Constantin Voda Brancoveanu: Orizont geopolitic

Un articol de ALEXANDRU ZUB

„În calea rautatilor“, sintagma curenta de câteva secole, nu e o formula voit dramatizanta, cum s-a tot spus, ci una valabila pentru spatiul carpato-danubian si în egala masura pentru alte zone ale lumii. Toate stau sub acest semn. Am glosat undeva pe seama vocabulei „între“(1) cu referinte legate de unele entitati statale, inclusiv cea româneasca, comentata anume de un specialist în tema, Otto Rudolf Liess(2).

Situarea unui popor sau a unui stat între alte popoare sau state pune o problema de identitate peste tot în lume, chiar daca cu decalaje temporale si elemente specifice. N. Iorga, mereu „norocos“ în definitii sintetice, a propus la timpul sau o lectura geoculturala a istoriei, constatând ca locul unde se plaseaza istoricul e decisiv pentru cheia sa de lectura, pentru perspectiva dinamica ce se degaja din scrisul sau(3). Egocentrismul e de neocolit în orice discurs, dar efectele lui pot fi diminuate prin apel la rigoare si metoda. Distanta cronologica fata de eveniment poate înlesni o judecata mai limpede, fie ca e vorba de indivizi sau comunitati. Este o atitudine pe care istoricii si-au asumat-o dintotdeauna, instinctiv sau pe seama unei initieri profesionale, ceea ce a dus la un însemnat spor epistemic.
Daca ne referim, aici, la Constantin Voda Brâncoveanu, care a domnit în Tara Româneasca de la 1688 la 1714, trei secole de la executia lui martirica reprezinta un interval ce impune analize si estimari de tot felul. La Academia Româna, la Patriarhia Bisericii Ortodoxe, la diverse universitati si institute de cercetare, s-au conturat deja programe ad hoc, menite sa readuca în atentia publica imaginea unei figuri eminente, aceea de ctitor de cultura si de aparator al credintei stramosesti. Credinta echivala atunci cu legea, ca în vechea balada a mortii silnice a lui „Brâncoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin“(4).
O coincidenta cu tâlc a facut ca debutul acelei domnii, care avea sa dureze peste un sfert de secol, sa se faca sub semnul monumentalei scrieri sfinte, Biblia, a carei tiparire începuse de câtiva ani, sub domnia lui Serban Cantacuzino si care impunea acum, sub Constantin Voda, o conduita analoaga. Om de cultura el însusi, poliglot si cu apetit pentru carte, Brâncoveanu a stimulat Biserica în activitati specifice, dar si pentru a imprima noilor zidiri un stil care sa le distinga favorabil între altele. A sprijinit tiparul si învatamântul de rang înalt, reorganizând (1694) Academia Domneasca din Bucuresti. A înaltat, ca un gest specific, palate proprii la Potlogi si Mogosoaia, conace la Doicesti si Brâncoveni, unele si în Transilvania. A refacut Curtea Veche din capitala si resedinta domneasca din Târgoviste, imprimând peste tot o nota senioriala, de distinctie aulica si rafinament.
Bogat si norocos în multe, era firesc sa nasca invidii, ostilitati, intrigi de tot felul, care vor sfârsi prin a-l scoate din scaun si a-i casuna, la Istanbul, moartea tragica de martir crestin. Numirea sa ca domn viager (1703) l-a facut sa adopte o conduita mai dura, socotita „tiranica“ de adversari si penalizata, pâna la urma, de Înalta Poarta cu indicibila asprime. Totusi, colaborarea cu Cantacuzinii i-a fost utila, mai ales în politica externa, date fiind abilitatile diplomatice si legaturile acestora în mai tot sud-estul european si chiar dincolo de acesta. Dintre oamenii de valoare deosebita, aflati în slujba sa, merita sa-i amintim pe fratii scheieni David si Toader Corbea, pe florentinul Anton Maria Del Chiaro, autorul pretioasei „Istoria delle moderne rivoluzione della Valachia“ (Venezia, 1718), din care N. Iorga avea sa publice o noua editie, în 1914, la bicentenarul mortii lui Brâncoveanu, apreciind ca opera în cauza constituia un pretios izvor pentru istoria poporului român în ansamblu(5).
S-au identificat sute de scrisori între diversi demnitari, dintre care peste jumatate cu caracter politic si diplomatic, documente de care istoricii s-au folosit pentru cunoasterea omului si a epocii sale. Lista lor e considerabila si denota o vasta retea de conexiuni peste tot, pe seama careia se poate reconstitui figura unui mare senior european. Casa de Austria i-a conferit, dupa „faza antagonica“, titlul de principe al Sf. Imperiu (1995), pe seama caruia si-a putut zidi apoi resedinta de la Sâmbata de Sus. În acelasi timp, el a sesizat nevoia unei apropieri de Rusia, noul pretendent la hegemonia din zona, mai ales dupa încheierea pacii ruso-turce din 1700, pastrând totusi o anume rezerva, care s-a vadit benefica un timp. Tot pe atunci, tarul Rusiei i-a conferit crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei, ca recunoastere a rolului pe care domnul muntean îl juca în arealul sud-estic. Victoria de la Poltava (1709) si razboiul cu Suedia a facut ca Petru I sa-si îndrepte atentia spre tarile române, provocând campania de la Prut, încheiata rau pentru imperiul pravoslavnic, aliat acum cu Moldova condusa de Dimitrie Cantemir, eruditul domn care traise multi ani la Istanbul si miza pe „descresterea“ (decrementa) puterii otomane. Nu se însela asupra tendintei, însa estima gresit momentul finalizarii. Cantemir se vadea un „domn ideolog“, dupa expresia lui N. Iorga, pe când Brâncoveanu proceda cu un spirit realist, capabil sa evalueze situatia si sa astepte momentul oportun.
Din pacate, un asemenea moment era înca prematur si avea sa ramâna astfel pentru „tara“ condusa de Brâncoveanu, ca si pentru alte neamuri din zona (greci, sârbi etc.) aflate sub aceeasi dominatie. Pentru domnul muntean, lucrurile au luat, curând, o turnura dramatica, ca urmare a intrigilor tesute de neprieteni, dar si a concluziei pe care Înalta Poarta o trasese dupa defectiunea lui Cantemir. La 24 martie 1714, Brâncoveanu a fost mazilit si dus la Istanbul, aruncat în temnita de la Yedikule, apoi ucis, împreuna cu mai toata familia sa, la 15 august 1714, în prezenta sultanului Ahmed III, a marelui vizir Ali pasa, a unor diplomati si a unei multimi iubitoare de spectacol sângeros. S-ar fi putut salva, în ultima clipa, daca  si-ar fi abjurat credinta stramoseasca, „legea“, pentru a trece la islamism, ceea ce domnul român a refuzat, împreuna cu ai sai. Era un sexagenar cu faima de personaj influent si bogat, a carui moarte tragica a produs o adânca impresie pâna si în presa europeana a timpului. Pe seama ei, s-au alcatuit, anonime însa pline de har, balade si cântece care i-au glorificat taria morala, devotiunea crestina în clipa din urma. Calinic, mitropolit de Hariclea si viitor patriarh de Constantinopol, i-a dedicat un poem de lauda a virtutilor sale crestinesti, pe seama carora Biserica Ortodoxa Româna avea  sa-l canonizeze, la 20 iunie 1992, pentru a fi praznuit, anual, pe data de 16 august, a doua zi dupa decapitarea lui. Decizia Sfântului Sinod nu ignora, se întelege, pacatele lumesti ale domnului-martir, personalitate aporetica, cu lumini si umbre, în calitatea sa de „reprezentant al oligarhiei boieresti“, cum apare într-o sinteza istorica, umbrele fiind compensate din plin de calitatile lui de mecenat cultural, de ctitor inspirat si generos, care si-a pus amprenta pe „o epoca de o certa maretie“(6).
S-a spus, cu temei, ca acel interstitiu a fost „veacul nostru teologic prin excelenta“, încununat cu deceniile brâncovenesti(7), însa la fel de bine se admite ca a fost si un veac al istoriografiei, din moment ce în miezul sau agitat se plaseaza scrieri de Gr. Ureche, M. Costin, D. Cantemir. Slavonismul cultural nu mai avea forta, iar demersurile carturaresti, în limba, teologie, istorie s.a., probau izbânda clara a elementului autohton(8). Exista, în epoca, „un manunchi de carturari români, care au unit priceperea, harnicia si pietatea lor, întru faurirea unei limbi literare românesti mai bogate, mai precise si – pe cât era cu putinta – mai limpede, spre mai marele folos al limbii nationale“(9).
În primul an al domniei Brâncoveanului a aparut, semn fatidic poate, „Biblia, adica dumnezeiasca scriptura“, a carei tiparire, initiata de Serban Cantacuzino, constituia o mare împlinire carturareasca si religioasa, comparabila cu Biblia luterana la germani. Cu bun temei, istoricul A.D. Xenopol o considera „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât si prin limba ei cea minunata“(10). Teologic, a vegheat la acuratetea ei un arhiereu ardelean, Teodosie Vestemeanul, ajuns mitropolit al Tarii Românesti, dupa ce activase îndelung si în Moldova, colaborând cu literati de seama din tot arealul românesc. S-a putut conchide ca acea Biblie constituia un simbol de unitate, la care au contribuit si mari înaintasi în domeniu, precum Coresi, Varlaam, Simion, Stefan.
Se poate subscrie, în plus, la concluzia unui bun cunoscator al perioadei ca „la umbra Bisericii începe a se forma o clasa mijlocie de feciori de popi, care stiu carte mai mult decât boierimea si vazându-se cu toate acestea înlaturati de la afacerile publice, începura sa cristalizeze opozitia fata de starea de lucruri de atunci. În lupta lor inegala cu boierimea de la putere, acest grup de oameni mai învatati si mai harnici recurg atunci la satire si la pamflete împotriva apasatorilor tarii, care vor pune mai târziu, dupa anul 1789, aceasta atitudine pe seama unui  frantuschii duh si vor cauta sa ia masuri cu sprijinul divanului otoman“(11).
Numeroase elemente definitorii ar trebui luate în seama. Istoricii sunt de acord sa considere ca „stilul brâncovenesc“ e recognoscibil totodata în arta si în viata, unul în care ceremonialul, zabava, reculegerea, meditatia se topeau într-un gest armonios, de substrat crestinesc si de o „superioara întelegere a formelor“, cu „opulente baroce si abstractizari orientale“. Neîndoielnic, „Constantin Voda Brâncoveanu, ca si stilul care-i poarta numele“, ramâne „o paradigma politica, morala, artistica“, la care avem temei sa ne întoarcem mereu.
Eruditia istoriografica, acribia filologica, studiile ecleziale si cele de culturologie, cu o extensie mai ampla, au adus în discutie amanunte biografice si de epoca ce nu pot fi evocate aici. Ele contribuie însa, discret, persuasiv, la mai deplina cunoastere a unei mari creatii, simbolizata de Constantin Brancoveanu.

Note
1) Alexandru Zub, „Între Est si Vest: o problema de istorie culturala“, în „Convorbiri literare“, CXLVIII, 10, oct. 2004, pp. 18-20.
2) Otto Rudolf Liess, „Rumänien zwischen Ost und West“, Hannover, 1965. Vezi complementar Luce Irigaray, „Între Orient si Occident. De la singularitate la comunitate“, Iasi, Institutul European, 2010.
3) N. Iorga, „Ce este Sud-Estul European“, Bucuresti, 1940.
4) P. Cernovodeanu, în „Istoria românilor“, Bucuresti, V, 2003, pp. 250-251.
5) Anton Maria Del Chiaro, „Istoria delle moderne rivoluzione della Valachia con la descrizione del paese, natura, costumi, riti, e religione degli abitanti“, Bucarest, 1914, p. 223.
6) P. Cernovodeanu, op. cit., p. 267.
7) Alexandru Elian, „Bizantul, Biserica si cultura româneasca“, Iasi, Trinitas, 2003, p. 198.
8) P.P. Panaitescu, „Introducere în istoria culturii românesti“, Bucuresti, 1969.
9) Alexandru Elian, op. cit.
10) Dana Oros, „O carte fundamentala pentru limba româna: Biblia lui Serban Cantacuzino“, în „Historia“, XIV, 145, feb. 2014, pp. 10-11.
11) V.A. Urechia, apud Dan A. Lazarescu, „Imaginea României prin calatori“, I, Bucuresti, Ed. Sport-Turism, 1985, pp. 52-53.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper