la munca etc. În urma acestor tratamente rele multi detinuti au murit, altii au ramas cu infirmitati pe toata viata sau cu slabirea organismului si incapacitate de munca pe timp de lunga durata“. Cu alte cuvinte, ce s-a întâmplat la Salcia reprezenta în opinia oficiala a statului comunist un caz izolat, provocat de „huligani“ aflati în serviciul Ministerului de Interne. Este si motivul pentru care, probabil, aceleasi institutii ale democratiei democrat-proletare i-au scapat de pedepse (unele de munca silnica pe viata sau de 25 de ani de munca silnica… ceea ce releva fapte extrem de grave…) pe „huligani“, reprimindu-i la lucru, cu acordare de bonusuri si de reparatii. La o scara generalizata, statul de drept postdecembrist i-a mentinut în serviciu – pe unii avansându-i în grad si functii, pe toti cei implicati în functionarea institutiilor represive comuniste, iar pe pensionarii acestei activitati criminale asupra fiintei fizice si morale a românilor comunizati i-a menajat din rasputeri. Tardivele „cazuri“ Alexandru Visinescu si Ion Ficior care, în afara de rating pentru mass-media, nu au reusit sa puna nimic pe roate, nu fac decât sa confirme cele scrise mai sus.
Exista un raport invers proportional între osârdia cu care încearca tot mai putinii martori-supravietuitori sa ne lase mostenire memoria sistemului concentrationar românesc si lipsa deliberata de proiect a institutiilor românesti pentru restabilirea balantei adevarului si justitiei sociale.
Volumul „Salcia, un lagar al mortii“ este si ramâne o piesa importanta într-un ipotetic scenariu al judecarii comunismului din România.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper