Drumul Nordului, la firul ierbii

Ne aflam în plina efervescenta proiectiva: în fiecare muzeu, mai toata lumea se uita cu speranta pe harta Europei, ochind Nordul, de unde vin fondurile „norvegiene. Pentru multe institutii de cultura si organizatii neguvernamentale de profil, fondurile „norvegiene si „europene“, chiar si cele „americane ambasadoriale“ reprezinta o gura de oxigen mare cât tot bugetul lor propriu. Asta nu înseamna ca fondurile venite din strainatate sunt mari, ci ca bugetele noastre sunt mici.
Ideea norvegienilor de a ajuta financiar tarile nou intrate în Uniunea Europeana (dar si altele, cu mai multa vechime, dar ceva mai sarace, cum sunt Grecia si Spania) are doua mize: pe de o parte, este un fel de a le cere scuze tarilor din Uniune ca, prea bogata fiind, Norvegia nu a dorit sa împarta aceasta bogatie cu celelalte tari, spunându-le ceva de genul „daca ne vreti în Uniune numai pentru banii nostri, va dam câte ceva, cu conditia sa ramâneti în tarile voastre si sa ne lasati în pace; pe de alta parte, este si o ocazie pentru a oferi firmelor si institutiilor norvegiene, oarecum izolate de tarile din restul Europei (desi fac parte, alaturi de cele din Islanda si Liechtenstein, din Spatiul Economic European), o piata de desfacere garantata în Uniune. Cu alte cuvinte, sprijinul norvegian nu este tocmai dezinteresat, asa dupa cum nici Programul Phare (pentru cei care îsi mai aduc aminte de el) nu aducea toti banii promisi în România, o parte importanta a sumelor vehiculate întorcându-se, pentru consultanta si parteneriate, în tarile Uniunii, pe vremea când România nu era, înca, Stat Membru.
Fireste, pentru a sti ce doresti si cu cine vrei sa te însotesti, trebuie sa te si informezi. Asa încât, vizitele în muzeele norvegiene sunt obligatorii. Dincolo de faptul ca orice român normal are tendinta fireasca sa moara de foame si de sete, într-o tara ca Norvegia, unde, la o cârciuma oarecare, o pizza si o bere te costa cam 100 de lei, dorinta unui specialist de a vizita muzee poate trece peste orice obstacol.
Sutele de muzee norvegiene (putine, pentru o tara europeana, dar multe, daca le raportam la populatia de doar cinci milioane si ceva de locuitori) sunt raspândite pe întregul teritoriu al tarii, chiar si în cele mai îndepartate si putin populate localitati existând câte un mic muzeu. Pentru norvegieni, patrimoniul cultural si natural nu se pot deosebi, fiind deopotriva de importante. Ele alcatuiesc, cu adevarat, mostenirea pe care au primit-o de la stramosi si sunt hotarâti sa o transmita urmasilor, nu pentru ca asa le pretind autoritatile, ci pentru ca asa sunt învatati din familie, de la cele mai fragede vârste. Respectul pentru natura si pentru patrimoniul cultural atinge, în Norvegia, valori demne de fervoarea religioasa. Cu toate astea, nimic nu este ceremonios în atitudinea norvegienilor, iar spiritul de parada si panasul le sunt straine. Fiecare fragment arheologic, fiecare bucatica de istorie si fiecare segment de memorie este respectat si aparat. Muzeele sunt, asadar, rasfatate în aceasta tara. Cu toate astea, spiritul protestant (regele este, teoretic, seful bisericii) face ca statul sa nu fie excesiv de grijuliu cu viata de zi cu zi a institutiilor muzeale; acestea trebuie sa munceasca din greu, ca oricare altcineva din societatea norvegiana, pentru a-si merita bugetul.
Muzeele norvegiene nu au nimic spectaculos în ele. Un muzeu precum bucuresteanul Muzeu National de Arta ar fi un fel de Luvru pentru scena muzeelor din tara nordica. Ceea ce impresioneaza însa oricare vizitator este apropierea deosebita pe care muzeul o arata fata de publicul sau, pornind de la grija extraordinara pentru toate categoriile de persoane cu deficiente, pâna la zâmbetul cald oferit de întregul personal al institutiei, pentru oricine îi calca pragul. De la director la îngrijitor, angajatii muzeului îi întâmpina pe vizitatori ca pe niste persoane absolut egale; nu exista nici un fel de sentiment de aroganta, dar nici de servilism. Pur si simplu, muzeele sunt acolo pentru public, iar acei oameni care lucreaza în muzee se considera egali, din toate punctele de vedere, cu cei care vin sa le viziteze.
Nu exista limite de imaginatie pentru crearea muzeelor. Exista muzee arheologice si de arta, muzee etnologice si în aer liber, muzee pentru copii si muzee de antropologie culturala… De exemplu, în Norvegia, veti putea vizita un muzeu al vânatorii de balene sau un muzeu al unei leprozerii (în Bergen, unde a si fost diagnosticata, de celebrul medic, Gerhard Armauer Hansen, lepra a facut ravagii pâna târziu, ultimii bolnavi decedând abia în 1946; e adevarat, în România mai exista si azi câtiva bolnavi la Tichilesti), dar cele mai multe dintre muzee sunt cele dedicate vietii cotidiene. Pestele, apa, muntele, frigul, navigatia, vânatoarea – toate acestea pot fi subiecte de studiu pentru muzeele norvegiene.
Norvegienii nu îsi doresc, neaparat, sa „exporte“ modelul lor cultural în întreaga Europa. Le ajunge daca stiu ca banii lor sunt corect învestiti si ca partenerii lor sunt oameni la fel de interesati de protejarea patrimoniului natural si cultural, asa cum sunt si ei. În rest, sunt multumiti daca simt ca îsi fac datoria si ca îsi câstiga banii în mod cinstit.
Si pentru ca am vorbit de bani, trebuie sa spun ca muzeele norvegiene nu traiesc pe roze. Desigur, comparativ cu cele românesti, beneficiaza de niste bugete imense. Având în vedere si preturile de pe piata norvegiana, banii abia le ajung, iar managerii lor trebuie sa munceasca din greu pentru a se asigura ca institutiile pe care le conduc pot sa îsi îndeplineasca proiectele.
Îmi cer scuze daca, pentru cei care cunosc Norvegia, am spus numai banalitati, dar mi se pare important sa stim cu cine vrem sa mergem la drum. Ar trebui sa spun ca multi dintre norvegieni stiu destul de multe lucruri despre noi. Unii ne-au vizitat tara, ne-au vazut muzeele, ne cunosc cultura. Altii, care nu au ajuns înca pe la noi, au avut ocazia sa cunoasca pe unii dintre românii din tara lor. Sunt cel putin 10.000 de români care traiesc în tara Nordului si marea majoritate (inclusiv câtiva specialisti în patrimoniu) ne fac cinste acolo.
Altfel spus, cred ca muzeele românesti trebuie sa profite cât este posibil de aceasta imensa sansa. Dincolo de banii pe care îi pot obtine pentru propriile proiecte, de la contribuabilii norvegieni, poate ca lucrul cel mai important este faptul ca, de la colegii lor muzeografi, specialistii români pot învata multe lucruri, de la grija pentru patrimoniu, la respectul pentru vizitatori, si de la modestie la supraspecializare.
P.S. În urma cu mai multe saptamâni semnalam, pentru cititorii „Culturii“, pericolele majore la care poate fi expus patrimoniul cultural, odata cu aplicarea legislatiei privind descentralizarea. Faptul ca, între timp, Curtea Constitutionala a constatat ca Legea privind stabilirea unor masuri de descentralizare a unor competente exercitate de unele ministere si organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si a unor masuri de reforma privind administratia publica este neconstitutionala îmi confirma, indiferent de justificari, ostilitatea fata de legea amintita. Nu îmi fac mari sperante pentru viitor, dar nu pot sa nu ma bucur ca, deocamdata, patrimoniul cultural din România mai are o sansa!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper