Criminal ca la teatru (III)

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

Accesul, plata, intermedierea
Acum vreo zece ani, Primaria Generala a Bucurestiului vindea, prin Posta Româna, un carnetel cu taloane, cupoane sau bonuri care îti asigurau intrari reduse la diverse teatre, la mai multe spectacole nominale, ca si la evenimentele altor institutii de cultura metropolitana. Reducerile erau de 50%, câteva cupoane parca îti promiteau al doilea bilet pe gratis. Numai ca spectacolele promovate astfel erau cele mai slabute, unele se refereau numai la anumite zile sau ore de reprezentatie, salile de spectacol înca erau neîncalzite iarna si fara aer conditionat vara. Iar biletele reduse ori gratuite (drept bilet secund) fie nu puteau fi achizitionate (decât, eventual, cu mare anticipatie), fie – sau mai degraba – erau plasate în fundul salii, ori chiar izolate, pe lateralele de fundal. Din, parca, saizeci de asemenea cupoane ale întregului carnet, cred ca am putut folosi pe parcursul unei stagiuni întregi mai putin de zece.
Cardul ISIC sau ITIC (card international pentru studenti, respectiv profesori) îti asigura reduceri la mai multe teatre, sali de cinema, ba chiar si la magazine sau la localuri de consum public. Daca la magazine si la localuri reducerea este stabilita exact (de pilda, între 5-15% la toate sau doar la unele cumparaturi), contractul managerilor si vânzatorilor de asemenea carduri nu este deloc exact în privinta conditiilor induse/ impuse de catre administratorii de sali de teatru sau cinema. De pilda, reducerea de 25, 30 sau 50% din pretul biletelor este admisa/ respectata de catre unii taxatori doar „în limita locurilor disponibile“, iar teatrele admit aceasta reducere doar în cazul în care cumparatorul accepta locuri pe rândul ultim, sau cel mult în ultimele trei rânduri din fundul salii (printre chicoteli si mirosuri). „Locurile bune“ trebuie deci sa aduca un venit maximal – chiar daca foarte multe locuri din primele rânduri ramân adesea nevândute, retinute pentru invitati-fantoma, pentru oficialitati sau „pile“.
Detaliul din urma este bine stiut de catre elevi, studenti, pensionari si piscotari, care prefera sa stea în picioare pâna la stingerea luminilor, urmând sa ocupe – gratuit – tocmai aceste locuri excelente. Pentru administratia salilor gestul este o mare ironie, caci locurile de lux nu aduc banii sperati, invitatiile nu sunt onorate conform asteptarii, ori maharii asteptati n-au nimic de a face cu teatrul sau cu catarsisul postulat. Oricum, compensatia, razbunarea sau gheseftul stau de partea publicului spontan, majoritatea tinerilor fara bilet sau fara loc (ba chiar si a putinilor seniori piscotari) fiind acolo din sincer interes sau din patima artistica.
Oricum, carnetelul de ieftinatati, reduceri sau favoruri comerciale, vândut cândva consumatorilor de cultura de catre Primarie (în combinatie cu alte institutii), a constituit o experienta cu durata numai de-un an. Excelenta idee de promovare si stimulare a culturii si a publicului comun, odata pusa (prost) în aplicatie, s-a dezumflat ca un balon ieftin.
Cuponul preplatit,
între onoare si dezonoare
De curând a fost lansat pe piata un alt produs similar. Este vorba de initiativa unei obscure firme private din Ardeal, care a contractat cu câteva teatre întelegeri referitoare la stimularea publicului si cresterea consumului artistic. Pentru moment, ce se poate viza si obtine în chip realist este cresterea consumului de bilet de spectacol. Deoarece, concret, pentru 79 de lei oamenii cumpara un carnet sau un pliant cu tichete-cupon, în baza caruia teatrele se obliga sa ofere purtatorului înca un bilet, gratis, pe lânga acela cumparat la pret integral. Târgul se va desfasura pe parcursul unei singure stagiuni si se refera doar la 10 bilete de teatru, platite de fiece data la pretul corespunzator fiecarei sali si spectacol (exceptând premierele). Automat, primindu-se gratuit al doilea bilet.
În Bucuresti, târgul acesta are loc doar cu cinci teatre (iar aici trebuie sa ne întrebam de ce numai cu respectivele): doua „emergente“ (modeste sau „în curs de dezvoltare“), Teatrul Evreiesc – care are oricum cele mai ieftine bilete si la care nu e niciodata îngramadeala -, plus (abia) doua dintre teatrele care joaca de regula „cu casa închisa“. Atât pe pliantul care face reclama teatrelor, cât si pe versoul fiecarui cupon din pliant, se specifica detaliul ca institutiile s-au obligat sa ofere al doilea bilet (gratuitul), chiar alaturi de acela platit. Adica, de data aceasta târgul profitabil nu mai este doar unul dorit sau imaginat de catre cumparator. Caci la carnetele sau abonamentele anterioare vânzatorul putea lasa sa se înteleaga una, iar teatrul ori managerul sau, respectiv doamna vânzatoare de la „casa de bilete“, spuneau altceva.
Problema sau retinerea fusesera, pâna acum, acestea: presupunând ca un cuplu cumpara un asemenea carnet cu cupoane (79 de lei), cei doi vor dori de fiecare data, firesc, bilete cu locurile plasate unul lânga celalalt. Si, fiindca majoritatea lumii „se respecta“, cei mai multi ar prefera un loc bun de tot, cu pret mai mare, lânga care gratuitatea altui loc, tot de pret, ar însemna afacere profitabila, înteleapta. Oare teatrele vor admite asta? Vor lipi locul biletului gratuit de locul bun, al biletului platit integral? Ori vor impune, exact ca acum 10 ani – si exact ca în cazul biletelor pentru elevi/ studenti si pensionari (reduse la jumatate) – ca biletul aditional (complimentar, cum zic englezii) sa fie pentru un loc numai la cucurigu, în fundul chior de sala ori de loja din etajul final?
Având curiozitatea asta, de curând am împrumutat un cupon si m-am dus la cele doua teatre pentru care obtinerea biletului, rezervarea si pretul sunt pretentioase. Din pacate, temerea ca oamenilor li s-a vândut o cioara vopsita, de pe un gard volatil, mi-a fost confirmata.
La Nottara am încercat întâi sa aflu situatia locurilor vacante din primele rânduri si abia apoi am aratat tichetul. Neplacerea de pe fata vânzatoarelor a fost urmata imediat de o satisfactie vindicativ-victorioasa, deoarece spectacolul era unul de premiera (asadar, gratuitatea oricum nu s-ar fi aplicat). A doua oara, cu o saptamâna înaintea reprezentatiei, n-ar mai fi existat decât locuri extrem marginale. A treia oara, piesa de care întrebam era „gazduita“ si nici asta, nici spectacolele din sala mica, nu intra în regimul taloanelor. Asa a spus casiera, prelungind lista conditionarilor imprevizibile, nedeclarate anticipat.
A patra oara, ca si a cincea oara… am renuntat!
Cât despre Teatrul Odeon, ei bine, aici a fost afisat deja de mai multa vreme un anunt descurajant, care spune ca, „din cauza solicitarilor“ excedentare, teatrul accepta doar câte trei cupoane per spectacol. În primul rând, confuzia sau interpretarea este jignitoare: fiind platit cu anticipatie, cuponul nu reprezinta o solicitare (cerere, pomana), ci o investitie anticipata, efectuata exclusiv în baza promisiunii la care teatrul s-a obligat contractual. În al doilea rând, teatrul ar fi trebuit sa prevada sau sa-si puna problema succesului pliantului cu cupoane preplatite, adica sa-si fi imaginat ca cei care vor fi achiesat la oferta teatrului vor si veni la spectacol. Dar viclenia precupetului (de tipul marsam, le luam banul si dup-aia om mai vedea…) a cautat si a gasit si aici o chichita de smecheri: vom temporiza procesul si poate ca (speram!) multe gratuitati se vor pierde cu timpul. Oricum, cu atitudinea manageriala în curs (zgârcenie sau gheseft cu orice pret), cu vajnicele vânzatoare de la casele de bilete (care pot spune absolut orice în dialogul cu amarastenii asezati la coada), cine mai are garantia sau cine va verifica vreodata daca macar cele trei cupoane teoretic acceptate au fost sau nu onorate vreodata?
Cu douasprezece zile înainte de data desfasurarii unui spectacol, pe harta locurilor din sala se mai aflau destule fotolii vacante. Am preferat doua locuri în rândul patru, dar femeia de la casa mi-a aratat ca deja fusesera alocate douazeci de locuri gratuite, cu titlul de „invitatie“. Cuponul nu este tocmai o invitatie, am spus; la care replica – bine pregatita – a fost ca la peste douazeci de gratuitati li se imputa lor pretul biletului. Si „nu am cum sa-l introduc altfel în sistem, iar daca v-as putea da, oricum ati primi biletul pe gratis“ a fost formula de închis orice gura. Cu alt prilej, cu toate ca vânzatoarea pretinde prezenta cumparatorului la casa de bilete exact în joia de dinaintea saptamânii vreunui spectacol, exact pe data de 20 decembrie mi-a raspuns ca pe data de 11 ianuarie toate biletele ar fi fost vândute deja. Pe scurt, cumparatorul comun este tratat ca un pomanagiu, este trimis la plimbare sau purtat cu vorba în chip umilitor.
Oricum, atât figura celor douazeci de invitatii (mai exact inserarea cupoanelor preplatite în aceeasi oala), ca si anuntul cu limita a trei locuri/ bilete sunt total nepotrivite. Chiar daca anuntul oficial de la Odeon este semnat de conducerea teatrului si de proprietarul firmei private care vinde pliantul cupoanelor, el este arogant si abuziv. Caci impune un aranjament pe care cumparatorul precis nu l-ar fi acceptat daca l-ar fi stiut atunci când i s-a facut reclama si când i s-a vândut produsul. Limitarea numarului de gratuitati per spectacol si conditionarea accesului publicului platitor intervin dupa ce s-a efectuat tranzactia comerciala, astfel ca s-a abuzat de încrederea si de asteptarile cumparatorilor. Cazul este unul demn de atentia, de judecata si de amenda Oficiului pentru Protectia Consumatorilor.
Aparent, avantajul iubitorului de teatru si promovarea artei prin cuponul preplatit sunt în favoarea saracului sau a oportunistului umil. Nu e rau, ba chiar ar putea fi frumos si util. Numai ca, vede-se, Odeon, Nottara si mediatorul cu nume ciudat nu s-au gândit nicidecum cu simpatie sau cu compasiune la amatorii sarmani, ci mai degraba doar la ciubucul propriu.
În decembrie 2013, într-o institutie suprem respectabila, reclama cupoanelor s-a facut în rândul sindicalistilor. Vreo douazeci de asemenea persoane s-au gândit chiar la propria solidaritate profesionala, propunându-si sa-si duca la teatru prietenii sau rudele de prim grad, asa ca au cumparat câte un asemenea set de zece cupoane. Limitarile impuse de teatre le spulbera însa complet planul. Si nu mi-ar parea deloc surprinzator sau deplasat ca pagubasii sa nu înghita esecul, reactionând prin pârghii legale împotriva arbitrariului, a unilateralitatii neloiale, a lipsei de fair play fata de platitor/ consumator.
Zgârcenia sau lacomia teatrelor dovedeste ca România este aceeasi de-acum… multi ani. O forma occidentala de economie, stimulare si promovare (cuponul preplatit, soldul-reducere), odata preluata à la roumaine, cade sub incidenta codurilor vagi ale razgândirii si masluirii/ ciupirii voalate, ale imprevizibilelor sferturi de masura, ale asteptarilor înselate, ale indolentelor sau ale tevaturilor de smen levantin.

Un comentariu pentru “Criminal ca la teatru (III)”

  1. februarie 21, 2014 la 8:51 pm

    Buna seara
    Foarte bun articolul , la obiect.
    Azi, 21 .02.2014, am patit acelasi lucru, atat la Notara cat si la Odeon.
    Suntem 3 familii care au achizitionat , fiecare, cate 10 cupoane si am dorit sa cumpar ,pentru toti 6, bilete pentru 9 martie, ca sa mergem impreuna.Indignare si dezgust : nu mai sunt locuri decat la balcon , in spate de tot, desi am venit cu mult timp inainte, nu mi se dau decat 2 locuri , adica un cupon redus de spectacol, si , ca sa fie tot tacamul, la piesa Liniste! Sarut. Actiune!..nici sa nu ma gandesc ca nu-mi da nici un bilet. Ce pot sa mai fac?Cui ii pasa , doar banii i-au luat si inapoi nu-i mai primim……
    E clar, la anul nu mai cadem in ispita, dar acum cum ,,scapam ” de cele 30 de cupoane….Noi totusi vrem la TEATRU cu totii si fara sa avem nevoie de binoclu, mai ales ca un bilet din cele doua e platit integral, iar ca sotul sa fie despartit de sotie, e clar, nu vrem!
    Stoica

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper