Biografismul in trei etape

Un articol de ION SIMUT

Odata cu proliferarea autobiograficului din ultimele doua decenii, adica a literaturii confesive (jurnale si memorii), ar fi fost firesc sa asistam, în literatura româna postdecembrista, în spatiul istoriei literare reînnoite, la o reconsiderare a biograficului obiectiv. Ne-am fi asteptat la o reabilitare semnificativa a biografiei ca specie particulara a literaturii nonfictionale, capabila sa sparga plafonul academic sub care a cantonat. Caci de la excesul subiectiv al autobiografiei la obiectivitatea biografiei ni se pare ca n-ar fi de facut decât un pas, o schimbare a punctului de vedere interior (al celui implicat) cu cel exterior (al cercetatorului detasat), deopotriva cu o depasire a stilului academic înspre un public mai larg. Ar fi o schimbare previzibila si dezirabila înauntrul unuia si aceluiasi fenomen al ofensivei nonfictivului. De la „Viata ca o prada“ la „Viata lui Marin Preda“ nu ar trebui sa fie o distanta prea mare. Si, totusi, desi cel putin o încercare exista în cazul lui Marin Preda, distanta parca nu ar fi fost parcursa pâna acum, spre o biografie morala obiectiva, solida si bine construita, într-o carte care sa concureze, în orizontul publicului, cele mai bune romane ale prozatorului. Caci unul dintre cele mai bune romane ale lui Marin Preda a fost chiar viata sa.
Exemplele de biografii reusite sau de simple încercari sunt mult prea putine la noi din 1990 încoace, pentru a putea vorbi de un fenomen comparabil cu ceea ce se întâmpla pe piata occidentala a cartii, îndeosebi pe cea franceza, unde exista o puternica traditie a biografiilor critice de succes, de la Voltaire la Maurois. Putem numara spre douazeci, cele mai multe de o conditie modesta, dar dintre ele abia patru-cinci sunt memorabile (ma voi referi la ele în finalul acestor reflectii). Trista este, în contemporaneitatea imediata, lipsa succesului de public, caci istoria literara este prinsa fructuos într-un fel de obligatie universitara (multe teze de doctorat si nici o biografie mai publicistica).
Traditia noastra în biografism,
în interbelic si postbelic
Reperele noastre clasice, în sfera literara, sunt G. Calinescu (cu biografiile lui Eminescu, 1932, si Creanga, 1938), Serban Cioculescu (despre I. L. Caragiale, 1940). Cei doi au ilustrat extremele de atitudine: biografia calinesciana, creatoare de personaj, inventiva si speculativa, si biografia cioculesciana, documentarista prin excelenta, stiintifica, restituind profilul unei personalitati pe fundalul pregnant al unei epoci, fara a pune, ca suflu de viata, nimic de la cercetatorul de arhive. De fapt, diferenta de viziune nu e atât de mare între cele doua optiuni pe cât am fi înclinati sa credem. Documentul e suveran si pentru G. Calinescu si pentru Serban Cioculescu. Opera de compozitie epica sunt si una si alta, dar cu un ritm narativ mai pregnant la Calinescu. Diferenta esentiala e de talent, ducând în cele din urma spre un mod particularizator de a scrie: al prozatorului balzacian sau al pozitivistului tern.
Din perioada postbelica reamintesc numai câteva exemple (evident, pe cele pe care le consider cele mai reusite sau pilduitoare): Adrian Marino despre Al. Macedonski (1966), prima biografie exemplara, D. Vatamaniuc despre Ioan Slavici (1968), Ion Balu despre
G. Calinescu (1981), Niculae Gheran despre Liviu Rebreanu (I, 1986; II, 1989), Z. Ornea despre  Gherea (1982), Maiorescu (I, 1986; II, 1987) si Stere, ultima aparuta în doua volume la cumpana dintre doua epoci (I, 1989; II, 1991), Mircea Anghelescu despre Heliade-Radulescu (1986, reluat în 2001). Hasdeu, ca si Heliade, este un personaj atractiv pentru biografii nostri (Vasile Sandu, 1989; I. Oprisan, 1990, reluat în 2001), nu doar pentru spectacolul vietii („romanul vietii“), dar si pentru idealismul sau impenitent, nepotrivit cu materialismul marxist (de aceea a si fost greu de recuperat în integralitate). Exemplele (luând în seama si pe cele mai modeste) sunt mult mai multe, pot fi adunate cu zecile, pentru ca epoca postbelica a impus un adevarat program de recuperare a trecutului în spirit marxist, adica în functie de un determinism material si social, având ca efect o fasonare si (adesea) falsificare ideologica prin asezarea tuturor biografiilor reconstituite într-un pat al lui Procust, de la Nicolae Balcescu pâna la Panait Istrati, ca sa dau cazurile biografice cele mai interesante si mai predispuse la denaturare.
Doua serii editoriale, în doua epoci diferite, dau masura acestui program biografist în perioada comunista: „Oameni de seama“ (în anii 1960) si „Pe urmele lui…“ (în anii 1975-1980). Prima recupera scriitorii considerati progresisti si patrioti (din categoria Nicolae Balcescu sau Alecu Russo), pe un fundal stângist-universalist, într-un evantai de personalitati din toate domeniile (cu prioritate din domeniul stiintelor). A doua serie, girata de Editura Sport-Turism, plasa biografiile pe trasee geografice nationale, dându-le o finalitate de orientare turistica. Un exemplu foarte bun, sustras din obligatiile colectiei, este „Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu“ de Al. Sandulescu (1989, reluat în 2002). Dan Manuca, în aceeasi colectie, nu putea scrie, în 1982, nimic despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasonerie, aspect esential al biografiei sale. Nu din aceste categorii pot fi recrutate exemplele cele mai bune, ci din afara acestor programe limitative (nici unul din exemplele pe care le-am dat anterior nu face parte din aceste colectii editoriale).
Biografismul complexat
de critica estetica
Doua tendinte ale criticii noastre din perioada comunista afecteaza si definesc biografia ca specie a istoriei literare. Prima, occidentalizarea criticii din anii ‘70, duce la compromiterea biografiei, înteleasa limitativ si peiorativ ca factologie, documentarism lipsit de contributia personala a interpretarii, singura care ar da masura subiectivitatii creatoare a unui critic modern, european. Pactul saizecist cu noua critica face sa fie adoptate modalitatile tematiste, antropologice etc., oricum si oricare, numai biografice – nu. Nu ni-i putem imagina pe Matei Calinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Ion Pop, Cornel Ungureanu sau Mircea Martin scriind o biografie. Un eseu monografic despre opera unui scriitor clasic sau modern însa – da, vor scrie neaparat, cum avem atâtea exemple. Proiectul biografic, compromis în mare masura, ramânea în sarcinile generatiilor anterioare, dupa cum s-a si întâmplat. Biografiile importante au fost scrise de Adrian Marino, Al. Piru, D. Vatamaniuc, G. C. Nicolescu, D. Micu, Z. Ornea, Ion Balu, Niculae Gheran, Teodor Vârgolici, Al. Sandulescu si altii, beneficiind de putini saizecisti ca Mircea Anghelescu, de pilda. Al doilea efect, decurgând oarecum din acelasi fenomen al occidentalizarii, este comprimarea biograficului si reducerea lui la o secventa dintr-o monografie, dupa modelul teoretic „viata si opera“, unde locul biografiei este mult diminuat, restrâns pâna la disparitie. Monografia însasi nu mai pastreaza o structura traditionala (cum e aceea a lui Savin Bratu despre M. Sadoveanu sau Teodor Vârgolici despre Dimitrie Bolintineanu sau Mihail Petroveanu despre Bacovia sau Dumitru Micu despre Arghezi sau Calinescu), ci se transforma într-un eseu monografic al operei, din care adesea biografia e epurata, ca relicva a unei mentalitati perimate (ca, de pilda, I. Negoitescu despre Eminescu, I. Constantinescu despre Caragiale, cartile lui N. Manolescu despre Maiorescu, Odobescu sau Sadoveanu, Eugen Simion despre E. Lovinescu, Lucian Raicu despre Rebreanu, Ion Pop despre Blaga, Mircea Martin despre G. Calinescu). Raliati mentalitatii criticii saizeciste sunt si cei mai buni critici din generatia razboiului (Nicolae Balota, Eugen Todoran, I. Negoitescu, Ovidiu Cotrus, Al. Paleologu), care repudiaza si ei biograficul, în monografiile lor, înlocuit de comparatism si orizont filosofic. Poate ca, din aceeasi generatie, un moderat ar putea fi considerat Al. George, care valorifica biograficul (subordonat operei) în monografiile dedicate lui Arghezi sau Mateiu I. Caragiale, scriitori a caror opera sta sub presiunea sau chiar asediul biograficului. Însa Al. Piru si Adrian Marino, tineri calinescieni, vor prelua de la maestrul lor preocuparea, fie si temporara, pentru biografie.
Savin Bratu inventase de timpuriu, din 1963, o formula hibrida care sa salveze biografia, consacrata traditional exclusiv unei vieti de scriitor, propunând, în cazul lui Mihail Sadoveanu, „o biografie a operei“, formula folosita ulterior si de altii. În sfârsit, raporturile criticii din perioada comunista cu biografia ar merita glose mai generoase. Cert e, dupa parerea mea, ca se face o confuzie între critica biografica si biografie atunci când critica saizecista repudiaza biograficul fara drept de apel. Misiunile si aplicatiile lor sunt total diferite: critica biografica analizeaza si interpreteaza opera, uneori abuziv, prin prisma biografiei (datorita acestui reductionism nu este agreata), pe când biografia (ca naratiune, ca roman nonfictiv) integreaza opera, analizata ca un eveniment al vietii printre altele, în povestea unui destin, fara a-si asuma sarcinile estetice ale criticii literare.
Întoarcerea autorului, daca ea s-a întâmplat cu adevarat în anii ‘80 când apare cartea lui Eugen Simion cu aceasta pledoarie (mai exact, în 1981), ar fi trebuit sa conduca nu doar la reabilitarea autobiograficului si a biograficului, ca elemente de geneza si sprijin ale operei, ci, mai mult si mai clar, la reabilitarea biografiei ca specie a istoriei literare. Ceea ce nu s-a întâmplat, pentru ca istoria literara în ansamblu a fost complexata, marginalizata de ofensiva occidentalizarii criticii literare, în sensul privilegierii subiectivitatii hermeneutice, adica a personalitatii creatoare a interpretului. Ba mai mult decât atât, putem vorbi, pe vectorul dezvoltarii acestei tendinte, de privilegierea literaturii în detrimentul vietii: privilegierea unei literaturi cu virtuti estetice autonomiste, care sa aduca o compensatie idealista în raport cu viata învinsa si compromisa de comunism si în comunism. Cum biografia este „scriere despre viata“ ea nu avea sorti de izbânda în fata scrierilor despre literatura. Pentru criticul (ca si pentru scriitorul) român din perioada comunista literatura era mai importanta decât viata.
Biografismul etic si politic
Dar, dupa 1989, lucrurile se schimba radical: viata conteaza mai mult decât literatura, autobiograficul si biograficul mai mult decât literaritatea si esteticul. Ar fi fost normal ca biografia (nu doar biograficul) sa se afirme în forta. Dar n-a fost, n-a fost asa! De ce? Explicatia mea este relativ simpla, deductibila din ratiunile anterioare. Dezechilibrului dintre viata si literatura în favoarea celei dintâi i-a ajuns recuperarea spectaculoasa a autobiograficului din memorii, jurnale si corespondenta, în conditiile în care la noi biografia ca specie a istoriei literare nu avea o traditie suficient de puternica si de prestigioasa, pe deasupra pusa la îndoiala cu vehementa de critica saizecista. Iata de ce biografia postdecembrista este mult prea firava, în situatia în care biograficul si autobiograficul sunt extrem de înfloritoare. Dar sunt sperante sa se întremeze si sa se dezvolte normal, fara complexe.
Ezit deocamdata sa apreciez ca argumentele sunt suficient de convingatoare, desi s-au petrecut adevarate „revolutii“ biografice în câteva cazuri (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, N. Steinhardt). Sunt relativ putine, dar concludente pentru a contura o tendinta. Daca bine îmi amintesc si daca am în minte cele mai multe dintre aparitiile editoriale în domeniu, primul (în ordine cronologica) exemplu foarte bun de biografie a unui scriitor, biografie redactata în perioada postcomunsita, este cea a lui Ion Balu despre Lucian Blaga (I-IV, 1995-1999). Al doilea, excelent, chiar mai semnificativ ca schimbare a unghiului de vedere: Florin Turcanu, „Mircea Eliade, prizonierul istoriei“ (2003, în franceza; 2007, în româna). Sunt doua biografii care, daca ar fi fost scrise înainte de 1990, nu puteau fi publicate atunci. Cu aceasta precizare am atins una dintre cele mai importante aspecte ale noilor biografii si ale noii istorii literare: libertatea ideologica a abordarii aspectelor biografice si a interpretarii operelor în raport cu biografia. Despre Mircea Eliade s-au scris o serie de monografii sau eseuri monografice ale operei (Eugen Simion si altii), dar s-au facut si alte tentative biografice (Mircea Handoca în 2000 si Dumitru Micu în 2003, ultima chiar foarte interesant intitulata: „Mircea Eliade. Viata ca opera, opera ca viata“). În toate cazurile, marea atractie o constituie episodul legionar, ca punct nodal al vietii lui Mircea Eliade. În aceasta privinta, Cioran intereseaza în cel mai înalt grad (pe Marta Petreu, Eugen Simion si pe multi altii), ca si Constantin Noica (pe Sorin Lavric pentru relatia cu legionarismul, iar pe Dora Mezdrea pentru relatia cu Securitatea) sau, dintre marginali, Mircea Streinul (Mircea A. Diaconu, 1998, tot pentru relatia cu legionarismul, dar si pentru apartenenta la grupul iconarilor bucovineni). Din alte motive, tânarul Eugen Ionescu îi preocupa pe, din nou, Marta Petreu si pe Eugen Simion. Ce nu s-ar fi putut spune despre
V. Voiculescu înainte de 1990 se spune si se analizeaza acum: dimensiunea religioasa a vietii si operei sale si dosarul de Securitate – în carti care se ocupa de întreaga viata (Florentin Popescu, 2003, într-o biografie de tip hagiografic) sau numai de secventele necunoscute sau mai putin cunoscute (Marius Oprea, „Adevarata calatorie a lui Zahei. V. Voiculescu si taina Rugului Aprins“, 2008). Rezultatul, în cazul lui V. Voiculescu, e o biografie ca un monument de moralitate, în conditiile cele mai vitrege politic.
Dintre scriitorii postbelici, biografii au ales deocamdata câteva dintre cazurile cele mai semnificative. Emil Manu a scris lacunar (fara dosarul de Securitate) despre Marin Preda (2003), tipul biografiei minimaliste, iar Mariana Sipos s-a ocupat de dosarul mortii suspecte a scriitorului (1999). Acelasi Emil Manu a scris la fel de neconvingator, fara simtul dramatic al cazului, despre Ion Caraion (1999), despre care s-au tiparit doua volume de documente din Arhiva Securitatii (unul de Mihai Pelin, 2001), dar care nu suplinesc o adevarata biografie. Tudorel Urian a dat, cu un reflex de aparare a personajului sau, o istorisire bine documentata despre „vietile lui Alexandru Paleologu“ (2010), un intelectual prins în mrejele Securitatii. Explorari de tipul „viata si opera“ sau „biografie si literatura“ au fost întreprinse despre Petru Dumitriu (Oana Soare, 2008), Miron Radu Paraschivescu (Ana Dobre, 2011), Paul Goma (Mariana Pogorilovschi, 2012; Petru Ursache, tot 2012), Stefan Banulescu (Bogdan Popescu, 2010), Petru Popescu (Dinu Balan, 2013), Eugen Barbu (Andrei Milca, 2013) si despre altii, nu si (din câte stiu) despre Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Nina Cassian, Maria Banus, nici despre altii din aceeasi categorie a duplicitarilor.
Argumente exista si în istoria literara recenta, cu câtiva cercetatori foarte tineri, care îndreptatesc o speranta în revigorarea biografiei. Nu pot încheia acest bilant aproximativ fara sa evidentiez cel putin patru biografii cazuistice, din categoria acelora specifice perioadei postdecembriste: George Ardeleanu despre N. Steinhardt si „paradoxurile libertatii“ (2009), Clara Mares despre I. D. Sîrbu, rezistentul si incoruptibilul (2011, dupa alte încercari notabile: Antonio Patras, 2003, si Daniel Cristea-Enache, 2006, care însa nu se multumesc sa scrie „doar“ biografii), Mihai Iovanel despre „evreul improbabil“ Mihail Sebastian (2012) si Mirel Anghel despre viata atât de derutanta a lui Tudor Arghezi (2012). Cu al cincilea exemplu ne situam în imediata actualitate: George Neagoe despre Stefan Aug. Doinas, colaboratorul imprevizibil si putin suspectabil al Securitatii (2013).
Clara Mares, Mihai Iovanel, Mirel Anghel si George Neagoe sunt cei mai tineri biografi, cazuisti si problematizanti, axati pe confruntarea ideologica a biografiei cu un context politic nefavorabil. Poate ca ar fi de ajuns aceste exemple pentru a înfrânge orice scepticism ca biografia ca specie a istoriei literare nu ar beneficia de o regenerare spectaculoasa, mai ales în ultimii zece-cincisprezece ani. Ce ma întristeaza sunt datoriile neîmplinite ale întregii actualitati postdecembriste fata de romantici (toate biografiile lor sunt de rescris, de la Heliade si Alecsandri la Macedonski, în alt spirit decât pâna acum, pentru o mai exacta examinare a ideologiei), fata de interbelici (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, E. Lovinescu, Panait Istrati, V. Voiculescu, inclusiv o reluare a lui Arghezi si a altora, chiar a celor minori, cum ar fi Gala Galaction,  Victor Eftimiu, Ion Vinea – despre ultimul exista tentativa recentã a Sandei Cordos, 2013), fata de scriitorii postbelici (Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Caraion, Eugen Barbu, pâna la Adrian Paunescu si nu multi altii), prezentati în biografii integrale, cazuistice. Pentru ca, trebuie sa întelegem, noua istorie literara a luat în posesie domeniul extrem de generos (în tentatii) al perioadei comuniste si, oricare scriitor important am studia, nu putem ignora cel putin doua aspecte: relatia cu institutiile comuniste (cenzura, partidul comunist, Securitatea) si profilul ideologic creionat în functie de testele timpului (comunismul, nationalismul, europenismul).
Istoria literara si biografia devin inevitabil politice. Relatia scriitorilor cu Securitatea si partidul comunist creeaza o cazuistica specifica, util a fi exploatata, dar nu absolutizata în detrimentul operei. Viata scriitorului îsi reintra în drepturi, într-o lumina mai mult sau mai putin favorabila, în functie de context si de reactia politica. Într-o biografie viata conteaza mai mult decât literatura, ceea ce-i poate dezavantaja pe unii (pe foarte multi, în mod surprinzator, ca pe Al. Paleologu si Stefan
Aug. Doinas) si-i poate avantaja pe altii (foarte putini, ca N. Steinhardt si I. D. Sîrbu). Biografia face o dreptate morala omului în aceste cazuri, asa cum misiunea criticii e sa faca dreptate scriitorului, printr-o evaluare strict estetica a operei. Parca niciodata nu s-au vazut atât de clar disocierile, deosebirile frapante între rezultatele evaluarilor paralele în critica si istoria literara, punând în concurenta si rivalitate criteriul moral cu criteriul estetic.
N-o fi având Homer biografie, dar niciodata nu am resimtit mai acut ca acum ca ar trebui sa aiba si, în ciuda vicisitudinilor istoriei, e suspect ca nu o are, la modul explicit si documentabil. Pentru ca nu putem admite ca un scriitor sa nu aiba biografie sau sa-i fie ocultata. Sau, în cel mai bun caz, nu putem admite nici sa-i fie temporar suspendata, pentru a facilita judecata critica asupra operei. Acesta e spiritul epocii noastre: cu un acut simt politic si cu sensibilitate morala fata de viata scriitorului, indiferent în ce epoca a trait. Dar nu ne e indiferent cum a trait.

 

Repere în bibliografia româneasca
a subiectului (biografia):
Pompiliu Constantinescu, „Biografi si biografii“, în „Revista Fundatiilor Regale“,
an. VII, nr. 5, mai 1940, p. 366-378, studiu reluat în vol. „Eseuri critice“, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1947, p. 261-282, reprodus în editia Pompiliu Constantinescu, „Scrieri“, 6, editie îngrijita de Constanta Constantinescu,
Ed. Minerva, Bucuresti, 1972, p. 181-195;
G. Calinescu, „Despre biografie“, în revista „Contemporanul“, an. XIII, nr. 5 (591), 7 februarie 1958, p. 7, la rubrica „Cronica optimistului“, articol reluat în volumul „Cronicile optimistului“, Bucuresti, 1964, p. 220-223, si în editia G. Calinescu, „Opere. Publicistica“, IX (1958-1959), editie coordonata de Nicolae Mecu, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2010, p. 17-21;
Silvian Iosifescu, „De la «Vietile paralele» la viata romantata“, în volumul „Literatura de frontiera“, Bucuresti, 1969, p. 273-302;
Adrian Marino, „Biografia“, în volumul I „Dictionar de idei literare“, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973, p. 255-282 si p. 818-821 (trimiteri la o serie de referinte fundamentale în domeniu; cu alte cuvinte, un repertoar de bibliografie esentiala pe tema biografiei);
Eugen Simion, „Întoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera“, Bucuresti, 1981; editia a II-a, 1993; editia a III-a, 2005; editia a IV-a, 2013;
Eugen Simion, „Genurile biograficului“, Ed. Univers enciclopedic,  Bucuresti, 2002; editia a II-a, 2008.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper