Despre basme cu J.R.R. Tolkien si C.S. Lewis

Un articol de ANDA-IRINA CAPRARU

Tolkien si Lewis: ambii scriitori, filologi, profesori universitari la Oxford si… autori de basme devenite deja celebre datorita ecranizarilor „Stapanul Inelelor” si „Cronicile din Narnia”. De unde însa aceasta înclinatie catre fantastic la doi autori „seriosi”, de unde aceasta preferinta asumata explicit pentru forma literara a basmului la doi specialisti în critica literara, în literatura medievala, în teologie chiar?
O literatura neserioasa?
Faptul ca ne putem pune o astfel de întrebare arata ca ne-am obisnuit sa asociem basmele cu un gen de literatura „neserioasa”, minora, ceva destinat exclusiv copiilor, un fel de lapte praf sau mâncare pasata, foarte utila la vremea ei, dar de care ne vom debarasa ulterior. Ar fi jenant ca un tânar adult, sanatos din toate punctele de vedere, sa mai manânce înca morcovi pasati, nu-i asa? Cu toate acestea, în reflectiile lor asupra basmului ca forma literara, atât Tolkien, cât si Lewis iau o pozitie ferma împotriva prejudecatii care ne face sa asociem basmele cu „literatura pentru copii”.
În eseul „On fairy-stories” (1) Tolkien arata ca nu vom putea recunoaste valoarea adevarata a basmelor privind catre copii ca public-tinta al acestora. Faptul ca basmele au ajuns sa fie asociate cu cei mici este considerat de catre profesorul Tolkien un accident al istoriei noastre domestice, nu o evolutie necesara. Basmele au trecut în camera copiilor nu pentru ca ele ar fi prin excelenta pe gustul copiilor, ci pentru ca parintii s-au plictisit de ele, asa cum mobila veche ajunge sa fie depozitata undeva într-un pod sau într-o camera cu vechituri. Din pacate, a „depozita” povestile în camera copiilor poate duce la deformarea acestora, considera Tolkien, caci cum ar fi daca, sa spunem, am lasa un instrument de valoare, precum un microscop, într-o gradinita, la îndemâna celor mici? Mai devreme sau mai târziu acesta ar fi distrus…
În realitate, facultatea de a produce imagini si de a te bucura de ele – imaginatia sau fantezia – este o functie universal umana si de aceea ea apartine atât copiilor, cât si adultilor de toate vârstele. Fantezia tine de capacitatea omului de a fi „creator secund”, ea opereaza culegând calitati ale lucrurilor din „lumea primara” si recombinându-le astfel încât sa dea nastere unei „lumi secundare”: „Când putem sa luam verdele de la iarba, albastrul de la cer si rosul de la sânge s…t Putem pune un verde morbid pe fata unui om si produce astfel ceva terifiant, putem face atât de rara si înspaimântatoarea luna albastra sa straluceasca, sau putem face padurile sa înfloreasca cu frunze de argint, sau berbecii sa poarte lâna de aur si putem sa punem foc fierbinte în burta unui vierme rece. Dar într-o astfel de «fantezie», asa cum e numita, se naste o noua forma; Basmul începe; Omul devine creator secund” (2). A face acea noua forma credibila, a face ca acea lume secundara sa fie credibila… tine de harul povestitorului.
„Prin crearea unui Pegas, toti caii ajung sa fie înnobilati”
Desigur ca multi ar putea gândi ca „a vorbi despre lucruri care nu exista este inutil” si… copilaresc, însa avantajul basmelor este ca, în calitate de produse ale fanteziei, ne pun constiinta în fata unei calitati esentiale a fantasticului: stranietatea. Dar pentru a recunoaste ceva ca „straniu” trebuie sa ai un acut simt al realitatii, caci a desemna ceva drept „straniu” presupune raportarea la ceva „familiar” si „firesc”. De aceea, a confunda fantezia creatoare cu un simplu „vis” inutil, care scapa din vedere realitatea, este o eroare: „Deoarece Fantezia creatoare se bazeaza pe o recunoastere puternica a faptului ca lucrurile sunt asa cum apar în lume, pe o recunoastere a acestei stari de fapte, dar nu pe o sclavie fata de ea” (3).
Privirea noastra, tocita si uzata de toate lucrurile pe care este de asteptat sa le întâlnim în experienta cotidiana, le pune cumva pe acestea în umbra. Nu mai observi frumusetea sau complexitatea unui peisaj daca treci zilnic pe lânga el, în drum spre munca. A face experienta stranietatii înseamna a elibera privirea de lucrurile mult prea familiare, a redobândi o noua viziune asupra acestora, caci, asa cum foarte bine observa Tolkien, prin „crearea unui Pegas, toti caii ajung sa fie înnobilati”(4). Basmele înca poseda aceasta virtute magica, de a revigora privirea, virtute pe care au posedat-o din vremuri imemoriale. Omul este, printre altele, sau poate mai ales, o fiinta creatoare de povesti, dupa cum toate miturile omenirii, arhaice sau moderne, o dovedesc.
De ce avem însa nevoie de basme? Desi studiile asupra imaginarului au proliferat în  secolul XX, desi simbolurile, miticul si fantasticul au început sa prezinte un interes din ce în ce mai mare pentru lumea academica, totusi faptul de a pune mitul si fantasticul sub lupa si a le examina la microscop nu e de natura sa le aduca mai aproape de noi, din exilul în care a fost împinse de gândirea pozitivista. O revalorizare reala a miturilor nu regasim decât, poate, în teoria arhetipurilor, elaborata de C.G. Jung. Psihiatrul elvetian a demonstrat cum arhetipurile inconstientului colectiv sunt fondul comun si universal uman din care sunt tesute basmele, miturile, povestile, imaginile, simbolurile, si cum toate acestea reprezinta punti aruncate între constiinta si inconstient, prin care este cultivata acea creativitate atât de necesara integritatii psihice a fiecarui individ.
Un faun cu o umbrela
si un leu magnific
Despre aceasta origine inconstienta, de inspiratie suprapersonala a povestii, a basmului, C.S. Lewis marturiseste: „Unii oameni cred ca am început întrebându-ma cum le-as putea spune copiilor ceva despre crestinism, apoi mi-am ales basmul ca unealta, apoi am strâns informatii despre psihologia copiilor si am hotarât pentru ce categorie de vârsta sa scriu s…t N-as putea cu niciun chip sa scriu asa. Totul a început cu niste imagini: un faun cu o umbrela, o regina pe o sanie, un leu magnific” (5).
Toate aceste imagini, toate aceste continuturi cereau sa iasa afara, sa gaseasca forma de expresie potrivita, transpunându-l pe autor într-o stare asemanatoare celei de îndragostire, dupa propria sa marturie. Nu stie de unde au venit imaginile, sau de ce, de unde sau de ce a aparut leul… dar stie ca, în curând, leul acesta a tras dupa el si celelalte povestiri despre Narnia: „sa nascocesti e ceva tare misterios” (6).
Într-adevar, a nascoci povesti e ceva misterios, iar povestea, atunci când prinde forma într-o expresie literara, pastreaza acea stranietate „de dincolo”, care vine si impregneaza realitatea „de aici”, aducând cu sine un alt mod de a privi. Si, în masura în care basmele sunt expresii ale unor dispozitii structurale (arhetipuri) din fiinta noastra inconstienta, a spune o poveste sau a asculta o poveste înseamna a fi trimis, prin intermediul acelei stranietati de care vorbeste si Tolkien, la sinele tau mai adânc: „Lumea zânelor trezeste dorul de un lucru pe care noi însine nu îl cunoastem” (7).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper