Fiind hipster, paduri cutreieram: „Prince Avalanche“ de David Gordon Green

Un articol de CATALIN OLARU

În anul 1987, aflam din insertul introductiv, în statul american Texas au loc incendii devastatoare. Un an mai târziu, Alvin (Paul Rudd) si Lance (Emile Hirsch) participa la eforturile de reconstructie a zonei. Misiunea acestor oameni de bine este simpla: sa traseze cu vopsea galbena linia înterupta, adica acel marcaj din mijlocul carosabilului care separa un sens de circulatie de celalalt. Pe masura ce se achita de aceasta sarcina, cei doi afla o gramada de lucruri unul despre celalalt, dar în acelasi timp se si redescopera (sau îsi redescopera umanitatea, daca ar fi sa respectam formularea uzuala de trailer sau de comunicatul de presa). Cum se întâmpla aceasta mica minune? Încetul cu încetul, mai bine zis în slowmotion, respectiv pe acorduri de post rock si de folk alternativ, genuri care se întâmpla sa fie interpretate si ascultate de hipsteri, care se întâmpla sa reprezinte o însemnata parte din publicul festivalului de la film de la Sundance.
Slowmotion-ul are darul de a înnobila orice actiune, oricât de oarecare, însa în cazul de fata satisface o nevoie, aceea de a obtine cel putin o ora si jumatate de film pornind de la un scenariu de 65 de pagini. Acesta e deja un factor de diferentiere destul de însemnat – în „Prince Avalanche“ nu se întâmpla nimic, ar putea cârcoti unii, si cu greu ar putea fi contrazisi. Aceasta calitate a filmului, una la rândul ei destul de relativa (într-un fel arata nimicul în filmele lui Rohmer si cu totul altfel aici), nu este în acelasi timp si reprezentativa.
De ce e acest film alternativ? Pentru ca Alvin si Lance sunt ceea ce se cheama flawed characters. Pentru ca Alvin are o familie atipica sau disfunctionala (în alte filme de Sundance, asta poate însemna divort, separare, unul sau mai multi membri al familiei care fac parte din minoritatea LGBT sau, mai rar, moartea unei rude). Pentru ca, desi ambii pornesc dintr-un punct A si ajung într-un punct B, parcurgând un asa-numit character arc, o fac într-un decor mai putin întâlnit în cinematografia mainstream (în sânul naturii) si printr-o serie de actiuni marunte, aparent nesemnificative (pusul si strânsul cortului, preparatul mâncarii, trasatul dungii galbene de vopsea). Pentru ca musteste de compatimire fata de cei doi, iar, la final, te face sa parasesti sala de cinema 1) îmbibat de Bune Sentimente, directionate difuz catre ceva ce ar putea fi definit ca fiind Întreaga Umanitate, dar si 2) plin de satisfactie în ceea ce te priveste – oricât de rau ai duce-o, tot esti cu o treapta deasupra fratilor tai de pe ecran. E un alternativ care arata suspect de asemanator cu mainstream-ul, având însa un public mai putin amorf si cu asteptari mai clare; cum s-ar zice, se lucreaza pe un brief mai clar si cu un target mai bine stabilit.
Dat fiind ca, în filmul lui David Gordon Green, nu exista negativi, punctele A, enuntate extrem de clar înca de la început, îi fac pe cei doi destul de nesuferiti, lasându-le în acelasi timp spatiu de manevra – au ce face în urmatoarele 90 si ceva de minute. Ajunsi în punctul B, si Alvin, si Lance trebuie sa devina genul de tipi de treaba cu care ai sta linistit la aceeasi masa, fara sa-ti fie teama ca o sa te plictisesti sau ca vei fi lovit cu ceva în cap. Dupa multe beri baute în ralanti si mult topait prin padure, cei doi reusesc sa atinga acest deziderat.
Direct din bromance-ul traditional, actorul american Paul Rudd face trecerea la bromance-ul alternativ, genul care „explores male bonding in a refreshingly genuine way“, dupa cum ne informeaza pagina de prezentare a filmului de pe site-ul festivalului Sundance. La început, personajul acestuia e fixist, îi închide lui Lance casetofonul în timp ce acesta asculta rock, insista ca acesta sa nu dezlege rebusuri cu pixul si îl dispretuieste pentru ca nu se pricepe exact la acele lucruri pe care se presupune ca nici publicul de la Sundance nu stie sa le faca (sa eviscereze un peste, sa monteze un cort, sa faca un nod). Trecând prin mai multe discutii în care cei doi vorbesc despre propriile lor sentimente, Alvin învata ca viata e la fel de frumoasa si fara reguli, iar Lance decide sa accepte statutul de tata.
La final, se dovedeste ca viata în padure i-a îmbogatit sufleteste pe amândoi, si pe samanatorist, si pe orasean, iar povestea zbenguielilor lor forestiere ne-a îmbogatit sufleteste pe noi, asa cum se presupune ca ar trebui sa faca un film ca acesta. Unul perfect pentru cei care au fost parasiti, pentru cei care vor deveni parinti înainte de vreme, dar si pentru toti ceilalti marginali ai lumii; un film care arata ca si cum ar fi fost produs de un ONG care militeaza pentru Incluziunea Sociala a Tuturor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper