Basarabia = limba romana „intre paranteze“?

Un articol de IULIA MARGARIT

Eugenia Bojoga, Limba romana – „intre paranteze“? Despre statutul actual al limbii romane în Republica Moldova, Chisinau, prefata Vitalie Ciobanu, Editura Arc, 2013, 247 pag.

 

În volumul „Limba româna – «între paranteze»?“, Eugenia Bojoga reuneste articole, eseuri, studii, deja publicate, despre limba româna dintre Prut si Nistru, din trecut si din prezent.
Oportunitatea cartii, deasupra oricarei discutii, este remarcata si de Vitalie Ciobanu, semnatarul prefetei: „o contributie utila, (…) pentru depasirea crizei identitare din societatea moldoveana, confruntata, în prezent, cu doua câmpuri de forte antagonice: pe de o parte, mostenirea sovietica, cea care o trage în trecut, încurajându-i prejudecatile si inertiile paguboase, si, pe de alta parte, exigentele modernizarii, adaptarea la standardele si la nivelul lumii civilizate, occidentale“ (p. 8).
Din „Argument“ cititorul afla ca Eugenia Bojoga si-a propus sa elucideze cauzele pentru care limba româna, în Basarabia, are o situatie atât de speciala si atât de controversata: „anatemizata“ de unii (politicieni) si „glorificata“ de altii (lingvisti), orientându-se dupa ideea „ca prezentul nu poate fi înteles altfel“ decât prin asimilarea si cunoasterea trecutului (p. 12).
Repartizarea materialelor a urmat atât criteriul tematic, cât si cel cronologic. Partea I cuprinde interventiile punctuale în chestiunea limbii „moldovenesti“, atât de ardente dincolo de Prut. Simpla enumerare a titlurilor, de altfel excelent formulate, pare suficienta pentru a compune tabloul de ansamblu al starii conflictuale, declansate si întretinute, aparent, pe temeiuri lingvistice: „Limba «moldoveneasca» si integrare europeana?“, „Ofensiva limbii moldovenesti“, „Ideologia moldovenismului si limba comunistilor“, „Limba «moldoveneasca» si dictionarul lui V. Stati“, „Limba «moldoveneasca» – o româna de strada“, „Limba româna în Basarabia, un calvar fara sfârsit“, „«Limba care ne uneste» sau denumirea ambigua a limbii (române)“, „Prestigiul limbii române în Republica Moldova“, „Bilingvism, semilingvism si planificare lingvistica“, „Limba româna… între paranteze?“, „Limba «moldoveneasca» – diversiuni pe internet“, „Limba «moldoveneasca» este o denumire politica“, „Ziua Limbii Române – o sarbatoare inexistenta?“, „Limba noastra cea de toate zilele“.
Partea a II-a reuneste materiale privitoare la limba româna: „Limba de stat sau deruta identitara în Republica Moldova“; „Limba româna în paginile saptamânalului «Cuvânt moldovenesc»“.
Partea a III-a a fost rezervata contributiilor cu caracter „retro“, dar si actual: „O lectie de deontologie lingvistica“, „Avatarurile limbii române în Basarabia sub ocupatia tarista“, „Un studiu exhaustiv despre Republica Moldova“, „Basarabia, vazuta «prin lentile»“, „M. Sadoveanu despre Basarabia la 1919“, „Capitanul Aurel I. Gheorghiu despre Basarabia“.
Sumarul, dupa cum remarca si Vitalie Ciobanu, dovedeste ca Eugenia Bojoga „analizeaza realitatile lingvistice de ieri si de azi din Republica Moldova, luând în calcul sondaje de opinie, limbajul mass-media, opiniile… cetatenilor (…), texte polemice, elaborate în baza instrumentarului teoretic… al sociolingvisticii (bilingvism, prestigiul limbii, politica lingvistica etc.) (…), ca urmare a unor minutioase cercetari de arhiva, realizate în premiera, documente si testimonii din perioada interbelica“.
În ansamblu, contributiile urmaresc soarta limbii române, sub diverse denumiri, din Basarabia. În particular, fiecare dintre interventii „dezbate“ chestiunea enuntata. În acest sens, ne limitam la un singur exemplu: „Limba «moldoveneasca» si integrarea europeana“ demasca posibilitatile de introducere insidioasa a sintagmei din titlu, în plan european. Vectorii acesteia? Politicienii, de o anumita orientare, de la Chisinau, dar si infractorii basarabeni care, deopotriva, cer asistenta de limba „moldoveneasca“. Adevarul istoric se ignora cu buna stiinta, în primul caz, sau cu totala nestiinta în cel de al doilea, un bun prilej, pentru Eugenia Bojoga, de a denunta absenta constiintei lingvistice „anihilate în mod programatic“, începând cu anul 1812. Fata de tarile Europei, unde constiinta lingvistica si identitatea nationala s-au conturat în sec. al XIX-lea, în Basarabia, concomitent, s-a practicat dezradacinarea, prin promovarea sintagmei separatiste, limba „moldoveneasca“, cod lingvistic diferit de ansamblul limbii române (p. 16). Perioada interbelica a instalat o anumita normalitate, eradicata sistematic, ulterior, de autoritatile sovietice, reimpunând „«moldoveneasca», limba clasei truditoare moldovenesti“, protejata împotriva românei «limba dusmana, straina taranului moldovean»“ (I.D. Ceban, p. 17). Eugenia Bojoga „demonteaza“ sintagma limba „moldoveneasca“, în realitate, „un construct stalinist, care are la baza ideea vehiculata de Proletcult a unei limbi simple / simpliste, proletare… o româna cu un vocabular extrem de redus si rusificat, cu o sintaxa rudimentara… si cu grafie chirilica“ (p. 18). De altfel si lingvistii occidentali au perceput-o similar: „un construct politico-ideologic si nu lingvistic“, denuntat exemplar de Eugen Coseriu: „A promova sub orice forma o limba moldoveneasca, deosebita de limba româna, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, e o absurditate si o utopie; si din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci un act de genocid etnico-cultural“ (p. 21).
Urmarea unei asemenea diversiuni, actualmente, consta în divizarea comunitatii de vorbitori: unii care sustin ca vorbesc româneste si altii, mai îndârjiti, „moldoveneste“, acestia din urma, fara studii, cu studii precare în limba rusa, nativi ai graiului local, încarcat de rusisme. Relatia dintre parti ia forma unui conflict lingvistic, în realitate cu mult mai complex, întrucât antreneaza nu numai româna si rusa, ci si româna si „moldoveneasca“. Involuntar, vorbitorii de „moldoveneasca“, recunosc competenta lor lingvistica, limitata la propriul grai, nedispunând de constiinta lingvistica a unui cetatean dintr-o tara civilizata. Pseudoproblema lingvistica inventata s-a amplificat prin ideologia aferenta, moldovenismul, din necesitatea de a justifica, pentru început, crearea RASSM (Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca = Transnistria), iar, mai târziu, prin anexarea Basarabiei, si a RSSM, acreditând ideea unei diferentieri etnolingvistice „moldoveni“ / români si necesitatea de a lichida „sinestatornicia“ statului „moldovenesc“. Doctrina moldovenismului a avut „maniacii sai lingvistici“, nomina odiosa. Unul dintre acestia, I.D. Ceban, si peste decenii, un altul, demn urmas de înaintasul sau, V. Stati cu lucrarea sa, calificata, între multe altele: „Dictionarul moldovenesc-românesc – un avorton între ineptie si ticalosie“, de catre D. Irimia (p. 41).
În acest context general, campania de reabilitare a limbii române a început cu articolul lui V. Mândâcanu (1988), „Vesmântul fiintei noastre“, care sta la baza miscarii de declarare a independentei la 27 aug. 1991. Dezbaterea lingvistica declansata nu putea folosi sintagma „limba româna“, interzisa în Republica Moldova, ci numai substitutul „limba care ne uneste“. Abia dupa proclamarea independentei (27 aug. 1991) si pâna în 1994, româna va iesi din ilegalitate. Eugenia Bojoga semnaleaza faptul ca Republica Moldova este unicul stat din lume al carui imn national consta dintr-un poem al propriei limbi… nenominalizate. Al. Mateevici a scris „Limba noastra“ în 1917, moment similar, prin prohibitia lingvistica. Ocultarea sintagmei incriminate a asigurat toleranta la text, atunci si acum. Nu întâmplator, în ultimul deceniu al secolului trecut, situatia lingvistica a provinciei era tragica: populatia nu cunostea, „la parametrii civilizatiei contemporane, nici limba materna si nici limba de contact dintre celelalte populatii“ (V. Mândacanu), situatie datorata „bilingvismului înfloritor“ (= limba „moldoveneasca“, tolerata în „umbra“ limbii ruse, limba oficiala de stat). Consecinta imediata, semilingvismul, adica incapacitatea minoritarului de a vorbi corect în niciuna dintre limbi (p. 79). Dupa 1989, progresele lingvistice avantajeaza rusa revenita „în forta“ din 1994. Deturnarea are radacini adânci, din timpul când Basarabia era gubernie si când statul tarist urmarea înapoierea basarabenilor si rusificarea lor. Impregnarea acestora „cu o constiinta identitara locala, autarhica… întretinuta si cultivata cu grija prin impunerea limbii «moldovenesti» (…) în stadiul de primitivism“, a însemnat condamnarea vorbitorilor ei la o izolare totala nu numai fata de Principatele române, ci si fata de celelalte popoare. Drept rezultat, „basarabenii nu au cunoscut secolul al XIX-lea al nationalitatilor, fiind privati de a-si descoperi componentele fundamentale ale identitatii lor“ (p. 91).
De aceea, din 1994, când limba de stat a redevenit „moldoveneasca“, prin controversatul art. 13, din Constitutie, si pâna astazi, Ziua „Limbii române“ „s-a convertit într-un fel de mar al discordiei, într-un prilej de lupta cu adversarii si de acumulare a capitalului politic“ (p. 108). Autorii conflictelor lingvistice, dupa Eugenia Bojoga, sunt politicienii, nicidecum lingvistii sau vorbitorii.
În evolutia limbii române în spatiul pruto-nistrean, autoarea, ca de altfel si alti jurnalisti, distinge doua interstitii: primul, 1918-1940, supranumit si „România Mare“ (p. 108), cel de al doilea, 1989-2011, data de publicare a articolului respectiv, întâmplator sau nu, ambele intervale numarând câte 22 de ani. Cel dintâi poate fi evaluat în cele 2628 de scoli primare românesti (fata de 1804 rusesti în 1918), în numeroase scoli de meserii, gimnazii si licee. Dar cel mai important este faptul ca „taranii basarabeni au început sa învete, în baza identitatii lingvistice evidente, si prin intermediul scolii, administratiei si armatei, ideea ca apartin natiunii române“ (p. 109). În acelasi scop, al apartenentei si identitatii românesti a fost antrenata“ simbolistica nationala. Drept urmare la Chisinau s-au ridicat monumente lui Stefan cel Mare, regelui Ferdinand, iar la Orhei, lui Vasile Lupu. În acest context general, „de edificare nationala“, populatia basarabeana = taranii s-au deprins sa fie împreuna cu ceilalti români tocmai prin mijlocirea limbii. Al doilea interstitiu, 1989-2011, dupa un scurt reviriment, începând din 1994, odata cu revenirea în forta a vechilor nomenclaturisti, nu a fost favorabil limbii române. În comparatie cu perioada interbelica, de fapt, un salt imens în cultivarea constiintei lingvistice a basarabenilor, etapa postsovietica a diminuat identitatea româneasca.
Starea limbii române actuale, din Basarabia, este definita prin câteva trasaturi:
– absenta unei experiente formative si a unei educatii lingvistice, spre deosebire de statele civilizate occidentale;
– necunoasterea nivelului literar al propriei limbi de catre marea masa a nativilor români;
– îndepartarea limbii române, poluata de rusisme, din spatiul public;
– promovarea unui grai arhaizant, cel din Transnistria, viciat fundamental, sub aspect lexical, de limbile rusa si ucraineana, cu alte cuvinte, „asasinarea“ limbii române;
– ridicarea la rang de limba oficiala a unui grai rudimentar, un demers ilegitim din punct de vedere stiintific (E. Coseriu: „român si moldovean nu sunt termeni de acelasi rang semantic. În realitate, moldovean se afla la nivelul termenilor muntean, oltean, banatean, maramuresean“).
Militanta pe „frontul lingvistic“ local, si nu numai, Eugenia Bojoga îsi avertizeaza compatriotii ca vorbirea limbii materne constituie o responsabilitate civica. Aceasta presupune stapânirea nivelului literar al limbii, dincolo de registrul familiar, colocvial care este graiul moldovenesc, ca datorie a fiecarui cetatean al Republicii Moldova. Batalia culturala, cu puternic substrat politic, din spatiul basarabean, consta în recunoasterea numelui corect, real, stiintific, al codului de comunicare: limba româna. Cu siguranta ca asa este. Numai ca avertismentul Eugeniei Bojoga ramâne undeva, cel mult la jumatatea drumului. Pentru a-l recepta, este nevoie de un anumit nivel de instructie, fie si în curs de desfasurare. Altfel, devine o predica în desert. Nu este exclus ca autoarea „sa fi expediat“ mesajul prin si pentru intermediari. Cu alte cuvinte, ar fi de datoria celor cultivati si cu simt civic sa contribuie la clarificarea problematicii privitoare la idiomul matern al etnicilor români. În prezent, Eugenia Bojoga constata „un proces de defazare, în planul limbii, între cele doua maluri ale Prutului“. De fapt, lipsa de sincronizare a fost comentata chiar la data unirii: „Graiul basarabean e de o fiinta cu cel moldovean. Deosebirea dintre taranul basarabean si restul taranilor moldoveni sta în faptul ca acestia au un secol de contact cu limba literara (…). Graiul basarabean este graiul moldovean de acum un secol, netrecut prin prefacerile datorite ssic!t limbii comune la temperatura secolului al XIX-lea. Si e cunoscut ca ariile laterale pastreaza mai staruitor unele cute vechi, întrucât n-au fost partase la procesul firesc al graiului comun“ (D. Caracostea, p. 129).
Numai dupa 1918, normele literare au functionat pe teritoriul dintre Prut si Nistru (în total, 22 de ani), când s-au realizat adevarate performante. Cea mai importanta: taranii basarabeni, singurii care reusisera sa-si pastreze graiul matern, învata registrul literar al limbii române, producându-se sincronizarea culturala mult asteptata (p. 130). În realizarea procesului, nu este omis aportul presei.
Pentru demonstratie, autoarea introduce capitolul „Limba româna în paginile saptamânalului «Cuvânt moldovenesc»“. În cei 14 ani de aparitie, ziarul a contribuit efectiv la cultivarea populatiei basarabene, majoritar taraneasca. Oportunitatea publicatiei, într-un tinut privat timp de 106 ani de cuvântul moldovenesc (= românesc), absent cu desavârsire din domeniul public, este deasupra oricarei discutii. Certa valoare documentar-lingvistica a ziarului consta în faptul ca „a conservat starea limbii române vorbite pe atunci în spatiul basarabean“, reflectând „competenta lingvistica a localnicilor, în deceniile 3 si 4 ale secolului trecut“ (p. 144). Prin raportare la Imperiul Austro-Ungar, care a respectat identitatea si limba popoarelor încorporate, Rusia a impus cu brutalitate limba rusa ca unic mijloc de comunicare, urmarind asimilarea minoritatilor (peste 100 la numar). În privinta limbii din gubernia Basarabiei, politica acesteia a excelat în mijloace de constrângere, izgonind-o total din toate formele ei firesti de manifestare. În acest fel, elita social-intelectuala a abandonat, cea dintâi, neamul si limba. Astfel decapitata, societatea basarabeana a fost lipsita de hegemonia propriei intelectualitati, reduse la tacere. Dintre tinuturile românesti aflate sub ocupatie straina, Basarabia este cea mai defavorizata, sub aspect identitar.
Efectul politicii lingvistice tariste se reflecta în starea limbii române locale, paupere si pauperizate în mijloacele de expresie si în dezvoltarea constiintei asupra inferioritatii idiomului matern, consemnate de arhimandritul Gurie Grosu: „Moldovenii învatati, boierii, preotii au încetat a se simti moldoveni, în familiile lor vorbesc numai ruseste, limba rodnica au uitat-o. De moldoveni ei socot numai pe norodul de jos, pe taranii «mojici» uitând ca si ei sunt tot moldoveni, numai învatati ruseste“ (p. 149).
Din cauza urmarilor dezastruoase, perpetuarea sintagmei grai „moldovenesc“ si cultivarea antipatiei fata de români si româna, cu argumentul ca sunt total diferiti, ziarul lanseaza apeluri repetate, pentru ajutor, catre personalul didactic: „Sunteti chemati la datorie ca pe orice cale sa transformati sila pentru cele românesti în dragoste“ (p. 162). Momentul dramatic, de detasare de limba stramoseasca, lasata pe seama populatiei rurale, este calificat de Onisifor Ghibu „drumul mortii nationale“. Nivelul de cunoastere a limbii române, în epoca, rezulta si din interventiile operate în texte asupra unor termeni: epidemii (boli lipicioase), microbi (samânte de boale), petitie (jalba), alcoolic (betiv), struguri (poama), libertate (slobozenie). Mentionarea unor rusisme, mai ales în cazul toponimelor, atesta gradul înalt de poluare a limbii minoritare: China (Chitai), Paris (Parij), Elvetia (Sveitaria).
Secolul de ocupatie tarista si-a pus amprenta dureros asupra dezvoltarii Basarabiei, în special asupra evolutiei limbii române. Evenimentele majore care au avut ca rezultat constituirea românei literare au ocolit noua gubernie ruseasca Cercetari recente (Lidia Codreanca) au demascat politica dirijata a statului rus de dialectizare fortata a limbii române. Starea de atunci a fost surprinsa de unii scriitori români, sositi în provincie. M. Sadoveanu, în „Drumuri basarabene“ (1921), calator prin „înstrainata si pierduta Basarabie“, surprins de procesul avansat de rusificare si de lipsa constiintei de neam, este obsedat de modul cum se vorbeste, aproape fiecare interlocutor fiind prezentat din aceasta perspectiva. La cuibul de calugarite din Cusalauca a constatat ca predica „urmeaza asa ca si când niciodata n-a apasat asupra acestor locuri domnia unei limbi straine“. (Cu siguranta, a folosit cuvântul si pentru sensul sau învechit: „popor“). În schimb, în convorbirea cu câtiva gospodari a reperat simple „pete negre“ din limba acelora. Probabil, Sadoveanu a scris cartea în graiul moldovenesc local, încarcat de basarabenisme (barâsnia, burjui, guleai, respublica, svoboda), tocmai pentru a reproduce stadiul lingvistic al provinciei, de stagnare si degradare.
Jurnalista prin vocatie si prin formatie, Eugenia Bojoga s-a înscris în voluntariatul militantilor pentru limba româna din Basarabia. Originara din partea locului, a avut privilegiul de a cunoaste starea de fapt din interior, pentru prezent, „fiindu-i scrisa în inima sa“ (conform cronicarului!), pentru trecut, documentându-se „cu sete“ din surse corespunzatoare. Interventiile sale punctuale releva o militanta infatigabila, angajata în lupta pentru o cauza „de suflet“, la propriu si la figurat. Ele au aspectul unor discursuri pe care, citindu-le, parca le auzim. Autoarea clameaza adevarul adevarat, cunoscut si stiut ca nimeni altul! Dar, în acelasi timp, înaintea tuturor, vrea sa-l stie, neamul din care face parte. Starea de spirit permanenta a acestuia, deruta, ne spune Eugenia Bojoga, a început cu doua secole în urma. Efectele politicii tariste de atunci, cu bataie lunga, s-au întâlnit „armonios“ cu efectele politicii sovietice, iar rezultatul a îmbracat forme reprobabile.
Combativa, Eugenia Bojoga are în vedere cel putin doi inamici: cel dintâi, extern, cunoscut si recunoscut pentru rapacitatea sa, profund injust si, mai ales, puternic. Dreptatea acestuia ia forma puterii absolute. Cel de al doilea, intern, nu mai putin periculos, dar mult mai complex si complicat, este neamul din care s-a ridicat autoarea si pe care vrea sa-l slujeasca. De o ignoranta totala în privinta istoriei sale, acesta cultiva, de predilectie, suspiciunea cu o singura tinta: România. Propaganda, eficienta pentru masa populatiei subculturale, a îndoctrinat-o demult, parca pentru totdeauna. Lipsa de educatie civica, fireasca în coagularea unui popor, s-a repercutat în rezultatele evidente, palpabile, înfricosatoare. Moldovenismul de care se agata cu îndârjire este o reduta subreda, atât de subreda, încât adversarului îi vine sa întoarca spatele, din consideratie pentru sine. Tocmai pentru a trezi si a mobiliza aceste mase de manevra, scrie Eugenia Bojoga Din condeiul sau, se revarsa prea plinul unor „dureri înabusite“ pe care, atunci când le-a constientizat, si le-a asumat. Onesta cu sine si cu ai sai, Eugenia Bojoga „nu cosmetizeaza“ nimic, chiar daca ceea ce asterne, negru pe alb, este de plâns si de râs. Trece peste tot si peste toate, si, în mod didactic, revine la punctul „zero“, reluând chestiunea de la capat. Repeta informatia, comunicatul, cu însufletire, cu insistenta, poate, poate va întâlni un „sol fertil“. Batalia începuta, ne spune ca, printre rânduri, nu trebuie abandonata, chiar daca armata este jalnica, neechipata, sau echipata ca la 1800, neinstruita, mai ales, necultivata, cu un bagaj de cunostinte din câteva bucoavne si-acelea straine si aproximative. Ne amintim din nou de observatia cronicarului „caci ne-a pus Dumnezeu în calea tuturor rautatilor“ (N.B.! „dusmani“, dar si „locuri adverse“!). Si totusi, Eugenia Bojoga scrie, scrie cu patos, mânuieste admirabil limba româna în varianta exemplara pe care a învatat-o cu sârg. Sub vointa sa, aceasta scoate scântei, pentru ochii adversarilor, devine arma de lupta într-un duel elegant în ceea ce o priveste, o combatanta scolita, civilizata, formata ca intelectual, care tinteste în a-si depasi conditia personala, într-un mare efort, pentru neamul din care vine. Dar, în Basarabia, nu este ca la „Scoala Ardeleana“, neamul românesc aici gândeste împotriva lui si îsi refuza tribunii. Eugenia Bojoga „alearga“ din prezent în trecut si din trecut în prezent pentru explicatii, motivatii, comparatii ale starii de fapt. Preocuparea de capetenie? Cauza si remediul acesteia! Daca la 1918, populatia rurala nu s-a clintit din „bezna“, caci nu era nevoie, în schimb, dupa 1989 a fost clintita si manevrata, ca masa electorala ideala. În consecinta, a decis dupa stiinta si cultura ei, în manevra energica la care a fost supusa. Asa se explica revenirea din 1994 la vechii… nacealnici. Pe deasupra, nici corifeii prezentului nu sunt comparabili cu cei ai trecutului (1918). Spre convingere, se aminteste propunerea unui ex-candidat la presedintie de a pastra statu quo-ul în privinta limbii de stat, „moldoveneasca“, ca motivatie politica, cu adaosul: „limba româna, între paranteze“, ca motivatie stiintifica.
Cartea Eugenia Bojoga este o pledoarie patetica pentru soarta si destinul Basarabiei oricât ar încerca sa se detaseze de problematica, de competitia în care s-a înrolat si din care nu vrea sa dezerteze. Titlul sub care si-a asezat contributiile reflecta situatia implicita si explicita a limbii române, în stânga Prutului, începând din 1812 încoace, cu o scurta întrerupere (1918-1940), în prezent convertita în inamicul „nr. 1“ al populatiei majoritare, aproape indiferent de etnie: „iaca, daca nu eara limba aiasta, da’ noi traiem ghini“. Lipsindu-i total perspectiva, „masa“ nu se întreaba de ce este rau si în alte regiuni ale spatiului exsovietic, unde în prim planul vietii politico-economice nu apare, neaparat, acelasi ideal.
Înscriindu-se în garda confratilor sai, Vitalie Ciobanu si Vasile Gârnet, Eugenia Bojoga ne propune lectura unor „discursuri“, realizate cu onestitate si devotament pentru o cauza demna de a fi slujita. Parafrazând afirmatia unuia dintre „camarazii sai de arme“, cartea se motiveaza prin neputinta autoarei, „de a asista, fara replica, la destinul «fara adresa» al Basarabiei“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper