Cum sa faci un sfant (fragment din volumul „Coasta lui Apollo“)

Un articol de AURA CHRISTI

Sub semnul enigmei si al lucrurilor greu de dezlegat sau – cu vorbele autorului „Genealogiei moralei“ – al lucrurilor despre care se poate vorbi „cu jumatate de voce, dupa cum se cuvine: caci e vorba de destule lucruri secrete, noi, straine, minunate, nelinistitoare“, sta atractia unor personaje brebaniene fata de un fel de sfânt, Aristide Bizoniu. Intrebându-se din ce cauze se inclina „oamenii cei mai puternici“ dintre cei puternici „inaintea sfântului, ca enigma a victoriei asupra sinelui si ca enigma a supremei renuntari liber consimtite“, sfântul de litere de la Sils-Maria, sustine la un moment dat ca „oamenii cei mai puternici“ gaseau in sfânt si „totodata in spatele semnului de intrebare al aparitiei sale jalnice – puterea superioara care se voia confirmata printr-un asemenea act de constrângere, puterea vointei, in care recunosteau, cu veneratie, propria lor putere si placere de a domina“. Astfel, „venerându-l pe sfânt“, acesti oameni puternici venerau totodata „si ceva din ei insisi“. Smuls din aura tipologica a unor protagonisti cum sunt, bunaoara, printul Miskin, staretul Zosima, candidul si puternicul Aliosa sau Castor Ionescu, iisusiacul Bizoniu are toate aparentele unui individ stângaci, pândit de pericolul de a luneca in sovaiala, slabiciune ori sfiala. Nimic nu-i tradeaza vocatia, pusa câteodata la indoiala nu atât din slabiciune. Sfântul acesta modern e vazut pe culoarele prestigiosului ziar clujean „Ardealul“, transformat de Virgil Mârzea – „diavolul marunt“ si imprevizibil – prin intermediul sclipitorului Amedeu Dumitrascu, in tribuna pentru un grup de indivizi radicalizati. Acelasi personaj straniu e vazut la biblioteca Facultatii de Drept, pentru ca sa fie urmarit cu luare-aminte la slujbele tinute in Biserica Unita Greco-Catolica, unde nu profeseaza cu regularitate si este cautat din ce in ce mai insistent de Cecilia Porumb si, in acelasi timp, de marele bancher si ziarist – un modelator de destine, iar, in opinia unui cinic superior cum e Jiquidi, unul dintre putinii indivizi realizati – Virgil Mârzea („Puterea nevazuta“).
Nimic mai inselator decât carcasa acestui marunt, aparent marunt preot de provincie de care, treptat, devine atrasa Cecilia ori, cum i se mai spune, Lia Porumb, casatorita Conta, fiica marelui profesor Porumb, aura caruia da semne de existenta printre numele de vaza ale Clujului post-decembrist. Bizoniu ne este infatisat ca un individ sters, aproape prin nimic atragator, angrenat in diverse munci specifice unui slujitor al sufletelor omenesti. Cam asa il vedem pe Aristide Bizoniu. Acest serv al binelui face tot posibilul ca sa mentina falsa masca dupa care e ascuns. De la un timp incolo pare ca stângaciul Aristide care isi foloseste aceasta limita ca pe o arma discreta – transformând-o in calitate – face exercitii ca sa devina tot mai sters, tot mai lipsit de relief. Si recurge la asemenea exercitii in ciuda sa parca, in dorinta de a se trage pe sfoara pe sine insusi parca, desi taman aceasta nu-i reuseste. Una dintre dramele sale se hraneste din faptul ca „oricâte stradanii ar fi facut pentru a intra «pe un fagas normal», al unui proaspat si umil preot al unei Biserici renascute, fara cadre, frustrata de bazele ei de cult si financiare, oricâte eforturi ar fi depus pentru a fi unul ca ceilalti, cumva, ca intr-o farsa de prost gust, el iesea mereu in evidenta“. Nu se stie exact prin ce anume. Probabil printr-un magnetism de nedescris. Oricât ai incerca si orice cantitati de cerneala ai folosi in acest scop, n-ai izbuti sa stabilesti cu exactitate trasaturile, calitatile sau limitele care il smulg din anturaj, din context, din peisajul uman populat de atâtea si atâtea caractere. Nu se stie cum se intâmpla ca mereu se isca ceva, „câte unul sau altul“, un accident sau o farsa pusa la cale, asa cum s-a intâmplat, bunaoara, cu „decizia injusta a justitiei in cazul presupusului asasinat al lui Gratian Porumb“, când au fost folosite ca probe fragmente din scrisorile trimise de Gratian, fratele Ceciliei Porumb, marelui bancher, afemeiatului si cinicului Virgil Mârzea, demonul dezarmant de viu, autorul si regizorul condamnarii preotului. Astfel, „institutii intregi“ nu conteneau, uneori, sa-si fixeze „asupra persoanei sale, rigide si fragile in acelasi timp, o atentie incarcata de suspiciune sau rea-vointa, de cele mai multe ori“.
Dincolo de strategiile de deghizare migalos puse la punct sau de tentativele de a trece neobservat, ceva esential in felul de a fi al parintelui Aristide atrage, aduna prozeliti si deopotriva indivizi suspiciosi, marcati de rea-credinta; preotul misca din preajma vechii osii, destine – ca si cinicul Mârzea, afemeiatul aflat in posesia fortei de a se contrazice la nesfârsit – si le deviaza spre altceva. Preotul caruia ii este straina dorinta de a se apara – printr-un gest oricât de infim sau printr-un inceput de fraza – este, cu vorbele Ceciliei, condamnat sa sclipeasca: „Dumneata nu vei reusi niciodata sa intri intr-un anonimat total“. Acest sfânt ramâne, asadar, un „animal ciudat“, in aparenta lipsit de putere. Aristide ezita in fata zidurilor de abur ale acesteia si nu cade in capcana dorintei de a se izola intr-o mânastire din convingerea ca nu este vrednic pentru a se calugari, ipostaza de calugar implicând, de buna seama, o enorma servitute si o vocatie puternica, in vreme ce preotul se considera, in mod surprinzator, abia la inceput. Nu exista urma de ipocrizie in sovaiala sa. La mijloc e mai degraba o enorma modestie, ruda geamana cu un soi de jena: „Imi este pur si simplu jena, spunea tot el in rarele sale momente de deschidere, sa ma tratez pe mine insumi ca pe un dat, ca pe ceva finit“. Ca si când acest nici om, nici sfânt, nici inger, nici demon ajuns la jumatatea drumului, ar trebui sa-si lase drojdia ontica framântata de cineva care…
Parintele e de parerea ca se afla la inceput, fara sa fie sigur de faptul ca acest inceput contine si samânta dorita: „Nu, eu nu sunt decât un inceput, o incercare, mai ales de când am imbracat haina preoteasca si… daca ai sa ma intrebi repede ce m-a facut sa devin preot atât de târziu in viata“, „am sa-ti raspund, dar sa stii ca si aceasta o fac cam in sila, deoarece nu e demn sa vorbesc eu insumi de mine – ei bine, am facut-o deoarece… nu stiam pe ce drum s-o apuc! Si când nu stii pe ce drum s-o iei, cel mai bine e, nu-i asa… sa-l alegi pe cel mai greu!“. In siajul acestei optiuni atipice – cine alege in ziua de azi greul? – atunci când are dubii, parintele Bizoniu alege imposibilul si il trateaza ca pe o sansa de a accede spre altceva. In consecinta, el accepta cu demnitate pedeapsa pentru o crima necomisa de mâna sa fina si osoasa, incredintat de faptul ca e nevoie de el mult mai mult in puscarie. Ca si Iisus Christos, acest straniu calugar intârziat printre oameni niciodata nu se apara, oricât de atacat este; si se intâmpla sa fie agresat si fizic si verbal, de pilda, de Gratian Porumb care e gelos pe sora sa. Apropiata de parintele Bizoniu, e limpede ca tânara are nevoie de el. Nevoia de acest sfânt straniu o face sa divorteze de sotul ei iubitor si sa accepte sa lase baietelul lor in grija domnului Conta, un om mai mult decât respectabil.
Ca si Mitia Karamazov, parintele Bizoniu ispaseste o fapta abominabila comisa de un altul. Din nevoia de suferinta? Imboldit de presimtirea sfârsitului ultim, staretul Zosima il indeamna pe ucenicul sau neascultator sa caute suferinta si in fericire; numai astfel va afla calea de urmat. In celebrul dialog care precede Poemul Marelui Inchizitor, Aliosa ii spune fratelui sau ca ei amândoi au foarte mult de lucru cu materialul viu din oamenii din jur, o buna parte din acestia fiind morti din clipa in care s-au nascut. Subteranistul lansat in diatribe cu iz metafizic considera ca noi cu totii suntem nascuti din oameni dezobisnuiti de viata, adica lipsiti de acea materie misterioasa numita viu.
Ce cauta toate aceste personaje, pendulând zi de zi intre indivizi dezobisnuiti de viata, si cum sa-i deosebesti de ceilalti pe cei ce adapostesc ca pe o comoara viul launtric, constienti de faptul ca il pot pierde oricând, daca nu se ocupa de supravegherea si multiplicarea acestuia? Purtatorii viului se recunosc si recunosc si sfintii din preajma ce se ascund sau sunt ascunsi in stângacie, in nevoia de suferinta, in refuzul de a se apara sau in setea de a cauta suferinta inclusiv in raza fericirii.
Aliosa Karamazov presimtea ce anume mosteneste de la staretul Zosima. Imbracat intr-o pelerina nepotrivita frigului petersburghez, printul Miskin stia ca din experienta bolii n-a iesit exclusiv cu bocceluta-i saracacioasa, tinuta in mâini in acel vagon de clasa a doua.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper