„Elitele legitime“ fata cu reactiunea

Un articol de AURELIAN GIUGAL

Raspunzând unor mai vechi, si mai noi, cri de coeur (la întâmplare de pe Contributors.ro: andra: „da! da! va rog frumos scrieti! când dvs. nu scrieti, când alti oameni pe care îi pretuiesc tac, încep sa ma îndoiesc de judecata mea“; ciprian: „…trebuie sa ne scrieti!“; Virgil Iordache: „…Pe când si o Televiziune Humanitas, de stiri, cultura si spiritualitate sub toate formele ei“), Gabriel Liiceanu, identificat de unii autori ca idol al forului, a coborât din turnul de fildes direct în catacombele platformei Contributors.
Elite legitime, elite nelegitime
Mai înainte vreme, Dragos-Paul Aligica scrisese despre elitele legitime care pot scoate scoate lumea în strada. Prin urmare, din moment ce „puterea dominanta în Parlamentul României este international recunoscuta ca cea mai spectaculoasa expresie a coruptiei politice în lume în 2013“, românilor nu le mai ramân decât doua solutii: una soft, plecarea din tara, alta mai hard, mai neconventionala, o „masa critica de 100.000 în strada“ („O solutie: Elitele legitime scot lumea în strada“, Contributors.ro). Sesizati distinctia? De la „mahalaua inepta“ (Baconschi dixit!) la „100.000 de demonstranti care baga spaima în oasele canaliilor politice si matura actuala putere în mai putin de doua saptamâni“ (Dragos-Paul Aligica) nu este decât un singur pas, un pas pe care domnul Aligica este dispus sa îl faca dintr-o suflare, din moment ce, nu mai încape vreo îndoiala, România este o „societate bolnava“ si elitele legitime, subliniem legitime, pot face excizia cangrenei din corpul social românesc.
Facem abstractie de întrebarile retorice ce se pot naste din comparatia, fie ea si una superficiala, celor doua momente, România 2010-2012 si România post-2012 sau, mai mult, România manifestantilor postmoderni si România elitelor legitime. O singura nedumerire am: cum putem identifica „elitele legitime“ pentru ca, dupa câte se spune, specialistii în high tech nu au lansat înca pe piata versiunea futurista a vreunui elitistometru? Mai mult, care este diferenta dintre elitele legitime si elitele nelegitime? Sau, în alti termeni, pot fi categorisiti acei cercetatori de la Academia Româna si de la Institutul National de Geologie ca facând parte din corpul select al elitelor legitime? Banuind ca nu voi primi raspuns la aceste întrebari, revin la reflectiile domnului Liiceanu (atât de asteptate de adevaratii liberali din spatiul autohton, lamentatiile de pe forumuri sunt graitoare).
Cavalerii dreptatii dlui Liiceanu
Gabriel Liiceanu scrie despre cianura („Cianura noastra cea de toate zilele“, Contributors.ro), dar nu lacul de cianuri de la Rosia Montana îl îngrijoreaza pe autorul „Apelului catre lichele“, lacul de cianuri pluteste într-un clar-obscur rizibil, nici cianura din Piata Universitatii, doar doamnele plictisite, fie ele si onorabile, se mai amuza la asemenea sloganuri otravite, pe domnul Liiceanu îl agaseaza altceva, mult mai nociv si mai veninos. Cianura noastra cea de toate zilele ne este servita de indivizii (pusi sub urmarire penala sau deja condamnati) care fosgaie în parlament, de cei care, zi de zi, ora de ora, siluiesc limba româna, de profesoara care ne învata câte si mai câte ineptii despre Eminescu (inclusiv ca a fost omorât de francmasoni), de ministrul care ne pune în pericol destinul occidental al tarii noastre, si lista este deschisa unei însiruiri interminabile. Totusi, în acest bacovian noian de negru se întrevad si mugurii sperantei, asa încât cavalerii dreptatii, asemenea cavalerului lui Dürer, lumineaza acolo unde este întuneric. Doi jurnalisti, unanim recunoscuti prin opiniile lor ideologice extrem de viscerale, au fost deja înnobilati drept cavaleri ai dreptatii de domnul Liiceanu. Lupta cu stihiile vremii si platitorii de taxe si impozite (capitalistii care tin economia în spate) magistratii si ziaristii necoruptibili.
Povestea o stim, chiar repetata la infinit nu (mai) are nici un efect. Nu putem sa nu observam cum retorica anilor ’90 („noi muncim nu gândim“) face casa buna cu argumentatia profesorului de filosofie. Prin urmare, cei care platesc taxe si impozite sunt cavalerii onoarei terfelite, ei muncesc, produc. În contrapondere, tinerii rebeli, protestatarii postmoderni, hipsterii (ironic denominati în acest fel) sunt anacronici, îsi dau întâlniri mondene în Piata Universitatii si, vai, au virat-o brusc spre stânga, o realitate ce-l uimeste si dezamageste si pe Nicolae Manolescu („O noua directie de critica în cultura româna?“, „România Literara“, nr. 33, 2013). Se lucreaza dihotomic, negru si alb, bun si rau, coruptibil si necoruptibil, cavalerii lui Dürer versus cavalerii lui Voiculescu (Motanul Felix, pentru o mai buna reperare).
O logica strâmba, de tipul cine nu gândeste ca noi nu poate fi defel înnobilat cavaler al dreptatii. Sa nu o lungim, e redundant, Andrei Plesu a scris mai demult la gazeta despre partizanatul politic al presei: „poti fi partizan fara sa fii nedrept“, o sentinta care cade ca un topor peste relativismul pernicios al românilor. Din nou jumatatea dihotomica, dreptatea în opozitie cu nedreptatea. Este inutil de precizat, doar anumiti românii au capacitatea de a vedea clar prin acest desis contradictoriu: cei care se închina pietei libere si capitalismului neoliberal.
Asa reiese, cel putin, din litaniile presei neoliberale. Ceilalti, oamenii întunericului voiculescian, sunt fortele nedreptatii, oamenii ce otravesc mereu România. Sunt de acord ca oamenii grupati în jurul fostului pastor sunt suma unor alegatii isterice, numai ca eu vreau sa împing lucrurile mai la vale. Într-o nota mai relativista, ma vad obligat sa spun: Ni Contributors ni Antene! Nici una, nici alta. Sa asteptam, asadar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper