Meandre si revelatii

Un articol de OCTAVIAN MIHALCEA

Anca Mizumschi, Madrugada. Cantece de dragoste si furie, Bucuresti, Editura Vinea, 2013

 

Noul volum al Ancai Mizumschi, „Madrugada. Cântece de dragoste si furie“ (Editura Vinea, Bucuresti, 2013) poate fi situat în siajul vestitei amenintari cu valoare de blestem a Domnisoarei Christina catre Egor
Paschievici: „Ma vei cauta o viata-ntreaga, Egor, fara sa ma gasesti! Vei pieri de dorul meu (…)“.  La începutul cartii, un sugestiv „Poem orb“ ne arata aceasta cale. Pasionalitatea e în tandem cu starea prohibitiva, întru asteptarea febrila a pedepsei, atasata, bineînteles, registrului venusian. Plecarile nocturne poarta cu ele pecetea parasirii, cadru intens sagetator ce nu poate apartine sferei întelegerii rationale. „Un punct fix pe coapsa“ ia câteodata valoare de axis mundi, fluida vizitare a multiplelor lumi nascute dintr-o atingere. Vitalitatea poate disloca multi pasi pe malul marii, functie revelatorie, alternativa pentru lungile asteptari la marginea apei: „De câte ori nu ti-am spus sa stai ghemuit la picioarele mele?/ sa te învelesti cu fusta asta prin care se vad stelele ca printr-un cort/ auriu, în loc sa stai asa îngropat pâna la gât în nisip/ asteptând nemiscat un tren care opreste în mare“. Camera unde se respira poezie are multiforme rezonante, în functie de pozitia soarelui, de prea multe ori chiar acel negru astru al melancoliei. Putem descoperi „portete de sfinti abia/ desenate pe un perete ud si acoperit de cearsafuri“ sau chiar „o înecata frumoasa / pe care o gasesti pe plaja în zori“, totul pe ritmuri glisante, instrumentate liric. Rezonând cu universul sabatian din „Sobre héroes y tumbas“, Anca Mizumschi (re)prezinta o inedita sinteza a diafanului cu visceralul, nelinisti, nestapâniri ce vireaza brusc pe caile fluide ale lui Morfeu. Imaginarul parasirii este prezent în multe dintre aceste poezii de dragoste, ceea ce determina diverse reactii din arealul inadecvarii. Iata o fotografie sepia de interior: „Nu ma lasa singura, fa-mi o casa fara ferestre/ si fara pereti, o casa în care sa locuiesc în golul usilor interioare/ si ceilalti sa treaca prin mine ca printr-o piata de flori sub zapada,/ sa înainteze cu lopetile în mâini, sa îsi faca loc/ în lumina mea nemiscata“. Femeia adopta atitudini virile iar masculul îsi feminizeaza reactiile într-un demers turbionar cu nuante experimentale, axat pe metamorfoze usor detectabile. „Atmosfera de doliu“  marcheaza chiar momentele relaxante dintr-un demers ce poarta si semnele fanarii. Asa arata un mars împotriva tuturor cliseelor, în special cele legate de dragoste. Introspectarile Ancai Mizumschi cuprind redimensionari funciare, viziuni din proximitatea extazului: „cel mai des o sa facem dragoste la maternitate/ desfacând bandajele cum îti place tie/ dinspre margine spre interior/ extenuati si fericiti/ miscându-ne unul în corpul celuilalt ca un burghiu/ îndreptat spre miezul de lava“. Sunt trasate directiile unui dezintegrant program amoros, pe fond poetico-devotional. Artificiul, usurinta ipostazierii în cheie masculina sau feminina, dau poeziilor fiinta caii de apa vazute de la înaltime. Complexul joc existential incumba nestiute sacrificii,  fragmentele „golului“ amenintator simtindu-se adeseori. Pentru ca arta este dominatoare, incisivele flagelari vor purta aura „vitraliului“, totusi un modus vivendi al posibilei claustrari. Ideea extinctiei creeaza tablouri supuse ordinii onirice: „Eu as vrea sa trec Styxul/ îmbracata în miere si sânge/ cu ochi somnorosi/ de femeie frumoasa/ având atât pamânt sub unghii/ cât sa-mi ajunga de o înmormântare/ pâna sa ma întorc acasa unde mama e gravida/ cu mine o sa-mi tin un timp ocupat locul/ în bratele tale“. Declaratiile de dragoste invoca abandonuri absolute, trup si suflet, sinteza ce se doreste a fi fara rest. Spectacolul baroc al  corespondentelor dintre gesturi si diferite parti corporale evidentiaza cai putin banuite pe unde se poate manifesta fiorul, alternând prezente incendiare cu sfâsierea parasirii. „Cioburile transparente/ murdare de sperma/ saliva si sânge/ amestecate-n pat/ în groapa comuna/ sapata-n camera mea“ reprezinta  strigatul  solitudinii cu nemasurat  timbru nocturn. Versurile Ancai Mizumschi dau senzatia ca aventura trairii se poate fractura oricând, în orice moment, privilegiat sau nu. De aici, dorinta maximalelor internalizari. Lirismul se axeaza si pe detaliile inefabilului psihedelic, sustinut de constanta încercare a depasirii limitelor. Iubirea meandrica plasmuieste imagini greu de uitat: „corpul tau are firide, laturi moi, usi în pereti care/ se deschid si umbla din tine în tine,/ o femeie ca o casa-vagon,/ si-un clopot carnivor/ ma macereaza/ în fiecare seara/ pâna când iubirea asta/ zemuinda îmi curge pe buze/ si-mi ajunge pe barbie/ un fir“. „Muncile“ poetei pornesc de la cele odata surpate, continuând în ritmul penetrant caracteristic sentimentelor ce transforma. Ocultarea, din când în când, coaguleaza substanta versurilor propuse de Anca Mizumschi. Ne sunt constant solicitate rezervele aquatice, profunzimi de care nu trebuie sa uitam. Pentru ca, uneori, finalul asteapta prin preajma, undeva între placere si parasire, transfigurari ale „oceanului interior“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper