Jocuri ale mintii: „uneltirile“ poetului Viorel Padina

Un articol de CARMEN-MARIA MECU

Voi analiza o scrisoare pe care poetul Viorel Padina, urmarit de Securitate pentru redactarea în 1980 a unui „Apel catre Europa“ (http://avp-online-one.blogspot.ro/2005/06/apelul-catre-europa-si-documentele.html), apel interceptat prin „bunavointa“ delatorilor, o publica în „Povestea lui Ave“ (24) – „Prima epistola catre colonelul Ratiu“ (http://viorelpadina.wordpress.com/2014/02/06/epistola-catre-col-ratiu/), episod din volumul în lucru „Povestea lui Ave“ (http://povestealuiave.wordpress.com/). Pentru a usura întelegerea comentariului meu, reproduc mai întâi acest episod.

Viorel Padina. Prima epistola catre colonelul Ratiu: „NU!“

Dupa ce am finalizat revista „NU!“ (a carei coperta a doua arata cam ca în poza de alãturi), trebuia sa identific modalitatea practica de a lansa editia 1981 a Apelului catre Europa, sustinuta de un numar de semnaturi, asta în conditiile în care securistii stateau cu ochii pe mine ca pe butelie, pai cum naiba. Stiam ca oricât de ingenioasa ar fi fost stratagema mea de a adormi vigilenta baietilor prin stirile hipnagogice pe care le sifonam, din când în când, prin informatorul lor „Miron“ (care de fapt era bunul si credinciosul meu prieten, Petre), totusi asta nu era de ajuns pentru ca Secu sa doarma bustean, precum capcaunul din poveste, în timp ce io mi-as fi facut mendrele prin regimul lu Nea Nicu. De aceea, m-am gândit sa le ofer înca o „proba“ ca io nu sunt dujmanul lor si al regimului, n-asa?, ci doar un alt poezel egoist dup-acilisa, care nu facuse ce facuse decât spre a-si vedea si el numele adunat pe un volumas gracios, precum orice scribaiet bastinos, eventual spre a capata si un mic oscior de ros de la Fondul Literar cârpanos-cârpanos, însa relativ generos cu cei ce se purtau cu Big Brother politicos, iar apoi s-o duc trai-nineaca pe la Madame Candrea si pe oriunde mi s-ar fi oferit o cinzeaca, o friptura mai berbeaca si-o vizita de documentare prepeleaca, dimpreuna cu-o colega scriitoare mai futaca… oops. În aceasta idee, la data de 19.02.1981 i-am scris colonelului Ratiu Gheorghe, comandantul Securitatii Judetului Olt, epistola de mai jos, pe care am depus-o la Securitatea Corabia, înmânându-i-o comandantului local, lt. major Miu Dumitru, cu precizarea ca epistola e destinata tovului colonel Ratiu personal, aloo…
Pe data de 14 mai 1981 (fix în ziua în care am cunoscut-o pe Mariana, viitoarea mea sotie, Dumnezeu s-o tie!) am transcris epistola cu pricina dupa ciorna si i-am trimis-o si dlui Nicolae Manolescu, cu posta, din doua motive : 1) în primul rând, spre a le întari baietilor – despre care stiam ca îmi fileaza corespondenta, evident – impresia ca intentiile mele de a ma cuminti, daca mi s-ar fi publicat carticica aia de otel, erau sincere, pai cum naiba, dovada faptul ca, iacata, dracutul poesel îl va fi informat si pe protectorul sau cultural despre existenta numitelor intentii ; 2) în al doilea rând, spre a asigura epistola cu pricina în depozitul Institutiei Manolescu, în caz ca baietii s-ar fi supalat rau pe mine si mi-ar fi facut vreo figura, cum ar venea.
Cu acea ocazie, mi-am permis sa ma dixtrez un pic cu baietii, din pura pleectiseala iepocala, asa zicând. Astfel, pe plicul prin care i-am expediat copia scrisorii catre tov Ratiu dlui Nicolae Manolescu am trecut la expeditor Marcu Stelica din Potelu – un nume fictiv -, iar plicul l-am depus la cutia din fata postei Corabia, ceea ce ar fi presupus ca baietii locali sa nu deschida scrisoarea, din moment ce ea nu provenea de la mine, ci de la un oarecare Marcu Stelica, n-asa?, dar în plic am lasat totusi un biletel suplimentar pentru „iubitul cenzor securist“ (cel de la Bucuresci, mai precis, de la domiciliul destinatarului, unde plicul ar fi fost interceptat doar pentru ca-i era adresat altui obiectiv de filaj al Securitatii, dl Manolescu), rugându-l mumos pe „iubitul cenzor“ ca de data aceasta sa lase totusi scrisoarea sa treaca, da…? oops (1) Acuma, nu stiu daca scrisoarea mea din 14 mai 1981 a ajuns la dl Manolescu, însa la Secu a ajuns precis, altfel n-as fi gasit-o la dosarul „Cronicarul“ fix, n-asa?
Fiindca epistola din 19.02.1981 catre col Ratiu, cel putin în transcrierea catre dl Manolescu din 19.05.1981, este cam ilizibila, am transcris-o la tastatura, însotind-o si de scurte note :
14 mai 1981,
Corabia
D-le Manolescu,
Va trimit copia mesajului personal ce l-am înmânat sefului IGM – Olt, dl colonel Ratiu, ca sa-l înregistrati pentru posteritate. Nu de alta, însa am fost amenintat ca vi se vor aduce la cunostinta faptele mele, ca sa vedeti si dv pe cine ati crescut si sa ma scoateti de la inima. Se cade deci sa va marturisesc ca m-am laudat c-as fi produsul tipic al Cenaclului de luni ce conduceti. // Daca v-am enervat cu ceva, cer iertare! Viorel Padina

19.02.1981
Corabia
Tov comandant,
Sînt – am fost – faptasul unui „Apel catre Europa“, caruia însa (cum am aratat si dovedit) n-am vrut sa-i dau o finalitate politica, ci am intentionat ca prin atmosfera unui gest de aparenta fronda sa intru în atentia securitatii, careia sa-i ridic o problema de interes pentru mine.
Va asigur (asa cum am mai spus-o) ca n-as fi recurs la înscenarea falacioasa a „Apelului“, daca as fi dispus de mijloace mai comode, prin care sa-mi realizez interesul. Interesul meu este – o repet – de a-mi publica, în conditii avantajoase, volumul de poezie la care am robit efectiv zece ani si care nu e o fantoma a imaginatiei mele excesive, ci o realitate estetica seste vorba despre volumul „Poemul de otel“, care avea sa apara în anul 1991, la editura Cartea Româneasca; online, http://avp-steelpoem.blogspot.ro/ – n.n., C.-M. M.t. Daca ar fi sa-l chem ca martor, în sprijinul afirmatiei de mai sus, doar pe Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar actual, profesor universitar si detinator al „cronicii literare“ la principala revista a Uniunii Scriitorilor („România literara“) si ar fi de ajuns. Acesta s-a exprimat despre subsemnatul chiar si recent, în „Scânteia tineretului“ (din 24 ian. a.c.)
Mi-ati putea replica – ati si facut-o – ca nu e treaba dvs, ca securisti, sa va ocupati de publicarea cartilor multimii de veleitari si ca exista organe specializate în acest sens: redactori, edituri etc. Or, asta e: ca între aceste organe administrative ale culturii si creatori (mai ales cei tineri) s-a format o discrepanta (fireasca pâna la un punct), o tensiune ce poate naste un conflict cu urmari imprevizibile: în timp ce creatorii îsi sustin operele, administratorii culturii îsi apara scaunele.
Securitatea Statului – cred – are datoria de a semnala organelor conducatoare existenta reala a acestei tensiuni : sa nu cumva sa se trezeasca într-o situatie ca aceea din Polonia, unde nu s-a sesizat din timp pericolul pe care îl prezenta birocratizarea iresponsabila a institutiilor diverse, a caror sclerozare crescânda a determinat ca sistemul social-statal sa nu mai poata raspunde adecvat realitatii. Acuma, degeaba îsi pun cu totii cenusa în cap si înjura „vechile greseli“ eterne… Iata unde poate duce intoleranta trufasa, lipsa de realism politic, frustrarea, represiunea, chiar când acestea sunt (cum se crede) bine intentionate.
Geniul politicii sta în moderatie si toleranta. Conducatorul cata sa aiba mila de toti, sa-l înteleaga pe omul semplu dar si pe intelectualul cel mai extravagant. Intoleranta nu duce decât la ura si conflict, sau delir, cum s-a întâmplat pe vremea national-socialismului, când milioane de insi au fost exterminati (manu militari) pentru vina de a nu fi corespuns idealurilor de „perfectiune“ utopica.

Tot pocnindu-l pe om în bot, frustrându-l, mintindu-l, dadacindu-l, silindu-l sa dea „totul“, de parca ar fi venit sfârsitul lumii, individul va ajunge sa te ia de guler cu orice pret. Asa a fost si va fi mereu. Politica se face cu experienta de secole, nu cu dorinte (oricât de nobile). O specie careia, pentru a se desprinde de maimuta, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefacuta peste noapte într-o colonie de îngeri docili (astfel de conceptie tine de fideism, nu de stiinta). Înca o data: Polonia actuala e dovada vie a falimentului acestor utopii asa-zis „stiintifice“.
Nu e suficient sa emiti un ordin sau o lege pentru ca totul sa fie O.K. Ordinul sever naste nesupunerea, porunca aspra face pacatul, iar dorinta nesprijinita pe realitate duce la utopie. Daca poti sa-l legi pe unul sau pe altul, nu vei putea lega prea multi. Roata morii se învârte: pac-pac. Puterea sprijinita pe o ordine militara e mai subreda decât o casa facuta pe nisip.
Raul trebuie dirijat, controlat în mod subtil de catre stat, nu reprimat. Raul îsi are si el rostul sau. Când latra un câine la tine, nu-l întarâti. Poti sa-l lovesti, dar fii sigur ca te va tine minte. Iar daca se întâmpla ca fiara sa fie si turbata, sau daca e nemultumitul om, ei bine, atunci nu mai e nimic de facut: caci nu poti omorî un om ca pe un câine. Si daca îndraznesti sa omori unul, nu vei îndrazni cu o mie. Si chiar daca vei cuteza – mai nebun tu ca ei -, pâna când o vei putea face? Dar razbunarea?! Nemtii platesc si azi trecatorul lor delir, si vor mai plati.
Raul trebuie prevenit, învaluit cu tehnica savanta, cu arta. În fond, asta e politica. Politicianul cata sa afle în profunzime nevoile fiecaruia, impulsiile cele mai obscure, si sa gaseasca (asta e treaba lui, nu alta!) canale de scurgere pentru toate astea, în interesul usurarii fiecaruia, nu al unui tot impersonal. Altele sunt nevoile taranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securistilor, altele ale sefului, altele ale celui înalt, altele ale celui pitic, altele ale celui frumos, altele ale celui urât, altele ale celui senzual, altele ale celui astenic, altele ale celui cu ochii verzi, altele ale celui viguros, altele ale intelectivului, altele ale volitivului, altele ale emotivului, altele ale celui prost, altele ale celui destept : de fiecare data altele. În aceasta privinta, nu poti uniformiza, aplatiza, colectiviza, decât cu riscul de a te vedea bascalios contrazis de realitate, iar uneori – fatal.
Dar, în fond, astea nu sunt lucruri care ma privesc (în chip direct). Fiecare doarme cum îsi asterne. Marturisesc deci ca nu m-as amesteca, daca n-as avea propriul meu interes, pe care trebuie sa mi-l servesc în conditiile în care tatal nostru nu mai este al tuturor si când mai mult: nimeni nu mai stie nimic. Eu am întrevazut un bot de sansa prin care mi-as putea realiza interesul, si ma puteti condamna pentru asta?
De altfel, problema mea e a mai multora si tocmai de aceea am crezut si cred ca ea poate interesa Securitatea. Exista o tensiune în rândul tinerilor intelectuali – si nu numai –, o vie reactie în contra birocratismului si intolerantei, împotriva coruptiei si demagogiei, a degringoladei masive a institutiilor de tot felul si în primul rând, în cazul nostru, a institutiilor adiacente culturii: presa, edituri, învatamânt etc. Aci functioneaza insi lipsiti de interes pentru diversitate si tinerete, indolenti, uzati. Astia par a servi un model cultural specific anilor 1640-1848, sau extremului orient, ignorând realitatea noastra de tara europeana. De dragul portofoliilor, pe care sed, acesti tovarasi sunt gata sa refuze orice noutate, ei nu fac niciodata concesii, nu discuta, rostul politicii realiste le e strain. Astia sunt turci, nu români. Ei se cred imbatabili acolo unde sunt pentru ca se stiu sprijiniti de mai sus. Iata însa ca tocmai prostia turcoasa a acestora ajunge sa creeze probleme, pâna la urma, sustinatorilor sus-pusi. Înca o data, dau exemplul sugestiv al Poloniei.

Tov comandant,
Am înteles de ce m-ati lasat, atunci, în octombrie, în pace. Nu numai pentru ca taman împlineam treizeci de ani (frumoasa vârsta!) si nu numai fiindca din punct de vedere juridic eram curat, si, desigur, nu numai din umanism (caci a existat si acest sentiment), dar si din motive, cum sa zic, superioare. Am stiut ab initio ca în securitate functioneaza si oameni extrem de abili, rezonabili, si ca acestia formeaza adevarata securitate a statului, pe care o servesc cu înalt profesionalism. Nu mi-a fost si nu îmi este frica de acesti securisti inteligenti, sau, daca îmi este, asta nu ma va opri sa îmi servesc, în continuare, interesul. Am rezervele mele de actiune pe care nu voi sta pe gânduri sa le pun (repun) în joc, cu orice risc, daca nu mi se va publica, în cel mai scurt timp, cartea. Nu mi-ati putea anihila actiunea legându-ma (cum s-a exprimat un tov securist, la care i-am raspuns: aveti nevoie de un biet martir?), caci raul abia atunci ar începe. E inutil, deci, sa explic ce vreau sa spun.
Ati putut folosi mâna forte de noua ori, dar nu o veti putea folosi de noua sute… Cu bâta nu s-a realizat mare lucru nici în comuna primitiva. Sunt fel si fel de oameni cu fel si fel de interese si multi sunt interesati în a zadarnici interesele altora. Un om realist trebuie sa profite de o conjunctura, altfel e un imbecil puturos.
Sigur, cu un termen brutal (demn de un emotiv) jocul meu ar putea fi numit santaj. În realitate, nu e decât un fel de a-mi realiza interesul, dar nu împotriva interesului general, doamne fereste, ci contra intolerantei ultrapartinice.
Cartea mea, publicata, ar produce greturi estetice unui proletcultist sau altuia, dar nepublicata ar determina adevarate varsaturi multora. În fine, vom vedea. De altfel, aceasta carte nu are nici o legatura cu politica, este o chestie pur estetica, un moft. Nimeni n-ar avea de pierdut din publicarea ei, însa eu as avea ceva mii de câstigat si cu asta explozibilitatea mea de baiat sarac ar dispare (2). În aceeasi situatie se gasesc foarte multi tineri, carora, daca li s-ar rezolva micile mofturi, în loc de a fi frustrati iresponsabil, li s-ar închide turbulentele guri. Arta, ca si distractiile cele mai extravagante, de la disco la sex, sunt un fel de a-ti varsa preaplinul natural, echilibrându-te. Daca s-ar rezolva cu viclenie aceste probleme, multi ar putea eventual trece peste realitatea ce le da dreptul la o munca fortata, la o alimentatie rationalizata si la o gândire dirijata. Pericolul de explozie ar dispare(a) prin farmecul artei deochiate si al unei vieti cât de cât placute. Stramosii nosti, romanii, al caror geniu politic ar trebui sa-l mostenim, stiau ca pentru a linisti popolul se cade sa-i dai „panem et circem“, dar mai ales circem…  Si nu erau prosti, romanii…
Tov comandant,
De altfel, nemultumirea mea, în loc sa scada, din contra, a crescut. Iata, din octombrie anul trecut (desigur, din întâmplare) eu nu am mai primit salariul legal. Motivele sunt confuze: eu nu le-am înteles. Frustrarile la care am fost iresponsabil supus (înca de la repartitie) sunt multiple si ale dracului de concordante si – aici e aici – le pot dovedi.
E de neînteles, parol ! Un om semplu, daca nu mai poate rabda, procedeaza în mod grosolan si neeficient, punând mâna pe bâta (sau pe altceva si atunci se alege cu o droaie de puradei, care-i maresc of-ul…). Eventual, din nestiinta procedarii acest soiu poate chiar sa rabde ca o vita. Însa nu la aceeasi atitudine trebuie sa ne asteptam din partea unui ins care stie sa scrie si sa citeasca, sa analizeze, sa actioneze cu aplomb si subtilitate, sa loveasca perfid. Tocmai cu acesti insi ar trebui sa fim prevazatori: cu intelectualii, caci numai de la ei poate veni pericolul. O masa de tipi sempli, chiar înfuriata, e nepericuloasa, daca nu dispune de un cap limpede, de un dirijor care nu poate fi decât un intelectual. Acesta trebuie în primul rând menajat, procedarea fata de el cata sa fie atenta, savanta, înalt diplomatica etc.
Tov comandant,
Îmi amintesc ca mi-ati recomandat insistent ca, ori de câte ori mai am vreo problema, sa ma adresez direct dvs, fara a mai apela la intermedii periculoase (pentru toata lumea) de genul „Apelului“. Totusi, trebuie sa va marturisesc ca, daca am ridicat acum doleantele de mai sus în fata judecatii dvs, am facut-o nu pentru ca as avea iluzia ca m-ati putea ajuta, cât din alt motiv. În fond, sunteti militar : daca ordinele ce le primiti sunt rigide, nu e nimic de facut, oricât de rezonabil ati fi, pe de alta parte. Deci, repet, nu pentru ca mi-am facut iluzia ca m-ati putea ajuta m-am adresat dvs, ci pentru a-mi crea un atu: ca sa nu mi se mai reproseze ca nu v-am spus. Se cade asadar sa va spun, în final, ca nici un act din procedarea dvs fata de mine si din procedarea mea fata de dvs nu va fi considerat pierdut, pâna la urma. Avea dreptate cine spunea ca nimic nu se pierde, numic nu se câstiga, totul se transforma.
Cu cel mai viu respect si în speranta ca va fi bine pentru toata lumea,
V. Abalaru
sau Viorel Padina

PS.
Dle Manolescu,
Mi s-a rezolvat problema banilor, o astept si pe cealalta, cu nerabdare. Atât. (3)

Note si comentarii:
(1) Acesta e biletelul meu catre „iubitul cenzor securist“ personal: „Iubite cenzor securist,// Ce-ar fi daca, de data aceasta, scrisoarea ar ajunge la destinatarul ei?// Va multumesc ! – Viorel Padina“.
(2) În realitate stiam, din spusele altora si ale lui Nichita însusi, ca drepturile de autor pe care le primeai în urma publicarii unei carti iepocale nu erau cine stie ce, mai ales pentru un debutant în poezie, însa în acel moment aveam nevoie ca baietii sa creada ca eram atât de naiv încât sa m-astept ca ma voi umple de lovele dupa ce îmi va aparea carticica si ca deci era plauzibil ca tocmai de aia facusem ce facusem: fiindca speram sa dau lovitura financiara cu „Poemul de otel“. Nici macar dupa „revolutie“, când drepturile de autor se vor fi reglementat în favoarea scriitorului, cica, banutii primiti pentru o carte de poezie nu vor însemna mai mult decât o nimica toata. Când în fine „Poemul de otel“ va fi aparut, în 1991, io nu voi fi încasat pe cartea pentru care am înfruntat Securitatea si eram pregatit sa înfrunt chiar si moartea, n-asa? decât zece mii si ceva de lei, adica, la valoarea banilor din vremea aia, contravaloarea unui cartus de Kent, cu care nici macar nu m-as fi putut împusca, helas…
(3) Da, dupa ce auzisera ca sunt cercetat de Secu în calitate de „dusman al poporului“ contabilii de la CAP-urile din zona, în frunte cu burtosul de la CAP Izbiceni, au refuzat sa-mi mai semneze statele de plata. A fost nevoie ca Securitatea însasi sa intervina si sa-i lamureasca pe ultrazelosii activisti, cu totii fosti „cântareti la Dinamo“ în tineretele lor „revolutionare“, n-asa?, ca nu e dracu atât de negru. Astfel, am putut sa-mi primesc salariul pe vreo 5-6 luni, banet cu care am mers la Bucuresti si-am facut cinste oricarui sarac poesel care mi-a iesit atunci în cale… oops.

Si acum, comentariul meu:

Scrisoarea debuteaza cu salutul militaros, „Tov comandant“, si un paragraf în care Securitatea primeste rolul narativ de Ameliorator/ Protector. Mintea inventiva a expeditorului tocmai a produs o conversie de perspectiva: Dusmanul/ Agresorul e transformat sub privirea cititorului în chiar opusul sau.
Tânarul artist are nevoie de ajutor. El vede/ stie în lumea lui „mijloace comode“ versus „mijloace incomode“. Neavând acces la primele, dupa cum afirma, le alege pe cele opuse spre a-si realiza „interesul“.
Ce treaba are Securitatea cu problema lui, aceasta e o întrebare presupusa. Spre a raspunde, Ave invoca mai întâi o noua opozitie: Creatorii (care îsi sustin operele) versus Administratorii culturii (care îsi apara scaunele).
Mica opozitie/ problema de mai sus devine una mare în paragraful urmator: Realitatea (inclusiv creatorii) versus Sistemul statal (inclusiv administratorii culturii). Si iata cum putin importantul autor al scrisorii începe sa ocupe o metapozitie, una importanta, aceea de Consilier pe probleme politice. El stie cum s-a produs degringolada din tara sora de lagar, Polonia. El mai stie ca „geniul politicii sta în moderatie si toleranta“. Neavându-l, asa a sucombat „opusul“ comunismului, national-socialismul. Politica implica „experienta (de secole)“ versus „dorinte (posibil nobile)“. Prima varianta e cea de ales, în opinia expertului nostru, caci în Polonia utopia a produs falimentul. Abil, Consilierul vorbeste de falimentul altora, mai usor de acceptat de catre adrisant decât bârna din ochiul propriu. Ca profesionist, omul nostru sugereaza chiar o schema de actiune. Avem Raul (tensiunea sociala) lasat liber versus Raul reprimat. Sfatuitorul recomanda cu prudenta o conversie partiala a Raului reprimat în Rau dirijat, controlat.
Ehei, dar aici se insinueaza suav, în simbioza cu rolul de Consilier, Opozantul care îsi avizeaza posibilii reprimatori: „(…) caci nu poti omorî un om ca pe un câine. Si daca îndraznesti sa omori unul, nu vei îndrazni cu o mie. Si chiar daca vei cuteza – mai nebun tu ca ei –, pâna când o vei putea face?“.
Asadar, oamenii, ca sa nu devina opozanti, trebuie întelesi, cu nevoile lor specifice. Spre a fi mai penetrant, vorbitorul schimba rolul Securitatii din Supra-Veghetor în Parte implicata în actiunea sociala (si de ce nu, posibila Parte opozanta): „Altele sunt nevoile taranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securistilor (s. n., C.-M.M.), altele ale sefului“.
Brusc, Consilierul devine Fiul parasit de Tatucul protector, unul nevoit sa-si apere singur micul lui „interes“, în conditiile în care „tatal nostru nu mai este al tuturor“. Fiul parasit, Banuitul posibil, se apara de Banuitorul posibil, Secu: „Eu am întrevazut un bot de sansa prin care mi-as putea realiza interesul, si ma puteti condamna pentru asta?“ Modestul care se apara nu e însa oarecine, ci un exponent, un prototip al „tinerilor intelectuali“, si poate asta e cea mai buna aparare a sa. Lupta acestor tineri cu institutiile culturale nu e în fond o lupta anti-comunista (e ca si cum le-ar zice baietilor, crutator: nu spun ca nu-i OK comunismul, nu va speriati – n. n.), ci una cu un alt „model cultural“, nefericit perpetuat în administratie, cel „specific anilor 1640 – 1848“ (aceeasi ocolire prudenta a bârnei din ochiul propriu al securistului „prieten“).
Un nou „Tov comandant“ introduce urmatoarea serie de episoade narative. Ne sunt revelate doua aripi ale Securitatii: Falsa Securitate a statului versus Adevarata Securitate a statului, posesoare de profesionalism (y compris colonelul Ratiu, destinatarul). În acest context, reapare o voalata amenintare a Slabului-Puternic, poetul care îsi apara „interesul“: „Nu mi-a fost si nu îmi este frica de acesti securisti inteligenti, sau, daca îmi este (splendid joc cu opusele, aici – n. n., C.-M.M), asta nu ma va opri sa îmi servesc, în continuare, interesul. Am rezervele mele de actiune (cu alte cuvinte: va pot face surprize – n.n.) pe care nu voi sta pe gânduri sa le pun (repun) în joc, cu orice risc, daca nu mi se va publica, în cel mai scurt timp, cartea“ (Ajuns cu cititul aici, baiatul cu ochi albastri ar avea nevoie sa-si aminteasca ce anume a mai facut Abalaru asta – n.n.).
Ave spune apoi cum este fortat de conjunctura sa aleaga între a fi „un om realist“ (asadar un inteligent harnic – n. n.) versus „un imbecil puturos“. „Omul realist“ îsi apara „interesul“ personal, parte a „interesului general“ caruia i se opune „intoleranta ultrapartinica“. Apar ca posibile doua efecte ale unor actiuni opuse legate de cartea sa: „greturi estetice“ ale proletcultistilor, din cauza publicarii ei, versus „adevarate varsaturi ale multora“, din cauza nepublicarii ei. Autorul scrisorii afirma în continuare, desigur contradictoriu (cum ne-a obisnuit), ca „nimeni n-ar avea de pierdut din publicarea ei“. Prin opozitie, el ar avea de câstigat, si astfel ar disparea „explozibilitatea ssat de baiat sarac“. Încet, dar sigur, Ave accede din nou la o metapozitie. Mai întâi se re-afirma drept exponent al tinerilor carora li s-ar putea închide „turbulentele guri“ prin astfel de gesturi. Apoi vorbeste cu profesionalism de expert despre faptul ca Arta si distractiile cele mai extravagante ar fi bine sa fie considerate într-un cuplu de opuse cu Munca fortata, alimentatia rationalizata si gândirea dirijata. Actualizarea preferentiala a primului termen ar potentializa resimtirea celui de-al doilea ca maximal dur. Cu alte vorbe, cine se bucura de arte si distractii suporta mai usor privatiunile. Poporul, în traditia stramosilor romani (ca la daci n-a apelat – n.n.), are nevoie de „panem et circenses“. Ave, selecteaza apoi „circenses“, zicerea devenind implicit „Panem versus Circenses“.
Cu un alt „Tov comandant“ începe a treia parte a scrisorii. În deschidere, o alta amenintare voalata: „Frustrarile la care am fost iresponsabil supus (înca de la repartitie) sunt multiple si ale dracului de concordante si – AICI E AICI – LE POT DOVEDI“ (majusculele îmi apartin). Ceva îl ridica din nou pe autor la metapozitia de Consilier, stiutor si obiectiv, contemplator al tabloului societatii vremii. El ne face sa vedem Omul simplu versus Intelectualul, primul actionând grosolan si ineficient daca îl frustrezi, al doilea stiind „sa loveasca perfid“, „cu aplomb si subtilitate“.
În fine, un ultim „Tov comandant“, apoi Ave procedeaza ca acei pictori care se reprezinta pe ei însisi în tablou, cu ceva malitiozitate. Caci spune în continuare, cu „aplomb“ si „perfidie“: „Deci, repet, nu pentru ca mi-am facut iluzia ca m-ati putea ajuta m-am adresat dvs, ci pentru a-mi crea un atu: ca sa nu mi se mai reproseze ca nu v-am spus. Se cade asadar sa va spun, în final, ca nici un act din procedarea dvs fata de mine si din procedarea mea fata de dvs nu va fi considerat pierdut, pâna la urma. Avea dreptate cine spunea ca nimic nu se pierde, nimic nu se câstiga, totul se transforma“. Iar formula finala întareste impresia: „Cu cel mai viu respect si în speranta ca VA FI BINE PENTRU TOATA LUMEA“ (majusculele îmi apartin).

Un comentariu pentru “Jocuri ale mintii: „uneltirile“ poetului Viorel Padina”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper