In camera obscura

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Daniel Daian, jumatatea dumnezeului femeie, Bucuresti, Editura Vremea,  2013

 
Un poet ce ambitioneaza sa iasa din contingentul noului val, caruia, dupa debut, îi apartine, este Daniel Daian, deloc interesat de trendul minimalist/biografist. Al patrulea sau volum, „jumatatea dumnezeului femeie“, testat, recent, si într-o lectura publica în Bucuresti, la Club A (poetul, absolvent al Facultatii de Istorie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, locuieste la Deva), în fapt un amplu poem, vadeste semne de beat revival cu surdina. În buna vecinatate ferlinghettiana – un mix între impetuozitatea din „Starting from San Francisco“ si obsesia imaginilor îndelung forjate din „A Coney Island of The Mind“, de pilda.
Dincolo de aceasta detectabila structura însa, confesiunea aglutinanta, când monolog cu fata la perete, când contemplare detasata care contrapuncteaza poemul-fluviu cu veritabile imagini de tip concetti, e una originala. Cu autentica tensiune reflexiva, cu (în general) buna stapânire a cortegiului de stranietati (mai putin în „paradigma christica“).
„Mânuitor de tinerete“, eul care se confeseaza e când rebel fara cauza, când mediator între realul care-l asediaza si „o poveste din realitatea vietii cuiva“. Persona doldora de imagini dintr-un prezent în care „oamenii au devenit doar moleculele unui organism de lup“ intra în camera obscura. Aici, în baia de acizi, din fulguratii si din luxurianta imageriei, în egala masura, se ordoneaza realul poetic – „un proces-verbal care a transpirat de asteptare/în ochiul închis al unui birou de investigator/la statul jos pe bani marunti“.
Rebelul fara cauza (si fara biografie – „o categorie de gen masculin/cu mâinile încarcate de legaturi“) clameaza sfârsitul unei lumi absurde în care pâna si „moartea este doar un regizor de filme cu buget redus“.
Din când în când schimba rolul cu persona din camera obscura, unde realul poetic, insinuant, pe nesimtite, începe sa împacheteze povestea „din realitatea vietii cuiva, acelasi eu care nu poate spune despre sine decât ca „ma laudam cu un trecut de un mileniu/de mame“.
Cele doua voci se suprapun în intonarea unei litanii negre cu accente apocaliptice, pe alocuri discurs insurgent potentat de greata sociala, în care se articuleaza fragmente ale civilizatiei, de autostrada, de lume iesita din tâtâni, bolnava si fara repere, în care femeile „sunt cele mai licitate opere dintr-o istorie întreaga/de sabii“ si iubirii i se refuza împlinirea. O lume din care tineretea îsi retrage rosul vital si lasa loc liber „negrului sclipitor“ vazut de eul care se confeseaza la începutul poemului-fluviu. Daniel Daian stie sa-si contrapuncteze discursul grav cu câteva binevenite inserturi ludice, sa puna surdina tentatiei (uneori) moralizatoare si, mai ales, efluviilor vizionare. De cele mai multe ori retorica nu-l tradeaza nici fata cu „grauntele de suferinta“ (apud Aurel Pantea) generator de autentica forta de sugestie.
Câteva inadecvari la tema, derapaje, cu alte cuvinte, apar, pe alocuri, în fragmentele care încheaga „paradigma christica“. Sententii precum „adevarul/întotdeauna e fost crestat în moartea tâmplarului/în dresarea lemnului/cu mâinile unui dumnezeu fals/care nu a simtit nimic din maturitatea fiului sau“ stau, uneori, în preajma unor locuri comune sau unor prefabricate, chiar luate în raspar (?) de „Jesus Christ Superstar“.
Noua carte a lui Daniel Daian e un punct de rascruce pentru acest (înca) tânar poet care scrie si proza, dramaturgie si eseuri cu ecouri detectabile în constructia acestui poem-fluviu. Fireste, experimentul din „jumatatea dumnezeului femeie“ e unul deschis-închis. De nerepetat. Proba meseriei si-a încheiat, cu bine, ultima etapa. Urmatoarea alegere ar trebui sa fie una definitorie pentru o poezie (cât mai mult) a lui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper