Caragiale – dascalul nostru de luciditate

Un articol de George Motroc

STEFAN CAZIMIR IN DIALOG CU GEORGE MOTROC

 
George Motroc: Domnule profesor, asa cum luna ianuarie sta sub semnul lui Mihai Eminescu, se poate spune si despre februarie ca este luna Caragiale; desigur, si in acest caz, apare controversa privind data nasterii: 1 februarie, asa cum apare pe un document oficial sau 30 ianuarie, data avansata de criticul Serban Cioculescu si preluata de mai multe editii critice… Dar, mult mai importantã decât data exacta, este intrebarea cine a reusit sa vada „chipul“ si sa lase posteritatii adevaratul portret al lui Caragiale? In cartea „Amintiri despre Caragiale“, ati strâns multe marturii ale contemporanilor; as dori sa va intreb cine a reusit sa surprinda cel mai bine „chipul“ lui Caragiale?
Stefan Cazimir: Cred ca, urmare a privilegiului de a se fi aflat mai mult timp in preajma lui Caragiale, cei mai fideli „portretisti“ ai scriitorului sunt copiii sai Luca si Ecaterina, precum si câtiva prieteni apropiati – Slavici, Vlahuta, Paul Zarifopol. Din generatia urmatoare merita mentionati Cella Delavrancea si Ioan D. Gherea. De precizat insa ca nu putem obtine „chipul“ lui Caragiale decât prin suprapunerea imaginilor partiale, si poate nici atunci cu toata claritatea râvnita…

G.M.: Capodoperele scriitorului sunt considerate piesele de teatru, de fapt doua – „O scrisoare pierduta“ si „O noapte furtunoasa“… De ce nu au avut acelasi succes si celelalte piese ale lui Caragiale?
St. C.: „D-ale carnavalului“ a fost fluierata la premiera in urma unei cabale organizate de gazetarul D.D. Racovitza-Sphynx. „Napasta“, la rândul ei, s-a bucurat de un succes mediocru, intrucât depasea nivelul de intelegere al contemporanilor. Sarcina de a pune aceste lucrari dramatice intr-o lumina mai potrivita a revenit posteritatii.

G.M.: Se poate spune ca este prea putin pentru cel mai mare dramaturg român?
St.C.: In materie de arta, problema nu se pune in termeni cantitativi. Cel mai fecund dramaturg francez al secolului al XIX-lea a fost Eugène Scribe. Cine isi mai aminteste astazi de Scribe?

G.M.: Un alt paradox: la un moment dat, Caragiale renunta la teatru si incepe sa scrie nuvele… Cum se explica aceasta despartire, aparenta sau nu, de teatru?
St.C.: Reactiile negative sau ambigue ale publicului sau ale criticii, mai exact spus a unor parti ale acestora, l-au impins pe autorul comediilor spre alte orizonturi. Scriitorul abordeaza genul tragic, se consacra prioritar prozei, iar in cadrul acesteia opteaza pentru nuvela. Proza nuvelistica nu-l dezminte insa pe omul de teatru; nervul epic se concentreaza in scene epice de mare spectacol, pe care memoria cititorului le readuce oricând la suprafata.

G.M.: Succesul unui dramatug depinde, spre deosebire de cazul unui poet sau prozator, de mai multi factori – regizori, actori, scenaristi… Este Caragiale un autor greu de pus in scena? In plus, se pierde ceva prin reprezentarile scenice?
St.C.: C. Dobrogeanu-Gherea scria in 1890: „E o placere … aproape fizica de a citi «Scrisoarea pierduta»; orisicât de bine ar fi jucata, ea nu ne poate produce atâta placere“. Fara a micsora intru nimic meritul atâtor stralucite reprezentatii, care au jalonat de-a lungul anilor receptarea dramaturgiei lui Caragiale, adevarul spuselor lui Gherea ramâne in continuare intact. Ce se pierde prin reprezentarile scenice? Se pierde ceva din haloul misterios al unor situatii sau personaje, ceva din ambiguitatea cu care le-a investit autorul.

G.M.: As completa intrebarea, privind lucrurile si din punctul de vedere al cititorului: tuturor ni se pare ca sunt usor de inteles piesele sale… Dar asa stau lucrurile cu adevarat? Ce studii critice recomandati ca fiind esentiale pentru intelegerea celor mai subtile particularitati de limbaj ale lui Caragiale?
St.C.: Nu exista studii critice importante axate prioritar pe aceasta tema, chiar daca observatiile diseminate pe parcurs pot inlesni intelegerea unor detalii. Dar efectele comicului verbal au ramas intru totul transparente si n-au suferit uzura timpului, dezmintind astfel pronosticurile pesimiste ale unor Pompiliu Eliade sau E. Lovinescu. Nu e obligatoriu sa stim despre ce „stabiliment“ este vorba in „O noapte furtunoasa“ (o institutie numita „stabilimentul fântânilor“, situata in vecinatatea manastirii Mihai Voda) ca sa gustam deformarea cuvântului. Exemplele s-ar putea inmulti.

G.M.: Revenind la piesele sale, mai exact la un personaj feminin din „O scrisoare pierduta“, s-ar putea spune ca in acel triunghi conjugal Trahanache – Tipatescu – Zoe, aceasta este adevaratul conducator, doar o unealta a sotului si a firii sau, mai rau, o expresie a eternului feminin in viziunea lui Caragiale?
St. C.: Toate aceste raspunsuri sunt plauzibile, fara a epuiza gama celor posibile.

G.M.: Tot legat de personajele feminine, v-as mai intreba de ce a ramas in constiinta publicului ea, si nu Veta, Zita, Mita Baston, Anca sau coana Efimita?
St.C.: Pentru ca ocupa locul central in cea mai jucata dintre piesele lui Caragiale.

G.M.: Nu am gasit nicaieri un raspuns satisfactor la o alta dilema legata de un personaj masculin – Zaharia Trahanache… Este cel mai naiv sau cel mai pragmatic sau chiar cel mai ticalos dintre personajele comediei si chiar ale intregii sale dramaturgii? Va rog, daca se poate, sa deslusiti misterul!
St.C.: Caragiale insusi, dupa marturia lui Paul Zarifopol, ar fi fost obsedat de intrebarea „daca Trahanache stia ori ba ca Zoe e amanta lui Fanica“. Si trebuie sa recunoastem ca, de-a lungul primelor trei acte, lucrurile ramân oarecum in ceata. Dar in actul IV, când „venerabilul“ incepe sa-i povesteasca lui Dandanache ca „aici la noi (…) s-au petrecut comèdii mari“, ca „un misel, ca sa enfluanseze pe Tipatescu“ s.a.m.d., devine clar ca Trahanache nu stie; caci, daca ar sti, n-ar avea niciun rost sa abordeze delicatul subiect. Sa privim chestiunea si sub unghi teoretic: personajul comic e, prin definitie, inconstient. Un Trahanache constient n-ar mai fi comic, ci odios.

G.M.: I s-a reprosat marelui dramaturg lipsa unor personaje pozitive exponentiale si chiar Titu Maiorescu i-a reprosat „o lipsa aproape desavârsita a partilor mai bune ale naturii omenesti“. Opinia dvs. care este?
St.C.: O opera satirica nu trebuie sa contina personaje pozitive; singurul „personaj pozitiv“ din „Revizorul“ este, dupa spusa lui Gogol, râsul. Acelasi lucru e valabil si in cazul lui Caragiale.

G.M.: Autoexilarea la Berlin se poate interpeta drept un act tacit de retragere din viata literara a unui autor care a spus ceea ce avea de spus sau doar un act de orgoliu al omului Caragiale?
St. C.: Exista si o a treia varianta de raspuns: plecarea la Berlin ar fi rodul dorintei lui Caragiale de a trai intr-un oras mai civilizat decât Bucurestiul si de a se bucura de binefacerile confortului occidental.

G.M.: Dupa 1990, am auzit nu o data opinia ca ne place mai mult teatrul lui Caragiale decât poeziile lui Eminescu pentru ca spiritul nostru este mai apropiat de personajele sale, caragialismul fiind vazut, scria Mircea Iorgulescu, „ca dimensiune specifica a lumii românesti“… Vi se pare adecvata o asemenea punere in relatie?
St.C.: Este mai curând o prejudecata, de care ar fi bine sa ne debarasam. Cei doi geniali creatori se arata uniti printr-o preocupare comuna, aceea a raportului dintre esenta si aparenta: Eminescu, ca poet liric, de misterioasa lor logodna; Caragiale, ca autor satiric, de divortul dintre ele. Eminescu este marele nostru profesor de visare, Caragiale – dascalul nostru de luciditate. A-l opune pe unul celuilalt atesta ingustime de spirit.

G.M.: In loc de final, va rog sa ne spuneti daca aveti speranta ca va veni o zi in care lumea politica româneasca se va schimba radical, incât vom putea spune, in sfârsit, ca I.L. Caragiale nu mai este de actualitate si nici contemporanul nostru?
St.C.: Nu obisnuiesc sa fac pronosticuri pe care viata nu-mi va permite sa le verific.

Un comentariu pentru “Caragiale – dascalul nostru de luciditate”

  1. martie 5, 2014 la 8:52 am

    As dori sa primesc revista Cultura pe internet..
    E posibil ..?
    Cat costa ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper