Cartea roz a Securitatii

Un articol de ALEX GOLDIS

Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnator, Editura Humanitas, Bucuresti, 2013

 

Ce noroc, ce noroc neasteptat si ce beneficiu de imagine sa descoperi ca ai devenit peste noapte seful sefului tau si, mai mult, ca acesta te turna, înainte de ’90, la Securitate! E ca si cum ai fi tras lozul câstigator al istoriei. Si nu e vorba aici de un scenariu senzationalist, cu rasturnari spectaculoase si cu antiteze flagrante, ci chiar de experienta biografica a lui Gabriel Liiceanu, relatata în recentul volum „Dragul meu turnator“. Miza cartii e de a specula cât mai bine, scriitoriceste vorbind, lovitura de teatru a destinului. Nevrând sa rateze nici cât negru sub unghie din potentialul romanesc al situatiei, Liiceanu pune la bataie cele mai diverse strategii narative: premeditarea atenta a derularii naratiunii, care debuteaza – invers cronologic – cu tragerea la raspundere a informatorului, pentru a reface apoi povestea întreaga; cocktailul de formule si de registre (memorialistica, eseu, documentar, analiza antropologica, fictiune etc.), menit sa ebrieteze placut imaginatia cititorului. Pe scurt, miza e de a scrie o carte roz a Securitatii românesti, „o carte placuta, intuitiva, usor de citit, care sa stârneasca în primul rând perplexitatea“.
Thrillerul Securitatii
E drept, pe de alta parte, ca Liiceanu sesizeaza, macar pe alocuri, ridicolul disproportiei tematica-abordare si simte nevoia sa pluseze mizele proiectului. Mai ales ca tonul relaxat-amuzat nu l-a prins niciodata pe gravul autor al „apelului catre lichele“. Asa ca nevoia de delectare a cititorului printr-un scenariu de thriller e completata de „misia“ cvasimetafizica de reflector al unui „miracol istoric“, capabil sa depuna marturie înfiorata cu privire la – nici mai mult, nici mai putin decât – „misterul raului care însoteste fiinta umana“. Liiceanu încearca sa-si convinga cititorul ca, daca n-ar fi scos la lumina aceste rânduri, s-ar fi transformat automat într-un complice al sistemului si ca, fara marturia sa, ar fi ramas neelucidata o întreaga epoca: „Am scris paginile care urmeaza fara patima si fara ranchiuna, din simpla nevoie de a întelege geneza si fiziologia unei ticalosii istorice“. În a scrie „fara patima si fara ranchiuna“ despre tot felul de „ticalosii“ rezida, asadar, întregul paradox al cartii.
De altfel, dominanta în „Dragul meu turnator“ e, daca mi se permite formularea usor oximoronica, componenta (e)scatologica a discursului. Cea escatologica provine, desigur, din erijarea – deloc straina volumelor anterioare ale eseistului – în instanta privilegiata de decriptare a mecanismelor istoriei. În calitate de fenomenolog, Liiceanu a deprins scurtatura dintre experienta si ratiunea transcendenta – fapt care legitimeaza întotdeauna salturile spectaculoase de la întâmplari individuale la constatari generale. Cocotat în vârful Destinului si fara spaima termenilor cu majuscule, eseistul nu coboara niciodata pe terenul mlastinos al ipotezelor sau al analizelor, preferând întotdeauna formularile apodictice, de la altitudine. De aceea, în marturia lui sta posteritatea institutiei Securitatii, de nu a întregului sistem totalitarist.
Aici intervine, de altfel, si componenta scatologica a discursului din „Dragul meu turnator“, în usoara contradictie cu perspectiva astrala. Drapat în tonalitati tandru-insidioase, discursul lui Liiceanu împroasca cu miasme stilistice tari, demne de limbajul celor denuntati aici. Seriei „lichelelor“ post-comuniste li se adauga populatia „mutrelor familiare“, a indivizilor „zâmbind slinos“, chipurile raului“, „pocitii“ „scârboseniile umane“, „sobolanii care ataca în haita“ s.a.m.d. În acest bestiar al lumii comuniste, fenomenologul – cuplat, de data aceasta, la orizontul teoretic al tantei Mita – constata ca urâtenia fizica nu e, cum altfel?, decât simptom al decaderii morale. Un ideolog coleg la Institutul de Filozofie e portretizat astfel: „Obraji flescaiti, cearcanele marite de bautura, dinti rari, pântecul proeminent, calcatura scalâmba trebuie sa devina suport pentru ceva care, interior, le seamãna, pentru a putea vorbi, omeneste adecvat, despre «urâtenia» lor. De-abia atunci se creeaza în fiinta unui om o stranie armonie negativa: individul atins de aceasta dubla gratie inversa devine coerent tocmai prin urâtenia lui desavârsita. Doar ajutat din interior de un grad suficient de ticalosie somaticul e dezgustator. Pantazi al nostru era o pocitanie desavârsita“. „Marian“, cel mai constiincios informator al lui Liiceanu, „nu era decât un resentimentar vesnic transpirat si mirosind ca un sconcs“.
Raul în carne si oase al cartii ramâne, totusi, „dragul meu turnator“, înfatisat ca un zombie diabolic, „golit de sânge, îmbalsamat“, ca „o sculptura în ceara a doamnei Tussaud“ (semne nu ale bolii si/sau batrânetii, ci, ati ghicit, ale lipsei constiintei): „Asa si cu dumneavoastra, dragul meu turnator: mi-ati atins cândva papilele sufletului si, iata, el vibreaza cu acel amestec de scârba si tandrete care te poate cuprinde (…) la vederea propriilor excremente“. Tot ca „voce“ a Destinului, filozoful insinueaza, la ultima întâlnire cu informatorul sau, ca afectiunea canceroasa a fetei acestuia nu e decât rezultatul logic al unor „pacate platite“.
O logica maniheista
Desigur ca, desi Liiceanu nu pozeaza nicio clipa în disident, figura lui e tot ce poate fi mai contrastant fata de fizionomiile „ticalosilor“ epocii (întocmai ca într-un basm): în paginile sale memorialistice, Gabriel Liiceanu pozeaza într-un dandy al filozofiei, constient de puterea ei afrodisiaca si invidiat de toti din aceasta pricina. Iata, pe scurt, portretul filozofului la tinerete, reluat aproape identic în doua sau trei rânduri în carte: „Îi umilea pâna si prezenta mea. Eram de pe alta planeta. Aveam gulerul calcat la camasa. Citeam în limbi straine. Traduceam din greaca. Ma urau“. De unde rezulta ca, daca Liiceanu n-a fost un disident propriu-zis, cu gesturi care sa-si asume iesirea programatica din rând, în schimb, pozitionarea lui în epoca a reprezentat ceva mult mai pretios: e, daca citim printre rândurile memorialistului, pozitia unui disident involuntar, capabil sa sfideze, prin superbia inexplicabila a fiintei sale, legile de functionare a unui întreg sistem. Fenomenologic vorbind, eseistul n-a trebuit sa se agite, ca disidentii propriu-zisi, prin gesturi individuale de protest, de vreme ce însusi felul sau de a fi a reprezentat un ghimpe natural în coasta sistemului.
Din pacate, logica maniheista cu efecte senzationaliste e infirmata de însusi continutul volumului. Si asta nu pentru ca Liiceanu nu s-ar fi aflat în tabara celor buni si frumosi (tinuta lui morala în epoca e incontestabila), ci pentru ca, daca ar fi sa apelam la anexele din finalul volumului, „turnatorul“ sau nu e tocmai ticalosul paradigmatic al sistemului. Fara a-l disculpa pe informatorul „Cristian“ (pactul cu Securitatea e o vina indubitabila), cititorul atent al notelor informative anexate de Liiceanu e surprins sa constate ca cele mai multe dintre ele – sau cel putin cele decupate de eseist aici – sunt dari de seama neutre, ba chiar timorate, cu privire la activitati birocratice din Institut sau de la „Revista de Filozofie“. Din notele lui „Cristian“ rezulta ca Liiceanu e „un tânar deosebit de înzestrat“, cu un „stil personal, mai profund uneori decât al lui NOICA, si mai dens, mai ermetic chiar“, care lucreaza, sub îndrumarea lui Noica, la traduceri din Heidegger si din David Armeanul si la un proiect despre Nostos – si a carui vina principala (singura acuzatie din aceste note!) „e ca nu a fost din pacate suficient de sistematic îndrumat spre o studiere serioasa a filozofiei marxiste“. Ca asa-numitul „Cristian“ nu e turnatorul pe care-l cauta discursul inflamat al lui Liiceanu rezulta si din comparatia notelor acestuia cu cele semnate de „Marian“, un alt coleg „binevoitor“ al filozofului – de data aceasta, mult mai transant în denunt. În darile de seama ale ultimului, Liiceanu e acuzat în mod direct de faptul „ca nu vede sensul propagandei“ socialiste. Dovedind „o totala înapoiere în ce priveste cultura autorului“, articolele tânarului discipol al lui Noica ar fi daunatoare pentru ca „difuzeaza nonangajarea atât în filozofie, cât si în viata politica a tarii“. Abia aceste afirmatii ar fi putut constitui baza pentru confectionarea dosarului politic de catre maiorul de Securitate Ion Patrulescu, artizanul „cazului“. Din pacate, însa, „Marian“, a carui identitate reala nu e dezvaluita, e mort si nu mai poate fi tras la raspundere. De unde mai pui ca e cu totul inapt de a deveni personaj în volumul lui Gabriel Liiceanu. „Marian“ n-ar fi îndeplinit doua conditii esentiale pentru economia senzationalista a naratiunii: 1. N-ar fi furnizat rasturnarea raporturilor de putere (Liiceanu devine seful propriului informator, fost superior la Institutul si „Revista de Filozofie“); 2. „Imboldul Destinului“ în scrierea cartii n-ar mai fi fost atât de vizibil daca „Cristian“ nu l-ar fi cautat, el însusi, în 2012, pe directorul Humanitasului pentru a-si vinde actiunile. De altfel, eseistul marturiseste, la un moment dat, ca a atribuit note informative semnate de „Marian“ mult mai rezervatului „Cristian“, rebotezat, ca simbol al Raului fara chip, drept „dragul meu turnator“.
Aceasta cosmetizare a propriei experiente e vizibila peste tot în volum prin apelul la metafore stridente (eseistul se simte ba vârât cu capul în gura unui leu vazut pe „Animal Planet“, ba în postura personajului din „Colonia penitenciara) sau prin filozofeme emfatice menite sa acopere distanta dintre pataniile individuale si mecanismele generale ale epocii. De când si-a deschis dosarul de urmarire, în constiinta eseistului s-a instalat „un sindrom al deposedarii“, care-l face sa mediteze asupra suprimarii raportului dintre „înauntru“ si „în afara“. E drept ca eseistul n-a fost niciodata un om al nuantelor si ar fi fost nefiresc sa i se ceara „nitica obiectivitate“ tocmai când e pus în fata informatorilor sai.
Cititorul capabil sa puna în paranteza tonul afectat sau conflictul galagios dintre alb si negru, pus în scena la fiecare pas, va gasi, totusi, în cartea lui Liiceanu destule fragmente memorabile. Expresiv e figurata, de pilda, disproportia dintre mobilizarea paranoica a Securitatii si rezultatele ei propriu-zise. Dupa „obsedantul deceniu“, al represiunii directe si sângeroase, politia politica intra, practic, în somaj tehnic, fiind nevoita sa-si inventeze permanent obiectul. Cele mai savuroase pasaje ale cartii speculeaza, cu gust pentru grotesc si ironie neagra, latura absurda a acestei supravegheri totale lipsite de obiect. În dosarul „obiectivului“ Gelu Lungeanu, numele de cod al lui Liiceanu, figureaza date esentiale precum mersul dupa tigari/pâine sau privirile insistente aruncate pe strada câte unei straine frumoase. Un aer de clovnerie emana si din constatarea ca Walter Biemel, decanul Facultatii de Filozofie din Aachen, locul unde Liiceanu si-a desfasurat un stadiu de cercetare, se afla „în atentia ISJ Dâmbovita“ sau ca scrierile lui David Armeanul, comentator medieval al lui Aristotel, ar reprezenta un pericol ideologic pentru socialism.
Din pacate, însa, eseistul prefera cel mai adesea acestor „tartuferii“ anecdotice, demne de o naratiune vie si pitoreasca, ciocnirile maniheist-melodramatice de tipologii, care simplifica, din ratiuni de scriitura, tabloul extrem de complex al fenomenului. „Dragul meu turnator“ nu e, de aceea, Cartea totala a Securitatii, nici „genealogia Raului comunist“, asa cum visa Gabriel Liiceanu în secret, ci ilustrarea perfecta a „procesului comunismului“ devenit obiect de consum.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper