„Ce-i spune un perete altui perete cand se-ntalnesc la colt“

Un articol de TOMA GRIGORIE

Virgil Mazilescu, Opera poetica, editie ingrijita si prefata de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura Aius, 2013

 

Acest vers memorabil si emblematic da masura ingeniozitatii si ingenuitatii gândirii poetice a originalului poet care a fost Virgil Mazilescu (1942-1984), de la a carui disparitie in deplina forta creatoare se implinesc, iata, deja trei decenii. Decenii in care peretii neantului l-au ingemanat intre ele, in discursul lor eteric.
Zestrea sa poetica parcimonioasa (aproximativ 100 de poeme) este repusa de curând in circulatie de merituoasa truda a tânarului poet craiovean, Gabriel Nedelea, care a publicat o noua editie antologica, actualizata, dupa o tenace cercetare a antumelor, postumelor si a aparitiilor in presa. Sunt antologate astfel volumele: „Versuri“ (1968), „Fragmente din regiunea de odinioara“ (1970), „Va fi liniste va fi seara“ (1979), „Guillaume poetul si administratorul“ (1983), la care ingrijitorul editiei adauga compartimente cu poeme „Din periodice (inedite si variante)“ si „Postume“, precedate de un „Cuvânt inainte asupra editiei“, o pertinenta prefata intitulata „Poetul curajul si puterea“, iar in final o „Nota biografica“ si o consistenta „Receptare critica“.
Este o editie minutios realizata, cu o acribie relevanta. Sunt inserate si titlurile reeditarilor anterioare aparute dupa 1990: „Intoarcerea lui Immanuel“, cu o prefata de Gheorghe Grigurcu (Editura Albatros, 1991); „Poezii“, sub ingrijirea lui Mircea Ciobanu (Editura Vitruviu, 1996); „Opere“, editie realizata de Alexandru Condeescu (Editura Muzeul Literaturii Române“, 2003).
In compartimentul de referinte critice sunt consemnate (in ordinea din carte) opiniile urmatorilor scriitori: Eugen Negrici, Laurentiu Ulici, Lucian Raicu, Mariana Marin, Virgil Ierunca, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Paleologu, Marin Mincu, Ion Buzera, George Popescu, Nicolae Manolescu, Alexandru Condeescu.
Receptarea critica a poeziei lui Virgil Mazilescu a fost inca de la primul volum de „Versuri“ din 1968 extrem de favorabila. Greu incadrabil intr-un curent literar anume, in vreun mainstream majoritar, poetul este totusi apropiat de unele tendinte retro ale miscarii avangardiste de la inceputul secolului XX. Nicolae Manolescu il apropie de avangardistii antebelici si de Gellu Naum prin „saracia, daca nu chiar lipsa punctuatiei, aparenta incoerenta sintactica, bizarul si ilogicul.“, relevând in poezia lui o „reticenta afectiva“ si un „joc estetic bazat pe simulare“. Este devoalat in poezia lui Virgil Mazilescu, de asemenea, „un ecou tardiv al suprarealismului“ conjugat cu „o adevarata stilistica a eschivei“, dar si debutul abrupt al poemelor asa cum „cineva ar incepe sa gândeasca dintr-odata cu glas tare“ sau eludarea instrumentelor ortografice si alte aspecte ale celui „amator de teribilisme“ care constituie tot atâtea mijloace „prin care poetul nazuieste sa-si bruieze mesajul“ (Eugen Negrici). Se poate vorbi chiar de „un soi de postsuprarealism“, poetul fiind atras „de o „reciclare“ a umanismului, de o depasire adica a exclusivismului, a sectarismului doctrinar“ (Gheorghe Grigurcu).
O specificitate moderna a discursului poetic propriu lui Virgil Mazilescu este, dupa cum s-a mai observat, acea lasare deschisa a interpretarii, acea neincheiere la toti nasturii a vestimentatiei poemului, alaturi de fracturarea sintactica: „Usor e sa mori in numele altuia/ omul virgil moare in numele omului vasile (…) ca-n apropiere pe oceane oricare stomac inventeaza flori/ puterea omului peste sta in puterea omului parasuta/ si s-a trezit din somn ingropata vâsla aceea unica// si doamne“ („nuia de cremene si uneori de zahar“). Iata ca inca din debutul primului volum de „Versuri“ (1968), poetul este strabatut de sentimentul fatalitatii extinctiei. Tonul poemelor sale este in genere unul elegiac, dar nu sucomba de obicei in lamentatii sumbre, ci este strafulgerat de incredere si vivacitate. Ideea mortii in relatie cu dragostea, precum un laitmotiv, il bântuie de la inceputuri, dar e privita si acceptata cu seninatate ca pe ceva firesc: „dragostea mea daca ai nevoie de mine/ o dragostea mea daca ai nevoie de mine/ gândeste-te la mine/ in spatiul cel mai umilit/ te-am sarutat eu mortul“ („cineva pe lume are nevoie de mine“).
O seama de poeme au ca tema dragostea, adeseori neinteleasa, eminesciana sau villoneza, precum si a altor poeti cu care se aseamana prin existenta boema. Asa cum consemna si Nora Iuga despre viata lui boema si despre sticla de vodca prezenta in servieta lui in loc de umbrela. Alcoolul fara o alimentatie normala i-a provocat, dupa cum se stie, alaturi de suferinta provocata de iubirea pentru fiinta draga, ingrata, o sinucidere lenta. In poezia de dragoste, timpul programatei intâlniri este vesperal, iar locatia, in „steaua vega“, fara sa fie insa rupta total de teluric. Iubita este uneori una livresca: „te rog beatrice sa ne intâlnim/ te rog si n-ar trebui sa te rog:/ mâine seara in steaua vega (…) voi cobori din tramvaiul 709/ cu o flacara la butoniera/ cu un pui de sopârla in palma/ sa ma poti recunoaste imediat“ („te rog beatrice sa ne intâlnim“). Desi spatiul poemelor este de regula concentrat, totusi universul poetic este amplu si cuprinzator, cu treceri subtile dintr-o dimensiune reala in alta abstracta, din sfera cosmica in cea terestra. Si la Virgil Mazilescu intâlnirile cu iubita sunt de asemenea imaginare, iar asteptarile sunt asijderea, vane, asa cum se intâmpla in acest poem exponential pentru lirica lui de dragoste: „toata dimineata a cules flori/ mai ales trandafiri albi: i-a adus mai târziu/ inauntru/ si ea n-a mai venit batând/ cu prudenta in usa numai cu sufletul/ ca ploaia sau ca vorbele soarecilor/ anotimp incisiv ca un latrat/ si el gândindu-se cum vor sta/ o saptamâna sub acoperis/ in camera lui – trandafirii albi/ alaturi de inconstienta degetelor lui“ („toata dimineata a cules flori“). Absenta iubitei il va marca vulnerabil nu numai pe eroul liric, ci chiar pe poetul insusi, devenind „o cicatrice pe un perete de aer/ micsorându-se din ce in ce“ („vei auzi din nou fii inima mea“). Este cunoscuta drama sa in relatia cu acea Rodica, femeia iubita, care il paraseste nu inainte de a lipsi frecvent de acasa. „RODICA, RODICA. De ce m-ai parasit?“, isi incheie el jurnalul.
Omul si poetul convietuiesc angoasant intr-o existenta dramatica alaturi de ambientul natural afin: „Norii au carnea bolnava si ei sunt singurii sfatuitori ai/ omului care ma iubeste mâine si mai departe dementa: (…) un om mai fericit/ decât mine prin toate pietele distrugerii foarte sarac si/ si fara/ sa-si aminteasca viclean la pânda pe urmele marilor ingeri/ cântareti d’altadata“ („un om“).
Poezia lui marseaza, in doze ponderate, in contiguitate cu miscarile avangardiste, fara a excela insa intr-o directie sau alta, nici spre suprarealism autentic nici spre expresionism sau onirism. Conform principiilor surrealiste, si la Virgil Mazilescu functioneaza acea insufletire si transformare a obiectelor exterioare prin interactiune cu trairile interioare ale individului
(A. Breton): „un zâmbet ca un cui in palma dupa ce am/ parasit pentru o vreme arta inalta a descrierii (…) pentru ca nu poate fi vorba despre iertarea crimelor ci/ numai despre macul ingropat care se catara si plânge// sau despre femeia palida pierzându-se intr-o dimineata/ luminoasa in lanul de porumb – sandale inalte pe drum/ cizme albastre“ („lectia mea: o tu simplitate“). Se degaja si la el o anume „fizica a poeziei“ de natura suprarealista, când obiectele realismului mecanic incearca sa dobândeasca o noua functie simbolica de „obiecte interioare“, sa surprinda o noua realitate de tip miraculos, o supra-realitate. Dar tot asa cum riposta Paul Celan celor care-i asociau poezia suprarealismului, si Virgil Mazilescu ar putea-o face, pentru ca se poate lesne observa in subsidiar ca sursa poeziei lui isi are originea in realitatea trairilor sale din epoca totalitara, in starea sa de dezabuzare cvasicronica.
Discursul poetic al lui Virgil Mazilescu trece adesea intr-o oarecare masura de „Ultima Thule“, in necunoscut, in lumea onirica. Pentru acest motiv il putem relationa cumva si cu Gellu Naum sau cu alti scriitori oniristi. Spatiul visului este explorat in mai multe poeme care se adreseaza universului reveriei. In acest areal apare linistea si impacarea cu existenta ingrata, ca si hiaturile specifice visului: „in sfârsit pe strazi in canale sarbatoarea impacarii cu/ animalele. In sfârsit ilalilu hauhau isatosuri. De opt zile te/ implor in limba animala ilalilu hauhau isatosuri. (…) din gramada de ochi invie un ochi se ridica si ne/ vorbeste. Si tu totusi existi dulce glezna facuta din vorbe/ mari cazute in desuetudine in viciu. De acum inainte doar/ ranile patului“. („Visul“) Este considerat pe drept precursor al textualismului, prin modul cum isi exprima in sens textualist, asa cum e inteles de optzecisti, punându-si in pagina trairile intime in corelatie cu cele culturale. Cu sincera umilitate transcriu aici un poem pe care i l-am dedicat poetului: „Peretii se privesc complice/ si cât de graitoare e mutenia lor/ Când se-ntâlnesc la colt isi amintesc/ de Virgil Mazilescu cel care i-a ascultat vorbind// Imi ascut auzul dar nu deslusesc nimic/ mi-ar trebui un aparat acustic suprasensibil ca al poetului// Vad doar barba corabianului/ precum o aura levitând asupra Dunarii inspre izvoare/ Ii tin trena sa descifrez/ caratele poeziei din pietrele/ pe care calca umbra lui.“ („Peretii care se-ntâlnesc la colt“) .
Cum l-a receptat critica, in alte câteva citate: „El scrie poezia ca si cum (si nu doar ca si cum) ar trece brusc sau pe nesimtite, in alta viata, in a doua viata a sa (…) Este dificultatea unui acces, rareori ingaduit, mereu intrerupt (de aici aspectul de vorbire discontinua, acces strangulat in chiar clipa, sau in a doua, in a treia clipa a declansarii sale, un acces vinovat, pedepsit – si totusi râvnit, cu sete“ (Lucian Raicu); „In ce ne priveste, intreg acest cortegiu de negativitati textuale, de articulatii frânte si infrânte ce desconstruiesc poemul spre a dezlega miezul lui existential, sincopa insasi a rostirii, ni se par nu cauza, ci consecinta unei luari de constiinta – in cruda luciditate – de catre poet, un fel de betesug ontologic al fiintei sale“ (Virgil Ierunca); „Deloc tulburat de seismele limbajului poetic contemporan, Mazilescu si-a facut din stilul propriei poezii un adapost: nimic din tendintele recente ale discursului poetic nu se potriveste acestui stil, el refuza influentele si ramâne izolat de contextul liricii actuale, dar nu este mai putin relevant in ordinea modernitatii“ (Laurentiu Ulici ); „ Cu suplete si zgârcenie, poetul a jonglat intre un suprarealism târziu, dar care ii era familiar si asumat, si postmodernismul denotativ al trairilor noastre locale si europene din acest sfârsit de secol“ (Mariana Marin ); „Din acest travaliu sisific, din incercarea tragica de a trece dincolo de pragul limbajului, s-a construit opera lui Virgil Mazilescu, nu prea intinsa ca suprafata tipografica, dar mai cuprinzatoare decât tomurile celor mai multi dintre contemporanii fuduli ai poetului: este opera unui poet important asupra careia istoria poeziei actuale va trebui sa staruie cu atentie si devotiune“ (Marin Mincu).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper