Criminal ca la teatru (II)

Un articol de MARIN MARIAN-BALASA

Introducere în economia
gratuitatii
La viata mea, am beneficiat de multe invitatii (scrise/tiparite, oficiale), ca si de bilete gratuite (tot o forma de invitatie, numita si protocol), la teatru. Dar niciodata nu am abuzat în sensul acesta autoinvitându-ma, cerând direct sau macar formulând apropouri. Si, total apolitic fiind, am evitat functiile, competitiile obligator-machiavelice, carierismul si deoarece sistemul recunoasterilor sau îmbunarilor, al facilitatilor, gratuitatilor si protocoalelor ierarhice mi s-a parut egal constrângator si ridicol, risipitor si ipocrit. Asadar, pe scurt, evitând tagma maharilor, pe masa-mi de scris nu s-au îngramadit deloc invitatiile onorifice si magulitoare (de genul celor care oricum sfârsesc, majoritar-masiv, la gunoi).
Am acceptat însa invitatii directe sau oferte mediate, cedari amicale sau însarcinari („de presa“). Dar întotdeauna, în cam toate deceniile trecute, mi-a fost mila de starea teatrelor, de economia mizera a multor montari, de saracia clamata inclusiv public a artistilor. Iata de ce s-a întâmplat des si sa evit expunerea sau prezentarea care sa oblige la facilitati sau curtoazii, preferând sa cotizez prin cumpararea biletului. Cred ca 95% din spectacolele vazute/consumate au fost în calitate de reprezentant al publicului anonim, asadar de spectator cu bilet platit.
Am fost si continuu sa fiu un platnic/cotizant destul de onorabil, si o zic fara mustrari de constiinta ori ipocrizie, deoarece perioada studentiei, în care gratisul specific – numit în Ardeal blat, iar în Muntenia, sarumâna – (nu-i asa?) nu se pune!
Si fiindca tot am pomenit de studentie (si blat/sest/sarumâna), voi felicita aici teatrele romanesti pentru întelegerea si sprijinul oferite multor elevi si studenti. Caci la aproape orice reprezentatie, afara, lânga intrare, ia nastere un grup de asemenea tineri. Unii sunt studenti ai scolilor sau facultatilor de arta, altii nu. Ei asteapta intrarea masiva a platitorilor de bilete, pâna ce un semn binevoitor îi pofteste în foaier. Acolo se regrupeaza, asteapta un alt semn, ori intra, însa stau cuminte, lipiti de perete sau asezati chiar pe scari. Unde iar asteapta stingerea luminilor si semnalul gongurilor pentru a ocupa locurile lasate prin neprezentarea invitatilor sau a platitorilor. Gestul acestei generozitati neclamate constituie o investitie sigura a teatrelor, iata de ce-l cred meritoriu, laudabil.
Dupa cum, uneori, chiar si ambiguul, discutabilul „bilet fara loc“ (uneori chiar platit cu pret maxim) este acceptabil, binevenit, onorabil. Cazul este însa doar acela al spectacolelor cu totul exceptionale, pentru a carui sansa de vizionare – rarisima, poate unica – multa lume ar merita sa-si toate orice ban. Numai ca „biletul fara loc“ a devenit si o metafora a intrarii prin mita (e drept, tot mai rara sau imposibila), ori pe sest/gratis/ochi frumosi.
În rest, problema gratuitatilor institutionale, oficiale, este una ambigua si riscanta. Cât este ea o povara (pierdere financiara) si cât e o investitie (morala sau publicitara)? Caci într-un teatru (opera, sala-institutie), mai toata lumea are invitati. Invitatii regizorilor, scenografilor, compozitorului, actorilor, managerilor, piaristilor si ai altor insi cu autoritate – ba chiar si fara – trudind într-o casa de spectacole. Plus, mai mult sau mai putin frecvent, amicii si rudele vreunor garderobiere, masinisti, plasatoare (din lista „etc.“ a personalului TESA), strecurati în sala pe sestache. Si au fost destule scandaluri (de regula ramase în culise si în birourile teatrelor, de câteva ori scapate si-n presa) despre limita sau pretentiile, pierderile financiare si câstigurile sau onoarea morala a unor actori, manageri, familii, cu privire la invitatiile sau biletele gratuite oferite demicontractual ori refuzate ferm acestora.
Apoi, printre invitati nu sunt doar amicii sau familiile unora-altora, ci si oficialitati, sefi ierarhici, vipuri autoritare, reprezentantii presei. La unele premiere nu exista platitori de bilete (ci doar invitati), la altele intra foarte putini platitori, primele reprezentatii fiind adesea „protocolare“, deci neaducând finante ci numai prestigii sau laude ceremonial-simbolice.
Clase caracteriale
si case financiare
Actualmente, în calitatea de antropolog sau etnolog al comportamentelor culturale, îmi este mult mai usor sa observ si sa analizez cu ochi distant inclusiv cuprinsul informal, subiacentele si incidentele care fac din arta si din spectacol, din public si din consumul popular, un teatru mult mai amplu sau cumulard, cu ramificatii mai mult ascunse/difuze, oricum foarte vibrante, amuzante, (meta– si para-)structurale, contradictorii sau anecdotice. Caci arta si spectacolul dezvolta în chip informal, spontan, imprevizibil, vernacular, o serie de comportamente si situatii umane de mult „dincoace“ si „dincolo“ de ceea proiectasera orice scheme functionale, mentori sau teorii clasice, fondatoare. Si consider ca toata lumea ar trebui sa vada si sa se bucure de complexitatea reala a lucrurilor, daca nu chiar sa dezvolte ori sa amendeze iradierile sau alunecarile, parazitajele, distorsiunile si entropiile tuturor proceselor sociale si culturale. Iata de ce continui aici o radiografie (doar) sugestiva a ceea ce se vede mai putin, dar ar merita sa fie constientizat mai abitir, în lumea artelor sau artistilor, a spectacolelor, a institutiilor de prestigiu cultural.
Gratie trecutului profesional si al optiunii analitic-critice, una dintre cele mai speciale clase sociale pe care le cunosc este aceea a casierelor/casieritelor sau vânzatoarelor de bilete. La fel de importanta (daca nu chiar mai importanta) ca scena, sala de repetitii, culisele sau toaleta teatrului, ceea ce constituie încaperea, ghiseul sau separeul numit „casa de bilete“ este un spatiu/locatie cu totul aparte. Cel mai adesea meschin sau neprimitor, improvizat si îngramadit rau, spatiul respectiv este unul din acelea al necesitatilor stricte, impuse. Adica o anexa în care esti obligat sa intri, dar iti vine sa iesi cât mai degraba afara, în hol sau foaier, sa intri sau nu altundeva, oricum din care sa pleci iute.
La Odeon, ca si la Opera Nationala, billetteria (cum ar zice frantujii sau italicii), este într-o nisa a cladirii, chiar lânga intrarea principala, totusi oarecum externalizata, separata clar. Nationalul bucurestean are casa de bilete bine independentizata, la nivelul inferior al pavajului care duce si spre intrarea în Sala Amfiteatru. Ateneul Român: pe extrema stânga a cladirii (evitându-i fatada). Teatrul National din Cluj o are peste drum de cladirea sacrosancta. „Nottara“ a scos-o si el înafara spatiului de teatru efectiv, cândva chiar în alta cladire, acum în aceeasi, totusi cu usa si vitrina bine separata. Iar la cele doua „Bulandra“ ea este, ca la cinematografe, în holul intrarii. Chiar daca la Metropolis si la Foarte Mic biletele se vând (si) la o masuta chiar pe casa scarilor, în genere, cum subliniam, „casa de bilete“ reprezinta un spatiu minor/marginal, bine delimitat – daca nu chiar izolat – fata de teritoriul artistic.
În interiorul casei de bilete dam adesea de doamne (întotdeauna doamne!) de o gentilete, amabilitate sau solicitudine admirabile. Asta, daca nu cumva sunt ocupate sa raspunda la apeluri private ori sa faca rezervari comandate telefonic. Oricum, fapt este ca foarte (alte) adesea publicul da de persoane crispate, întepate, deloc amicale. Ca si în multe alte domenii, aceste persoane presteaza/profeseaza tipologia aceea a vânzatoarelor din alimentarele anilor 80. Anume, care se comportau precum stapânele accesului la salam-brânza-oua, precum metresele care dau daca li se da, dând cui si cum considera muschii, mai exact nervii ori interesele personale. Nu mai avem!, s-au epuizat! Biletele, dar parca s-ar fi epuizat chiar spectacolul – mai ales dupa anuntul olograf EPUIZAT, prin care multe teatre îsi anunta lipsa biletelor peste titlul si distributia din programul afisat pe usa.
De fapt, înscrisul telegrafic nu e asa de ridicol: pentru cel care casca ochii la afis sau program, spectacolul chiar este epuizat, deoarece nu-i mai e accesibil. Oricum, înscrisul acesta ambiguu si crunt suna mai putin dur ca atunci când îl auzi în forma sonora – ah, audibilul, ce vulnerabilitate si arma!… – adica atunci când ti-l arunca sec ori uscat precupeata caselor de bilete. Caci „nu mai avem“-ul sau „epuizat“-ul lor sunt deseori spuse cu tonul similar indiferentei sau silei tipice mizerabilitatii sociale din anii ’80. Câteva/unele casiere sunt ciufute rau, chiar cu gura non-sociabila (daca nu chiar a-sociala). Ele, uneori, împrumuta un ton mai amabil doar celor care vin cu rezervari facute din vreme, celor care cer plicul cu invitatii lasate de director, regizor sau vreun actor cu autoritate, celor care vin din partea cine stie carui cutare, sau din partea institutiei (de pilda, sau preferabil, a ministerului) X. Foarte probabil, obosite sa se tot caciuleasca în fata diversilor trimisi de cine stie sau rezervati/invitati de insiderii teatrelor, aceste casiere se razbuna prin tonul superior si arogant aruncat bietilor consumatori anonimi.
Pe scurt, asemeni caselor de bilete, despre care nu te lauzi niciodata ca le-ai frecventat (caci nevoia te obliga, dar te bucuri daca le abandonezi cât mai degraba), nici de faptul ca ai zâmbit întotdeauna în fata vânzatoarelor (la început, de politete, de forma sau teama, caci imediat apoi te-ai întors si le-ai uitat chipul spontan) nu-ti vei mai aminti vreodata.
Biletul, plata, rezervarea
În ultimul deceniu, mai toate teatrele au înfiintat posibilitatea rezervarii online a biletelor. Eviti coada, eviti fata – uneori amabila sau draguta, cel mai adesea… nu prea – a vânzatoarelor. Dar cel mai adesea tot nu esti scutit de prezentarea la casa de bilete, pentru a-l plati sau ridica pe acela platit deja. La început, pret de 2-3 ani, interactivitatile online ale teatrelor au functionat foarte prost. În ultimii ani ele functioneaza, tehnic, mai acceptabil. Dar conditionarile fiecarei institutii merg de la onorabil pâna la ridicol. De pilda, achizitia online (prin card) este imposibila, online fiind doar rezervarea. Iar timpul de pastrare a ceea ce ai rezervat este, uneori, ridicol.
Daca la unul din stabilimente oamenii puteau cumpara bilete doar joia dimineata, pentru tot restul saptamânii si primele zile ale urmatoarei, acum se poate încerca rezervarea online tot de atunci (joi). Însa rezervarea ramâne valabila doar pâna la finele programului de lucru al aceleiasi zile. Câteva teatre îti tin biletul si locul o zi (poate chiar doua), însa tot în persoana trebuie sa te deplasezi pentru a-l achizitiona. Iar un teatru (nu-l numesc!) îti retine rezervarea pret de… 15 minute. Probabil imaginându-si ca rezervarea trebuie facuta numai dintr-o institutie sau cârciuma alaturata; ori rezervând doar vecinilor de bloc capacitatea unei rezervari reale si postulând ca acestia n-ar avea alta treaba în momentul imediat urmator decât sa dea fuga la casuta lor de bilete.
Uzurparea caracterului necesar al „caselor de bilete“ anexate institutiilor de spectacol – si astfel reducerea pâna aproape de extinctie a profesiei de vânzatoare de bilete – avanseaza astazi prin risipirea functiei lor economice prin comisionarea/cedarea dreptului de vânzare unor intermediari. Biletele de spectacol pot fi achizitionate de la multe magazine si mall-uri, prin firme comerciale cu site pe net (vânzare online).
Cu toate acestea, casieriile si precupetele lor nu prea au cum sa dispara, iar aceasta doar din cauza unui „specific românesc“ imbatabil: casieria (ca spatiu), dar mai ales doamna vânzatoare (ca ipochimen polisemic, oricând gata sa spuna absolut orice), fac laolalta o institutie sau o economie cu totul speciala, informala. Caci constituie nu doar strunga maruntelor atentii sau gentileti private (provenind din economia sociala a micului ciubuc), ci mai ales vama si agentul unor complicate politici a favoritismelor si eschivelor. Casieria si casiera vor persista fiindca aceasta politica informala tine totusi de întregul sistem socio-economic al institutiei mari, oficiale.
Atât necunoscatorii temei, cât si cei care stiu multe, vor realiza mai mult din culisele acestui sistem oficial-neoficial (adica din încrengaturile de interese, favoritisme si lacomii) doar în episodul urmator al articolului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper