Avatar-ul lui Mihai Giugariu

Un articol de BEDROS HORASANGIAN

Mihai Giugariu este un prozator roman. În viata. Mentionam acest detaliu pentru ca, de multe ori si în nu mai putine cazuri, nu stim mare lucru despre contemporanii nostri. Nascut la 25 septembrie 1929, la Chisinau, din parinti români, mama, Valeria Chiritescu, si tatal, Petre Giugariu, ofiter, profesor de muzica, dirijorul muzicii regimentului de garda 6 „Mihai Viteazu“, dupa cum gasim, nu în istoria lui Nicolae Manolescu sau în „Fragmentele critice“ ale lui Eugen Simion – cred ca în Mircea Iorgulescu ar putea fi ceva, în „Scriitori de azi“, dar nu am cartea la îndemâna –, ci pe un site, pe internet, ca sa mentionam sursele de informare, cum este la moda astazi. Copilaria? Conteaza mult pentru viitorul oricui, nu stim ce si cum putem improviza daca ar fi sa presupunem tot ce nu stim cu certitudine despre oamenii din preajma noastra.
Îl gasim apoi pe viitorul prozator – oare de ce nu a scris si poezie? – urmând, între 1939 si 1946, Liceul „N. Filipescu“ de la Manastirea Dealu. Tocmai bine ca sa scape de urgia unei încorporari si trimiteri pe front. Uneori, un singur an diferenta între doi tineri putea sa însemne un cu totul alt destin. Ce mai zice sursa noastra? (Nici în Negoitescu sau Marian Popa nu gasim nimic, poate la D. Micu, dar pe D. Micu si N. Rotaru cine sa-i mai citeasca, eventual ar trebui cautat prin „Prima verba“ a lui Ulici, aha, da, abia în dictionarul lui Zaciu, Papahagi, Sasu apare Mihai Giugaru. Foarte tare, o întreaga aventura sa cauti referinte biobibliografice despre autori români. Mai repede gasesti informatii despre luptatorii din Al-Qaida si Hammas, ce a învârtit si sucit fiecare.) Urmeaza asadar Liceul Militar, ca apoi sa frecventeze si sa absolve Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti. Studiile se încheie în 1950. Numai (bine?) pentru unii, adica de ce sa lucreze pâna în 1955 ca desenator, functionar de posta un tânar absolvent de Drept? Anii trec, buni sau rai, capitalism sau comunism, „Pentru rege si onor“, istoria ia alt curs fara sa ne si întrebe daca vrem asa sau altfel, „Totul pentru front, totul pentru Victorie“ si apoi „URSS, bastion al pacii e!“, socoteala vine ca junele absolvent de Drept intra în sistemul judiciar românesc.
Suntem în 1955. În magistratura, zice sursa anonima, este angajat ca judecator la diferite tribunale, apoi apare si în postura de consultant juridic la Tribunalul Suprem – asta ar presupune un dosar beton în anii aceia, dar mai stii, totul e aiurea pe la noi –, judecator la Curtea Suprema de Control Financiar, mai sunt amintiti si câtiva ani de prestatii în avocatura. Se mentioneaza chiar si obtinerea unei diplome pentru studii superioare de drept comparat la o facultate de specialitate (1974). Vine revolutia sau lovitura de Stat, ce-o fi fost, iar din 1997 Mihai Giugariu devine magistrat la Curtea Suprema de Justitie. Între 1992 si 1996 apare si ca vicepresedinte la Fundatia Culturala Româna, ca apoi sa stim/aflam câte ceva doar despre aparitiile editoriale. Nu putine, daca tinem cont de lentoarea de productie a scriitorimii române. Exceptiile de tip Rodica Ojog Brasoveanu, o profesionista a genului politist care a scris repede, mult si nu chiar rau, confirma regula scriitorului român: putin si bun!
Din pacate, nu totdeauna iese câte un „Craii de Curtea-Veche“ sau câte o „Adela“!
Asadar – cartile unui autor care e contemporanul nostru. Poate noi nu suntem contemporanii lui, dar asta ar fi alta caciula. Am gasit câteva volume ale lui Mihai Giugariu, trei chiar, cu autograf. Au trecut ceva ani. Daca nu ar exista, as zice ca nu exista. Dar… exista. Ce facem cu memoria? Nu stim. O zi cu soare e la fel ca o zi cu ceata. Vreme trece, vreme vine, noi tot asteptam sa vina cine, cine?
Asadar, am tot lungit pelteaua retorica.
Ce a învârtit, sucit nu mai conteaza – pentru ca suntem în 2014 si nu mai are nici o relevanta daca ai fost victima a vreunui sistem politic sau tortionar în acelasi regim – asadar, e timpul sa vedem ce putem spune despre o carte recent aparuta. Cu o bibliografie deja impresionanta, Mihai Giugaru este un necunoscut. Degeaba ar sari în sus criticii literari sau istoricii literari care se ocupa de contabilizarea si analiza productiilor literatilor pe termen lung, mediu si scurt, adevarul din acesti ultimi ani acesta este. Televizorul bate literatorul. Bun sau mai putin bun, genial sau submediocru, criteriile de apreciere, promovare si de impunere ale unei anume notorietati tin de alte coordonate decât cele strict literare. Dincolo de sucelile istoriei, dincoace de simpatiile si idiosincrasiile factorilor de decizie în interiorul bantustanului cultural.
Asta e.
Debut absolut, o povestire, „Saptamâna are sase zile“, în „Luceafarul“, 1966. În volum, „Fata si batrânul“, 1968, proza scurta. Apoi, urmeaza, la intervale relativ mici, mai multe romane – „Condotierul“ (1970), „Magdalena“ (1975), „O vacanta atât de lunga“ (1978), „Mesagerul“ (1983), doua-trei carti de povestiri – „Iubiri rele“ (1973), „Cina cu langustine“ (1987). Dar si „Nepotii lui Anton Pann“ (1986)“ , „Marul lui Paris“ (1980), eseuri-glose-paranteze epice pe spatii mici. În 1990 apare romanul „Destine“, la Cartea Româneasca, reeditat în 2003 la „Vremea“ si distins cu Premiul pentru proza al Academiei Române.
Mai apar, în noul mileniu, „Barca pentru paradis“ (2005, Compania), „Vazut de sus“ (2008), „Spre seara“ si „Calauza“, tustrele ultime romane la aceeasi buna gazda editoriala, Editura Vremea.
Mai sunt si niscaiva traduceri din franceza si doua volume de documente comentate, legate de Procesul Noica-Pillat si de cel al lui Lucretiu Patrascanu, la care este redactor-coordonator.
Si, finis coronat opus, Mihai Giugaru. Mai scoate un roman. În 2013. Cu un titlu simandicos-abscons, ca un film de Antonioni sau Fratii Taviani. „Avatar“ (Editura Vremea, 2013, colectia „Autori Români“, de parca ar avea vreo importanta daca esti autor român sau strain, dar mai stii…?) este o constructie solida, ni se spune pe coperta IV, menita sa înfrunte veacurile, netinând seama de gusturile si modele momentului, ci concentrându-se asupra esentelor, asupra a ceea ce defineste conditia umana; suna bine, dar o fi oare si adevarat? Sau posibil? Cine naiba înfrunta veacurile? Desertaciunea si goana dupa vânt a Ecleziastului? Speranta si iluzia în lumi ce nu exista, sau ce anume?
Literatura nu raspunde la astfel de întrebari. Putem spune, cu îndoielile de rigoare, daca o carte e buna sau mai putin buna. Cartile, ca si autorii, au destinul lor. Uneori, mai bun, alteori, deloc. De ce am facut acest lung ocol ca sa ajungem acolo de unde voiam sa plecam? „Avatar“ chiar este un roman bine alcatuit, bine închegat în misterele pe care le tot aglutineaza, bine scris si elegant condus. Personajele sunt bine conturate, dincolo de haloul evenimential care sfâsie timpul, cronologia, spatiul fluid. Suntem undeva fara sa stim bine unde si când, ne regasim în vis sau în realitate, aproape ca nici nu conteaza. Clement, Cassian, Cristofor, multi cai, calul Vida si fel de fel de echipaje hipice, manastiri si orase fictive, razvratiti, femei si ducati, apare si un broker (?!?), budane, avem si apoteca, spiter, cotiga, instrumentar narativ de epoca, pentru a da culoare, la pagina 105 gasim un rezumat si o explicatie pentru ce va veni, cu Clemansa, si Clement iar, pentru a valida faptele (pag. 136) ca exercitiu de comentariu autoreferential. Dar nu întâmplarile construiesc acest roman, ci spatiile dintre ele. Multa tensiune care se acumuleaza pe fragmente epice. Fictiunea bate o realitate extrem de atent conturata, fraza e eleganta, si contribuie la rafinamentul atmosferei.
Între „Desertul tatarilor“ si lumea care se tot dezagrega din romanele lui Kusniewicz, între „Moartea la Venetia“ a lui Thomas Mann si „Strainul“ lui Camus, ne (re)gasim în „Avatar“-ul lui Mihai Giugariu într-un topos traversat de nelinistile istoriei. Mari si mici. Atunci când istoria mare se rasuceste în jurul ei însãsi, istoria mica îsi face de cap. O miscare browniana a personajelor e mereu prezenta, clipa de clipa. Un du-te-vino înainte si înapoi, fara sa ajungem nicaieri. Fara mari cataclisme, viata de zi cu zi, de ieri si de azi, pitita între întâmplari care produc sau nu efecte. Nici nu conteaza daca moare cineva sau un barbat si o femeie se iubesc. De aici un sentiment straniu al romanului, un anume mister care ni se transmite. Cine suntem? De ce?
Nu sunt critic literar, doar un simplu prozator care, din când în când, mai citeste cartile confratilor. Cred ca autorului i-a iesit o carte foarte speciala. Care ar merita atentia atât a publicului larg, dar si a criticii specializate. De aici sentimentul ca Mihai Giugariu a dat prin „Avatar“-ul sau cel mai bun roman de pâna acum. Atât.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper