Ion Brad, timpul amintirii, timpul marturisirii (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Multe fapte si aspecte evocate de Ion Brad în amplele convorbiri cu Ilie Rad sunt, cum remarcam si în prima parte a acestor însemnari, ilustrative pentru epoca realismului socialist si pentru comportamentul unor scriitori si intelectuali de vaza din acel timp. De pilda, poate sa-i surprinda chiar si pe cei din generatia mea, nemaivorbind de cei mai tineri, faptul ca eminentul eminescolog George Munteanu putea scrie o cronica encomiastica la o culegere de articole dogmatice semnat de unul dintre nocivele „pseudonime“ – Traian Selmaru: „Alaturi de Sorin Toma, Nestor Ignat, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Ion Vitner si alti câtiva scriitori si publicisti, Traian Selmaru si-a dat contributia la crearea noii critici literare românesti de dupa 23 august“. Curat noi, dar mai ales „curat românesti“, voi spune si eu odata cu Ion Brad, care îl parafrazeaza pe genialul Nenea Iancu. Fara îndoiala, incomparabil mai de interes decât astfel de cedari, de compromisuri de care aproape nimeni nu a fost scutit (ce daca, aflu acum, un carturar ca D. Vatamaniuc a publicat proza „pe linie“ semnând cu pseudonimul Dumitru Drumaru?!), sunt marturiile memorialistului despre evenimente, reactii, aparitii editoriale, reprezentatii teatrale, filme etc. cu un mare impact în viata culturala si, pâna la urma, în constiinta publica. Sigur, unele, precum scandalurile iscate de filmul „Reconstituirea“, de spectacolul cu „Revizorul“ lui Gogol, de „Antologia poeziei românesti“ alcatuita si prefatata de Nicolae Manolescu, aparuta în colectia BPT , într-un tiraj de 150.000 de exemplare (O, tempora!), sunt mai mult sau mai putin cunoscute. Ion Brad, ca unul care din pozitiile oficiale ce le-a detinut, a fost nu o data implicat în ele, vine cu elemente noi, ce completeaza povestile adevarate, reale, asa cum s-au petrecut. Bunaoara, antologia lui Manolescu a fost interzisa, iar „vinovatii“ pasibili de plata sumei cheltuite cu tiparirea cartii, ametitoare la acea vreme, dupa interventia lui Eugen Jebeleanu la Ceausescu. Dar nu numai. Orgoliul tumefiat, vanitatea si obedienta unor poeti, altfel de raft inferior, ca Radu Boureanu sau Cicerone Theodorescu, si-au spus si ele nefastul cuvânt. Ceea ce este graitor pentru psihologia scriitorului român în vremuri tulburi si de cenzura ideologica. Cât priveste atitudinea lui Jebeleanu, ea va fi fost motivata si de orientarea sa politica, de stânga, si pâna la un punct o pot întelege plecând de la prezumtia ca fost sincer contrariat de prezenta în antologie a poetilor legionari, o antologie careia, în paranteza fie spus, interzicerea i-a sporit considerabil faima. De regula, ce se interzice este perceput de virtualul cititor sau spectator ca fiind ceva valoros si, nu-i asa!?, subversiv. Apoi, sa nu uitam, autorul volumelor „Hanibal“ si „Arma secreta“ este el însusi un poet veritabil cu o opera cel putin notabila, un intelectual si un om de mare sensibilitate, cu un sfârsit, aflu acum, nemeritat de trist: „… am trait sa-l vad, dupa 1989, târându-se aproape orb, pâna la chioscul de ziare de lânga statia de Metrou din Piata Aviatorilor, parca parasit si ocolit de toata lumea“. Sic transit!
Istoricii pot afla, între altele, din cartea lui Ion Brad si Ilie Rad, daca nu stiau, ca politrucul Vasile Patilinet, un ins primitiv, i-a propus lui Ceausescu sa fie distrus filmul „Reconstituirea“. Dupa cum, nu lipsit de interes, desi cu o tenta mondena, este si faptul ca furtuna produsa de „Revizorul“ avea si o componenta de culise, sentimentala, dar nu din culisele teatrului, ci ale vietii, si anume „raceala“, cu termenul elegant al lui Ion Brad, ce intervenise în relatiile dintre cei doi mari regizori, Ciulei si Pintilie, soti, în aceasta ordine, ai neuitatei actrite Clody Bertola. Furtuna stârnita de spectacolul pe care am avut norocul sa-l vad si eu, exceptional în primul rând datorita jocului câtorva mari actori, regia parându-mi-se totusi pe alocuri amendabila nu ideologic, ci estetic, era sa-l spulbere din functie si pe Ion Brad, care, în calitate de vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, avizase reprezentatia. E de retinut pentru istorie, si nu doar pentru cea culturala, episodul audientei la Nicolae Ceausescu, în care demnitarul i-a cerut sa-l elibereze din functie: „«Nu» mi-a raspuns prompt, ca apoi sa-mi reproseze ca noi nu lucram atent cu oamenii de cultura si arta, care nu înteleg ce probleme dificile apar în fata conducerii. «Uite, daca apare un singur articol care nu le place, în „Revista Institutului de Istorie a Partidului“, vine ambasadorul sovietic si mi-l pune aici pe masa…». Marturisire care m-a cutremurat, gândindu-ma pâna unde mergeau tentativele sovieticilor – dupa vara lui 1968 – de-a ne controla din nou, în toate domeniile“. Între timp, am evoluat. Acum, unii diplomati acreditati în România nu mai cer audienta la înaltii demnitari ai statului, ci îi cheama la ei pentru a-i instrui, a le face reprosuri si a-i urechea… euroatlantic. Daca se supara „licuriciul mare“, cum era odinioara Uniunea Sovietica, si se supara des, fiindca interesele o cer, chiar si un simplu atasat la ambasada „licuriciului“ se poate învrednici de o asemenea isprava…
Este remarcabil ca intelectualul, scriitorul, omul politic, diplomatul Ion Brad nu confunda planurile si punctele de vedere, altfel o jalnica practica româneasca a ultimilor 24 de ani. Spre deosebire de o buna parte a intelighentiei de pe Dâmbovita sau Bahlui, el nu ezita, atunci când vine vorba, sa-si afirme admiratia fata de faimoasa scoala rusa de teatru, fata de „marea cultura rusa“, precizând ca o face din respect pentru adevar, fara nici un alt motiv: „Nu mi-am facut, ca altii, studiile la Moscova, n-am fost omul lor niciodata…“. Si oameni ai Moscovei au existat pâna deunazi multi pe aici, chiar si dupa „curatirea“ începuta de Gheorghiu-Dej si adâncita de Ceausescu. O curatire care n-a fost si nici nu putea fi totala. Au mai ramas destui „oameni ai lor“ , caci trebuia, nu-i asa!?, înfaptuita si „marea revolutie“ din decembrie… Cu unii dintre ei, cu preponderenta din sistemul culturii, Ion Brad a lucrat direct. Timp de doi ani, ca secretar al Uniunii Scriitorilor (1962-1965), l-a secondat pe „fanaticul filosovietic“ Mihai Beniuc – „talent liric exceptional“, dar caracter conflictual si cu un comportament duplicitar. Episodul caderii lui Beniuc din functia de presedinte al Uniunii Scriitorilor, prabusire la care a pus umarul si Ion Brad, mi s-a parut a fi unul tragicomic. Dramatismul lui e potentat si de discursul autorului „Cântecelor de pierzanie“ cu puternice accente de pamflet, pe care Ion Brad îl reproduce în întregime: „Zaharia Stancu, Geo Bogza, un oarecare Ion Brad, Eugen Jebeleanu si altii au varsat peste mine haznale si hârdaie de laturi si fecale, bine condimentate cu toate calomniile si minciunile inimaginabile si garnisite cu o bogata lauda de sine. A venit apoi Maria Banus cu un tucal proaspat scos de sub rochie, dintre craci, si, turnându-mi-l gratios în cap, m-a «încoronat»“. Consecvent, echilibrat, Ion Brad nu confunda, nici de aceasta data, planurile si nu cade prada resentimentelor. Respecta valoarea „poetului adevarat, cel pe care nimeni n-are voie sa-l alunge din marea lirica româneasca“ si pledeaza pentru publicarea unei antologii a poeziilor sale din primele volume.
Ion Brad evoca si orele de dupa tragicul accident – care, sustin unii, nu ar fi fost, de fapt, un accident, ci o crima, poate chiar comandata – al lui Nicolae Labis, eveniment care a zguduit o întreaga generatie de scriitori, una stralucita si, s-a spus, a maturizat-o brusc. Pe patul de spital, Labis „vorbea, glumea, voia parca sa ne încurajeze pe noi toti, sa râda chiar si de sinistra «pasare cu clont de rubin»“. O stare ce contrasta în mod straniu cu tacerea tatalui sau înmarmurit în durere. Nicolae Labis le preda astfel congenerilor o lectie de murire, dar si de nemurire.
Nu mai putin tragic e un alt episod, acesta din ultimele luni de viata ale lui G. Calinescu. Invitat de Ion Brad sa cuvânteze despre Ion Creanga, când se împlineau 75 de ani de la moartea genialului scriitor, în decembrie 1964, „divinul“, aflat în Sanatoriul de la Otopeni, se scuza într-o epistola ca nu poate da curs invitatiei, dar trimite un text continând „câteva gânduri foarte generale“. Din manuscrisul, predat la Muzeul Literaturii Române din Bucuresti, Ion Brad reproduce începutul: „Desi Cercul Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, a fost prielnic destainuirii geniului lui Creanga, el n-a înteles adâncimea fenomenului! Junimistii, foarte amatori de «anecdote» si «corozive», faceau mare haz de glumele humulesteanului, care, vazându-se luat în seama de atâtea persoane de vaza, îsi deserta sacul cu nastratinisme. Prejudecata unui Creanga umorist staruie, cu intentiile cele mai bune, pâna azi si cineva si-a pus întrebarea ce loc ocupa Creanga printre umoristii universali. Însa opera ex-diaconului e plina de seriozitate si chiar de o anume exuberanta trista, pentru ca basmele apartin caracterologiei fantastice, iar «Amintirile» rememorari în anii întunecati de boala ai unei copilarii idilice. Shakespeare, Cervantes, Creanga sunt, în cazul acesta, înruditi printr-un hohot melancolic…“.
„Exuberanta trista“ si „hohot melancolic“ – sintagme definitorii privind, de fapt, sufletul omenesc, conditia umana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper