Mastile poetului: Florin Mugur, 80

Un articol de C. STANESCU

„În ultimele poeme, versul se dezgoleste de coaja metaforelor biblice sau shakespeariene si poetul ramâne singur pe scena, cuprins de friguri, tremurând ca varga în fata neantului care se casca la picioarele lui. Înca un poet pe nedrept uitat, unul dintre cei mai puternici si originali din literatura contemporana“ – scrie în „Romania literara“ Nicolae Manolescu, reluându-si un fragment din „Istoria critica…“: poetul, puternic si original, Florin Mugur, se nascuse la 7 februarie, în 1934 si s-a retras ca sa moara la începutul celui de-al doilea an, 1991, al unei Românii intrate iarasi „în delir“, dupa caderea comunismului. Suporta greu, de fapt nu-si gasea locul pe scena, în exclusivismul celebrei „Zone“ din primavara lui ’90, împrejurari în care – comit o impietate? – ma convoca, într-un soi de „clandestinitate“ protectoare, în gradina Cismigiului ce-si mutase temporar obisnuita zarva mai în centru, în Piata Universitatii. Pe aleile pustii ale gradinii parasite punea tara la cale. Facea planuri fantasmagorice. Promitea, între altele, sa scrie un articol despre tatal sau, ziaristul social-democrat Leon Legrel, apropiat al lui Maniu, fost puscarias, lovit mortal de un camion în fata casei din Bibescu Voda sub privirile îngrozite ale fiului sau. La spital, muribundul i-ar fi implorat pe cei din jur sa nu întreprinda nimic contra criminalului… Ziarist de stânga, îmi explica el, nu suferea în ruptul capului sa fie „anti“, ci doar „ne“. Indecizia sau neputinta tatalui de a fi „anti“ i s-a transmis fiului: n-a scris acel articol promis, expresie, pare-se, a unei duble indecizii sub semnul careia si-a trait viata si, cred, si poezia pe care a scris-o în a doua jumatate a scurtei lui vieti. E poezia unui poet, cum scrie N. Manolescu, „puternic si original“. Cum poate fi puternic un ins indecis si care da semne ca-si traieste indecizia ca si cum ar fi, din aceasta cauza, „culpabil“, ramâne un mister: nu doar al omului, ci si al poeziei lui. Puterea lui a stat, pesemne, în indecizia lui. În fond, ea este expresia intelectuala a unui spirit anxios, vulnerat si vulnerabil. Pentru un asemenea spirit existenta însasi este o suma nesfârsita de primejdii si capcane printre care pasea în vârful picioarelor, ca pe un câmp minat ramas dupa razboi. Percepea primejdiile cu o antena fina, cu o acuitate de animal ranit si încoltit. Nu avea stofa de erou. Parea destinat unei functii de conciliator. Era un mediator ideal, constructor de punti: un visator al concordiei chiar si atunci când tremura ca varga de neantul care se casca la picioarele lui! Nimic nu-l tulburase mai tare dupa’90 decât spectacolul destramarii solidaritatii, fragile, înlocuita instantaneu, cu o viteza extraordinara, de uri cumplite si razbunari nimicitoare. Marile lui însusiri, sensibilitatea ascutita – ca a vietuitoarelor care presimt cutremurul cu mai multe secunde înainte –, fragilitatea fiintei prea receptive si, de aceea, vesnic tremuratoare ca frunza plopului, geniul de a întrezari, cum spune într-un poem, „marginea subtire a întelegerii“ în cele mai tensionate si ireductibile relatii – toate aceste însusiri s-au vazut brusc scoase din joc, de prisos, socialmente inutilizabile. Strânsa în corsetul întunecat al libertatii urii dezlantuite, inima lui, solara, a încetat sa mai bata. Nu mai avea pentru ce. Poetul fusese pe vremuri citit rapid si bine de G. Calinescu. Acela observase în poezia lui dorul de „limpiditati solare“, vocatia fericirii. Poezia lui iese din aceasta vocatie neîmplinita. Pe care o si razbuna. Facultatea lui primordiala pare a fi ramas capacitatea de a înalta imnuri si ode, puterea de adorare. Într-un volum de rascruce, decisiv pentru traiectoria liricii lui, precum „Cartea regilor“, imaginea inocentului spre care aspira puterea de adorare a poetului e înca prezenta si vie: „Binecuvântat sa fii,/ omule cu capul în nori/ Nici macar nu te uiti,/ inocentule,/ si-ti misti mâinile,/ într-o doara/ ratacindu-ne vietile/ Si toata valea se umple/ de încurcaturile tale/ simple ca îngerii“. Asemenea versuri, un imn al inocentei rasculate, figureaza într-un volum cu intentie si deviza inconformista, cu program iconoclast. Fondul incantatoriu îsi mai cauta albia si obiectul glorificarii, gesturile inconformiste sunt însa „tradate“ de semnele unei mari sfieli: iconoclastia este în mod ciudat pioasa. Nazuind la deplina si nonconformista afirmare de sine (gloria de a-si fi propriul rege, într-o „Carte a regilor“!), poetul calca temator pe nimburi sparte si revine, din mari cutremure, cu „inima fricoasa“, recunoscându-si, în fine, conditia de „adorator umilit“. Miturile inspira o iubire tainuita si un respect religios, ambele resimtite cu o mânie abia stapânita. Tonul zeflemitor si sceptic e „nesincer“ si jucat: inconformismul pare un truc dincolo de care se înalta, ca un fum de tamâie, duiosia unui suflet anxios de adorator. În toiul sarcasmului ametitor dintr-o zeflemitoare „Liniste“ cad ca frunzele dintr-un copac trucat în scena versuri cu un remarcabil efect al sinceritatii „dezgolite“, cum spune criticul, de coaja metaforelor: „Cocosi, inima voastra bate/ de-un milion de ori mai repede/ decât inima mea/ sau poate sunteti numai/ niste superbe pusculite de lut/ în care zornaie o mie de inimi“. Personajul principal din ultimele lui volume este un Print sau un Înger cu o carte în mâna: un simbol al credintei si al sperantei ca poezia ramâne o terapie intensiva, un spatiu privilegiat al izbavirii de rau si de monstrii nascuti din somnul ratiunii. Spirit nelinistit, fragil si sentimental, Florin Mugur era un print din Shakespeare, dar un print în straie de cersetor, înghesuit în vesminte parca împrumutate sau „de capatat“. Bijutierul sentimental si fragil era însa înzestrat cu forta asociata cu o rezistenta de hamal: a scris mult si de toate, de la poezie si roman (confesiv), pâna la gazetarie si carti de convorbiri cu scriitori importanti, Marin Preda sau Paul Georgescu. „Hamalul“ Cartii Românesti n-a fost scutit de depresii ce-i smulgeau condeiul din mâna. Într-un rând, prin 1976, marturisea ca dupa o asemenea depresie, „în acea dimineata am reînceput sa scriu, dupa ce nu mai scrisesem timp de sase luni decât fleacuri.“ Reîntremat, într-o asemenea dimineata mi-a trimis un lung „Referat despre elefanti“, poem inedit la vremea aceea, adevarata arta poetica din care razbat fragilitatea si forta, gratia luminoasa si tristetea, umorul si duiosia, demnitatea si discretia unui poet bântuit de soarele negru al melancoliei din care s-au si nascut marile lui izbânzi lirice. Se închipuia în acel „Referat…“ ca un Print îmbracat în pielea elefantului, „poet nebun/ care se-asaza pe-o banca înghetata/ în padurea Baneasa/ cu masina de scris pe genunchi/ si dactilografiaza un referat despre elefanti/ ei traiesc o mie de ani ei nu uita niciodata/ o nedreptate le plac/ bucatelele de zahar nu fura nu ucid dorm/ în picioare se roaga le/ place sa fie fotografiati, când poarta un copil/ sufletele lor merg/ în vârful picioarelor, se gândesc la primul vers/ al poemului pe/ care îl vor compune cândva atunci când se vor/ retrage sa moara/ elefantii se trag în locuri ascunse/ pentru a muri/ nimeni nici macar eu nu am vazut un elefant mort/ e mai mult decât poate suporta un om/ nimic, bate la masina poetul/ si clapele se lovesc între ele ca niste dinti/ înfrigurati/ nimic inutil: nici acest drum pe care l-am/ facut dupa o zi de cafele/ negre si de sedinte si de meprobamate/ pentru a ma întâlni cu elefantul/ trecând cu autobuzul pe lânga aeroport/ elefantul meu are aripi de aluminiu cu mult/ mai stralucitoare decât/ avioanele el e sarutat pe frunte de cele mai/ frumoase stewardese/ în el se afla cele mai confortabile cabine/ de zbor în care dorm/ îngerii lenesi/ generatia mea de barbati de patruzeci de ani/ în paltoane grele de umezeala luând-o la fuga/ cu gâfâituri si cu mâini duse în dreptul/ inimii si îndreptându-se spre întâlnirea/ cu elefantul. Elefantul se trage în locuri ascunse/ pentru a muri –/ dar unde sa se ascunda un elefant/ Nu e atât de usor sa gasesti o ascunzatoare/ pentru un elefant/ si resping poete, dumnezeiescule, ideea/ ca s-ar duce sa moara/ nevazut/ în spatiile goale dintre strofele tale/ nu nu înca nu s-a nascut poetul dumnezeiesc/ înca nu s-au nascut vaile dintre cuvinte/ în care sa poata muri nevazuti elefantii (…)/ elefantii se retrag în locuri ascunse/ pentru a muri/ nimeni nici macar eu nu am vazut/ un elefant mort/ e mai mult decât poate suporta un om/ înauntru bare de fier si elefantul singur clatinându-si/ la nesfârsit capul/ de la dreapta la stânga si înapoi/ de parca s-ar ruga în singuratatea de ciment/ Dumnezeului elefantilor/ Iar eu stiu cum arata Dumnezeul elefantilor/ l-am vazut/ Dumnezeul elefantilor este un fluture/ Dar daca, se gândeste poetul cu groaza/ dar daca se îmbolnaveste acum iarna/ si daca vrea sa moara acum iarna/ printre bare de fier? Cum o sa-si mai gaseasca ascunzatoare/ cum o sa dispara cum o sa/ ne ierte vietile de ceea ce ele nu pot suporta sa vada/ Ce ma fac, întreaba poetul/ ce ma fac daca nu apuc vara/ ce ma fac daca mor aici în padurea Baneasa marunt/ cu masina de scris alunecându-mi/ de pe genunchi/ cu foile scrise alunecându-mi de pe genunchi/ cu manusa de matase a unei fete/ alunecându-i de pe genunchi/ pe pamânt asteptând asteptând/ sa se roteasca morile de vânt ale primaverii ./ Cum sa mai mori/ striga poetul în luna aniversarii sale/ cum sa mai mori/ demn/ ca un elefant/ acum, în februarie?“.
I-a fost dat acestui eminent poet, puternic în fragilitate si original prin ascunderea în mastile pe care si le-a tras pe chip, sa moara singur pe scena, ca în „Referat despre elefanti“ poemul scris de un poet „nebun“ asezat pe o banca înghetata din padurea Baneasa, cu masina de scris alunecându-i de pe genunchi. Au ramas sa traiasca mastile poetului, Printul, Îngerul si Elefantul din poemele lui înca vii în ochii cititorilor fideli, în paginile istoriilor literare si în mintea de pe urma a celor ce vin bolborosind în urechea miraculoasa a poetului necuvintelor ce-i aude „pe nenascutii câini, pe nenascutii oameni cum îi latra“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper