Iesirea din biografie

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Daca nu am priceput prea bine ce întelege Nicolae Breban prin sintagma „biografie sociala“ (dar si „afirmare sociala“, „lansare în social“ etc.), notiunea si ideea de cariera, cel putin în ceea ce-l priveste, ma surprind pur si simplu. El chiar îsi subintituleaza astfel – „Cariera“ – unul dintre cele patru volume din „Sensul vietii“ si face o întreaga teorie pe aceasta tema. Cariera înseamna sa evoluezi mai mult sau mai putin confortabil, vorba lui Nicolae Breban, în social, la modul mic-burghez, caldut. Or, Nicolae Breban, care marturiseste ca literatura a constituit si constituie cea mai mare iubire a vietii sale (apoi femeia), care are o biografie deloc monotona si o opera impresionanta, care îsi descopera mereu „o inima de post-romantic (sau, mai stii, de pre-romantic) sau, pur si simplu, de pasoptist etern…“, mi se pare ca nu e nici pe departe compatibil cu ceea ce îndeobste numim: cariera.
Evocându-i pe confrati, pe prieteni, de fapt te autodefinesti. „Sensul vietii“ o dovedeste o data în plus. Dintre toti „cei care ne-am încheiat opera“, lui Nichita Stanescu, Nicolae Breban îi prevede cea mai glorioasa postumitate, constient totodata ca „«verdictul dupa moarte» este influentat, «corupt» în mare masura de judecata si «corul» antumitatii“. Singurul din generatia sa, daca am retinut bine, despre care spune ca are/a avut geniu este poetul „Necuvintelor“: „Da, am spus «geniu», cautându-mi cuvintele, geniu, ceea ce îndeobste întelegem prin aceasta: un «inovator» în arta sa si care, spre deosebire de alti «inovatori» mai mult sau mai putin spectaculosi ai vremii sale, ai «prezentului» sau, va «face scoala», va deveni model, reper si canon pentru generatiile care vor veni si care se vor înscrie, explicit, în siajul sau“. Breban crede ca Nichita Stanescu e mult mai mult decât un mare poet încât „se pare ca în postumitatea sa se pregateste acel rar si miraculos proces al «nasterii unei legende»“, iar „spre deosebire de ceea ce cred unele «spirite liberale» când ataca ideea de «poet national», natiunile au nevoie de legende“, prozatorul reamintindu-ne: „În «Bunavestire» am afirmat, prin mijloace epice, ca «vigoarea omului, a speciei umane consta în capacitatea sa de a crea mit, noi mituri»“. Nuantând, cu o retorica lesne recognoscibila, Nicolae Breban se întreaba: „de ce aleg unii – si nu e vorba doar de literati, în acest caz! – un nume «oarecare», separându-l (mereu!) de altele, la fel de interesante, de «novatoare», de «excelente», dedicându-i o atentie persuasiva ce merge uneori pâna la un tip de adoratie, de admiratie exacerbata care depaseste simtul nostru critic? Legende, de fapt, se nasc peste tot în jurul nostru, dar… nu stim daca ele se vor transforma în mit“.
Emil Cioran facea aceasta marturisire: „Am vazut ca filosofii nu au nimic sa-mi spuna. Oricum, prefer scriitorii“. Si îi pomeneste pe Dostoievski – „cel mai mare romancier“, pe Cehov si pe rusi în general. Nu stim daca legenda Nichita Stanescu – „nascuta“ de fapt în timpul vietii, a devenit sau va deveni în posteritate mit, dar mitul Scriitorului (cu majuscula) mi se pare a fi unul fundamental. Cu aproape doua decenii în urma (oare când au trecut?!) la Casa Pogor din Iasi, Breban, cu patetismul sau captivant, atragea atentia asupra unui miracol pe care îl cunosteam si noi, dar parca atunci ni-l revela el, domnia sa, întâia oara: „Aproape toti marii scriitori rusi sunt niste amarâti, niste nenorociti, niste umiliti si obiditi, dar literatura lor, literatura rusa este zeiasca, straluceste ca soarele pe cer… E ciudat pentru bacanul, pentru trecatorul de pe strada, cum pot crea niste indivizi marunti, vag ticalosi, un mit national, cum poate acest Eminescu, care nu mirosea bine, care era dezordonat în viata sa, care era profund imprevizibil, care scria într-o limba inacceptabila pe vremea lui Alecsandri si a lui Samson Bodnarescu, sa aiba o opera pe care – s-a vazut dupa 50 de ani – s-au cladit o structura nationala si o istorie?“ As continua: Cum poate un individ, cu o viata zbuciumata – prizonier al piratilor, ramas invalid dupa lupta de la Lepante, excomunicat, închis, dar si obisnuit, o vreme, al Curtii Regelui Filip al III-lea, murind însa într-o saracie lucie, desi devenise celebru în toata Europa înca din timpul vietii, sa fascineze umanitatea de mai bine de 400 de ani cu al sau „Don Quijote“, carte ce face concurenta Bibliei, Dostoievski însusi postulând ca fiecare dintre noi ar trebui sa o avem asupra-ne la Judecata de Apoi?!
De o însemnatate capitala sunt, pentru Nicolae Breban, constiinta identitatii, raportarea permanenta la traditia culturii nationale si la corifeii acesteia, la marile ei repere, cultul limbii. Din acest punct de vedere e cu atât mai convingator cu cât provine dintr-un mediu cosmopolit si poliglot; în fine, solidaritatea cu generatia si „grupul“ sau. De aceea lectura „Amintirilor în dialog“ ale lui Matei Calinescu si Ion Vianu, Breban îl surprinde si îl întristeaza: „Uimirea mea la lectura atenta a acestei carti a fost ca prietenul Matei face extrem de putin caz în paginile ei de prietenia «celor cinci», care mie, lui Nichita si lui Cezar (Baltag) ni se pare o faza esentiala în formarea si lansarea noastra în social, într-o societate aflata în plina barbarie si absurd uman. Dupa decenii de când parasise România, chiar si tabla lui de valori pare ca s-a schimbat «simtitor». Nichita decade din rangul de mare si original poet, ramân doar vreo doua amintiri scurte în care doar «omul, fermecatorul» este notat, Cezar si formidabila sa arta poetica este expediat în câteva rânduri conventionale, de Breban se noteaza, acru, doua lucruri: ca e, adevarat, un real prozator, care, pe vremuri, l-a sfatuit «sa intre în partid»! (Marele prozator al epocii devine… Tudor Topa, nici vorba de un Banulescu sau Preda!)“. Recunoscând ca nu se astepta la exegeze într-o carte de factura „Amintirilor în dialog“, Breban se întreba mâhnit: „Cum se explica aceasta «uitare» a tineretii noastre curate, fertile si luptatoare? Numai prin departarea fizica de doua decenii? Cum de poti uita formidabila, geniala opera poetica a lui Nichita, despre care un Richard Wilbur sau Robert Bly, poeti americani de vârf, aveau pareri entuziaste, Nichita, despre care Matei – de altfel, ca si alti universitari care au emigrat si au publicat în spatiul literar american, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel – nu sufla o vorba! Cum poti avea, exprimata, o parere înalta despre un creator român de o originalitate si o viziune extraordinare în tara si o alta dincolo de frontiere? Au existat oare în America sau Europa postbelica poeti mai originali, mai autentici decât Nichita, un mare ucenic al lui Rilke, Rilke stâlp urias si constructor al sensibilitatii noastre moderne… Oare amicii nostri «universitari» care au emigrat în spatii culturale occidentale ne «uita» acolo, dupa ce «aici» ne consacrasera studii de fina si perspicace analiza a temelor si a viziunii, dintr-un, sa zicem, tropism cultural, rusinându-se de «rudele sarace» ramase în tara?…
Si eu am trait exilul estetic si politic un sfert de veac la Paris, dar timbrul si viziunea, tensiunea poetica nichitiana nu am mai gasit-o nici la Yves Bonnefoy, nici la Rene Char, de exemplu, în Germania nici atât! Nichita Stanescu este unul dintre cei mai originali poeti europeni, dupa razboi, nominalizat la Nobel, ca si Blaga, dar, ca si în cazul marelui poet clujean post-rilkean el însusi, a avut contra sa statul comunist si cerberii sai cu profil calibanesc, si este uitat, cum vedem, si de cei ce pareau ca-l «înteleg si admira», dar care, o data trecuti de vama Curtici, îsi arunca pe fereastra din goana trenului, amintirile, aprecierile si vechile entuziasme!“
Nicolae Breban revine obsesiv la momentul bine cunoscut din biografia sa: 1971, la acea disidenta (reala, în sensul cel mai propriu al termenului, fiindca, sa fim drepti, el a contestat, s-a opus atunci hotarârilor unui partid în care era mai mult decât un simplu membru; facea parte din structurile sale de conducere), disidenta „comisa“ când nimeni nu s-ar fi asteptat din partea unui scriitor deja puternic afirmat si aflat într-o situatie mai mult decât privilegiata: „…bine instalat ca redactor-sef la «România literara», prima revista literara a tarii, cu un tiraj de peste 30.000 de exemplare, extrem de citita si de respectata, de temuta, uneori chiar si de «cadre ale partidului»; membru în Biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, care, în primii ani de «domnie» ai lui Ceausescu, se întâlnea cu seful statului cam o data la luna; membru supleant al comitetului central, susurându-mi-se în urechi ca as fi disponibil pentru onoruri mai înalte si mai «eficiente» etc., de ce – se întreaba unii si m-am întrebat si eu în unele nopti, în pelerinajul meu prin Europa Occidentala, Suedia, Germania Federala si Franta –, de ce a trebuit sa «ma amestec eu în treaba asta» pe care aproape nimeni nu a luat-o în serios, nu numai în tara, dar si în strainatate, în mediile de influenta?! Sa tresar adica si sa reactionez «brutal» la «Tezele din iulie», începutul dictaturii personale?!“…În anii ce au urmat „razvratirii“ sale, marturiseste Nicolae Breban – „au fost multe zile, nopti si multe, multe ceasuri când am regretat ce am facut…, m-am speriat cu adevarat de «ce-am facut» si o fraza a lui Ierunca, spusa prin ’76 parca, mi-a sunat ca acea celebra izbitura cu un prosop ud pe ceafa unui condamnat la moarte prin ghilotinare, izbitura care, se spune, poate doar ea provoca socul letal: «Ce-ai facut dumneata, d-le Breban, e atât de neverosimil încât nici azi nu ne vine sa credem!»“.
Privit cu suspiciune si dându-si seama ca exilul românesc de la Paris, ca si din alte zone ale lumii, este „un cuib de viespi“ – vezi si marturiile unor Dumitru Tepeneag, Virgil Tanase sau Valeriu Anania – e usor de presupus ca regretul celui ce se opusese lui Ceausescu, a carui stea, la începutul anilor ’70, era (înca) foarte sus, putea deveni în multe momente acut si chinuitor. Confesiunile lui Nicolae Breban privind asemenea stari si framântari sufletesti sunt nu numai credibile, dar si definitorii pentru omul de dincolo de „megalomania“ care i s-a lipit si si-a lipit-o el însusi pe frunte ca pe o eticheta nu atât falsa, cât neesentiala. Gestul lui „brutal“, care a surprins lumea literara si politica a vremii, s-a dovedit a fi însa, pâna la urma, ca sa ma exprim în maniera celui ce a scris „În absenta stapânilor“, un „noroc de destin“. De aceea – si de aceea – m-am aratat mirat de faptul ca Nicolae Breban face atâta vorbire despre cariera.
Ce a urmat acelui demers, în opinia mea de reala disidenta din 1971? Întrebarea mi se pare cu atât mai legitima cu cât „Sensul vietii“ constituie, în fond, înca un argument ca adevarata biografie a scriitorului este opera sa. Asa se explica sau si asa se explica faptul ca „agentul de influenta Breban“, care a publicat trei dintre romanele sale de vârf la una dintre cele mai prestigioase edituri pariziene îl priveste pe un Virgil Ierunca cu condescendenta – ca sa nu spun dispret – fiindca, desi cunoscutul publicist a locuit „o jumatate de secol în Parisul culturii, nu a publicat acolo nici un singur volum“, încât „injuriile pe care dl. Ierunca le arunca în fata statuilor de bronz ce poarta numele lui Calinescu sau Sadoveanu nu pot izvorî decât dintr-o profunda nemultumire de destin, «o furie contra ta însuti»“.
Si Cioran, ne aminteste Nicolae Breban, „arunca fulgere asupra României si a originii sale – ca o forma isteric-geniala de a iubi spatiul acelei marginimi a Sibiului, unde tatal sau oficia ca preot român (spatiu de unde a venit si rapsodul Goga!), dar nu l-am auzit niciodata separându-i pe creatorii români în «membri sau nemembri de partid» sau stând sa vâneze unele alunecari sau tributuri politice ale unor Vianu, Sadoveanu, Calinescu, Preda, Nichita Stanescu!…“.
Alta scoala, alt nivel, alt stil. Sau, cum ar fi zis Constantin Toiu: nu se compara!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper