Dragoste cu nabadai

Un articol de ADRIANA STAN

Adrian Schiop, Soldatii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, 2013

 

Adrian Schiop a debutat în 2004 cu o autofictiune neconcludenta, parând alergator de pluton într-un context „mizerabilist“ care l-a cam înghitit atunci. N-a plusat decisiv nici a doua carte („Zero grade Kelvin“, 2009), acuzata ca umbla pe teritoriul marcat al lui Houellebecq. Oricum, pentru un tip cu miscarile lui profesionale sau cu declaratiile ca nu prea mai citeste, s-ar zice ca CV-ul literar e ultima problema. Schiop a ramas un scriitor incert, nici suficient de literar, caci produce un fel de dicteu brutal, nearticulat narativ, dar nici suficient de radical, caci observatia sociala din romanele sale se pierde, adesea, sub gesticulatia cvasinevrotica a unui narator care cerseste atentie. Prima carte, de pilda, promitea sa întoarca foaia „pe invers“, dar, prin obsesia pentru fictionalizari si logoreea narcisista, naratorul cadea el însusi în capcana vrajelii stilistice a literaturii „pe bune“ care te face doar din cuvinte. În „Soldatii. Poveste din Ferentari“, vocea narativa a lui Schiop a napârlit însa, câstigând în directete si fluenta. Romanul pare scris sub un regim al urgentei si livreaza, cu destula soda caustica, senzatia ca din viata scapa cine poate.
Desigur, stilul smucit si de argou în care s-a obisnuit sa scrie autorul merita un subiect ca Ferentariul, aceasta jungla situata la doua statii de centrul capitalei. Pastrat publicitar si în titlu, probabil si ca sa promita exotism, respectivul subiect e de asteptat sa pice pe zona plina de sensibilitati a discursului corect despre marginali. Nu întâmplator, volumul a si stârnit discutii despre modul, nu suficient de înduiosator, în care îi trateaza pe sarmanii napastuiti. Totusi, „Soldatii“ nu este, decât partial, un roman de medii. Prea prins în formula autofictiunii, în care – psihocritic vorbind – el va gasi mereu canalul cel mai potrivit de expresie, Adrian Schiop are, pe de alta parte, inteligenta de a nu aborda aceasta zona zero bucuresteana cu concluzii formate de antropolog, si nici macar cu impulsuri altruiste. Caci naratorul e intoxicat cu propriile sale probleme (psihologice, erotice, de identitate sociala), iar povestea debuteaza (si urmeaza sa se încheie) în plina suferinta sentimentala. De altfel, multe scene din roman se petrec în spatiul închis al apartamentului, într-un cotidian simplificat unde se desfasoara o (melo)drama casnica.
În schimb, mediul efectiv al cartierului se lasa întrezarit, citit în unele din codurile sale, dar nu e cu totul transparent. Caci ce se vede pâna la naratorul aciuat aici (din pricina chiriei ieftine, dar si a unei dorinte de izolare) e mai ales necunoscutul pe care multiplele conventii ale locului îl ascund. Zona cu marcaje puternice, ca orice societate închisa, Ferentariul îsi are fixate tabuurile (sexuale), tapii ispasitori (drogatii), enclavele (garsonierele-ghetou), ritualurile cotidiene („caterinca“), are un discurs intern pentru locali si altul exersat pentru oengisti sau straini cu gânduri (cât de?) nobile. Desi vizibile la lumina zilei, însemnele acestea îl tin la distanta pe cel din afara, marcheaza un teritoriu. Naratorul cunoaste o fauna umana cât se poate de pestrita în birturile frecventate asiduu, parte pentru ca stârneste curiozitati fiind imediat reperat ca outsider, parte pentru ca are el însusi porniri plângacios-confesive. Totusi, de cele mai multe ori – pâna si în relatia amoroasa consumata aici – nu stie exact cu cine are de-a face. Hârsiti în propriile obiceiuri, oamenii din Ferentari nu sunt niste salbatici inocenti si e de presupus ca „pe termen lung, or sa vrea sa te faca“. Motivul pentru care sunt într-un fel mai puri decât lumea buna din centru – adica faptul ca-si dau mai „pe fata“ instinctele minciunii, vanitatii, rautatii – e si cel care-i face alunecosi si greu manevrabili, inclusiv în vreun discurs explicativ omniscient (narativ sau de alt tip). E o alteritate vie, întru câtva ireductibila, si nu suport pentru „ipocrizia normativa cu egalitatea“. Cele mai multe figuri de Ferentari sunt, de aceea, cuantificate în actiune si în timp real, prin gesturi, miscari si cuvinte, au o prezenta, scutita de pitoresc facil sau stilizare. Protagonistul înregistreaza cât vede cu ochii si cât aude cu urechile, dar e prea solipsist si sictirit sa mearga mai departe decât atât; straturile adânci ale zonei, cum e cea „interlopa“, pot fi banuite, dar îi ramân, de fapt, inaccesibile naratorului. El deraiaza de la aceasta onestitate realista doar în ultima treime a romanului, când, ajuns la terasele din centru, nu se poate abtine sa nu stampileze pe fiecare din noii-aparuti (distribuiti în casute de hipsteri, stângisti etc.) cu clisee, etichete si comentarii ce-i vin pe limba din cercurile intelectuale de cunoscuti si unde cunoscatorii vor cauta constant (si vor gasi) asemanarea cu persoane reale…
Altminteri, eroul are necazurile lui si din acest epicentru nevralgic ies efectele cele mai tari ale romanului. Pâna la un punct – caci anvergura morala lipseste din acest scris hranit tocmai din lipsa de anvergura –, e vorba de schema existentialista clasica, a omului singur, inadecvat la lume si paralizat de morbul ratarii. Nici nu poate fi altfel, caci se apropie de 40 de ani, are „câte o relatie pe cincinal“, e homosexual atipic, traieste dintr-o bursa de doctorat pe cale sa se termine si ea. Nu-i, cu toate astea, chiar un marginal, caci a lucrat ca „ziarist central“, are destui amici si un dar înnascut de a se lipi de tot felul de insi, în plus, se învârte printr-o gasca intelectuala actuala. E, prin urmare, în afara „sistemului“, dar prins într-un sistem alternativ. Totusi, comentariul social – cu detenta ideologica, mai exact – functioneaza în roman si ca un fel de conversatie mondena, motiv pentru care se aude mai mult atunci când eroul îsi întâlneste amicii din centru. Dar altfel, el ramâne doar implicit, pentru ca epicul se tine pe o substanta mult mai viscerala. Protagonistul e un „distrus“, un „inhibat care se ataseaza greu si-i trece si mai greu“. Nu se descurca în relatiile umane obisnuite, dar se încurca în acest paienjenis cu disperare, dintr-o nevoie atavica si, uneori, autodistructiva de legaturi. Îl cunoastem la începutul romanului în plin sevraj afectiv, iesit din singura relatie stabila, totusi hetero, de pâna acum. Si vom fi bombardati, pâna la compasiune, cu abcesele lui sufletesti („ma doare“, „nimic nu merge“, „nevoia de intimitate“). În general, autorul evita sa psihologizeze prea complex toata treaba (desi are o licenta în directia respectiva) si o lasa la nivel elementar, rudimentar chiar, însa cu atât mai acut.
Oricum, pe acest fond existential, amorul din Ferentari vine ca gazul pe foc. De erou se agata Alberto, o „namila“ care a petrecut 14 ani în închisoare, iar momentan sta de pripas pe la casa varului sau interlop. E o relatie cu termeni contractuali ascunsi, în care fiecare îsi negociaza pe cont propriu un profit – Alberto spera sa i se faca rost de „JobBuletinChirie“, iar Adi sa se bucure de o relatie exotica si deopotriva simpla cu un partener de „animalitate oarba“, ce pare sa „îsi caute un stapân“. Desigur, asta se transforma în ceva mai mult pentru ca, împartind acelasi apartament strâmt, cei doi ajung, prin forta lucrurilor, sa-si creeze „o intimitate“. Aceasta implica numeroase scene care testeaza atât limitele pudibonde, cât si pe cele ale autenticismului mizat de autor, unul ce-si poate pierde efectul prin redundanta. Însa, dincolo de ele sau, mai exact, chiar prin intermediul lor se construieste si se modifica un raport de dominatie. Fiecare partener îsi speculeaza avantajul asupra celuilalt, amândoi se întrec în strategii de santaj sentimental. Initial, Alberto, versat în anii de puscarie, pare ca face regulile, dar adevarul e ca, pentru el, „a fi abuzat“ a ajuns un mod de viata care-i da „securitate afectiva“. Adi, pe de alta parte, se simte mereu dus cu presul, însa se complace în dependenta, pentru a constata apoi ca, de fapt, el însusi „l-a folosit“ pe Alberto, nerespectându-si promisiunea de a-i gasi de lucru. Între timp, atasamentul naratorului – cum subliniam, doar la el avem acces deplin – devine real, din cauza la fel de elementara ca partenerul sau e „un om mare (fizic) si cald“, iar „noi oamenii tragem la caldura, caldura ne face fericiti“. S-a vorbit deja de „semnificatia universala“ a acestei povesti sucite de dragoste. Doar ca „universaliile“ atinse de romanul lui Schiop nu sunt din cele roz si comode, ci vizeaza constructia asimetrica a relatiilor, dezechilibre de putere în care unul dintre cei doi e cel ce „domina“, „protejeaza“ etc. În logica respectiva se dispune în roman un întreg carusel de gesturi, reactii, nuante afectiv-erotice, dar si de registre epice, de la dramatic la pur burlesc. Alberto e o adevarata diva pe aceasta scena, când îsi stoarce iubitul de bani, ca sa-i macine la „pacanele“, când îl rasfata cu un potop de obscenitati pline de tandrete sau siropuri de tip manelist („Of, iubirea mea, mor dupa tine…“). Adi, pe de alta parte, vede nostalgic în iubitul sau – scos, dupa anii de puscarie, din circuitele locale – o relicva a anilor ’90, cu „anarhia“ si „smecheria“ care atunci functionau mai naiv decât în lumea noastra europenizata. În aceasta promiscuitate aproape idilica îsi consuma cei doi o relatie care era clar de la început ca nu poate duce niciunde. Pe final mai ales, ea se tine pe buza prapastiei, cu ancore financiare gasite de azi pe mâine, dar, în pur stil cinico-materialist, se termina o data cu banii, într-un „vid“ neacoperit de vreun „mesaj“ de optimism – social sau ontologic.
Adrian Schiop e at his best în acest roman. Îl avantajeaza si un an beletristic slab sau controversele în jurul subiectului, desi, pe de alta parte, „stilul“ sau îl va dezavantaja în continuare în ochii cititorilor & promotorilor de fineturi. Nu sunt sigura însa ca mai multa „recunoastere“ i-ar prinde bine, creativ vorbind.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper