Argonautii tranzitiei si bazarul postsocialist

Un articol de Tudor Mihaescu

Daca peste sute de ani un cercetator si-ar propune sa scrie, in stilul consacrat de Scoala de la Annales, o lucrare de istorie a mentalitatilor despre societatea româneasca de dupa 1989, volumul de publicistica „Scutecele natiunii si hainele imparatului. Note de antropologie publica“, aparut la Editura Polirom in 2013 si semnat de Vintila Mihailescu, ar fi, fara indoiala, un document de neocolit. Constituindu-se ca un volum de publicistica, ce aduna articole publicate in revista „Dilema Veche“ in perioada 2006-2012, cartea surprinde, intr-un tablou general si pestrit, aspecte de cotidian, framântarile de zi cu zi ale unei societati, aspiratiile si deziluziile acesteia, in fine, periplul unei tranzitii despre care nu stim inca daca s-a incheiat.
Din articol in articol, printr-o calatorie asezonata de spirit ludic, de verva si blândete, de spirit critic si luciditate, cartea pare a fi asemenea unui bazar care musteste de povesti; iar daca ne gândim ca unul dintre reperele constante ale autorului este deja stereotipul an 1989, putem spune ca volumul ofera imaginea unui „bazar postsocialist“, acolo unde ii intâlnim, dezorientati ca niste puberi si in plina criza identitara, pe argonautii tranzitiei.
Argonautii tranzitiei, asa cum ii voi numi pe eroii cartii, sunt cei pe care autorul ii descrie in ipostaza unui proces, a unei trans-formari traversate de contradictii, de nostalgii si reverii cu iz interbelic, de puseuri europeniste dublate de hachite autohtoniste: „Nu ne aflam nici in trecutul conservator al traditiei, nici in viitorul progresist al modernitatii si pendulam, uneori frenetic, intre aceste doua orizonturi. (…) Cu un ochi la faina si altul la slanina, nu ne induram sa ispravim nici o optiune, nici cealalta, nu vrem sa ducem la capat nici despartirea de trecutul iubit, nici apropierea de viitorul dorit.“ Aceasta constatare, ce sintetizeaza in mod elocvent atmosfera si ezitarile tranzitiei postdecembriste, o voi alege drept grila de interpretare pentru cele descrise de autor in carte; nu inainte insa de a va propune un joc, imprumutând de la autor stilul ludic si colocvial. Asadar, printr-un exercitiu de imaginatie, va invit la o plimbare prin bazarul cartii; un bazar cu artefacte ce poarta amprenta unui loc si a unor timpuri specifice: postsocialismul românesc. Mergând pe aleea principala a bazarului, fara a avea ragazul sa ne aventuram prin toate cotloanele, ma voi opri acolo unde cred ca i-am gasit pe argonautii de pe caldarâmul pâclos al tranzitiei.
Desi ar parea o impietate, in aerul oriental al bazarului nostru conventional, destinul porcului postsocialist reflecta, prin articolele autorului, dimensiunea gastro-identitara a tranzitiei in orizontul integrarii europene. Primul capitol al cartii, având titlul „Povestea porcului. Un rezumat al tranzitiei“, cuprinde o serie de articole ce ii pot stârni cititorului mai intâi curiozitatea – eventual ilaritatea – fara a duce in derizoriu interesul pentru ceea ce specialistii numesc antropologia alimentatiei. Porcul, de pilda, poate fi privit ca o institutie, asa cum noteaza autorul, iar obiceiurile ce ii sunt asociate cu ocazia sarbatorilor vorbesc despre traditii care, in mod firesc, devin parte a identitatii unui grup. Pus apoi in fata directivelor europene – care reglementeaza nu doar ce consumam, ci si cum preparam – porcul pare sã devina, parafrazându-l pe Claude Lévi-Strauss, nu doar un bun de mâncat, ci si un „bun de gândit“. In acest sens, Vintila Mihailescu apreciaza ca „gastronomia si practicile sale constituie un discurs despre Sine si Celalalt care permite si ultimului gurmand sa invete antropologia mâncând si sa inteleaga câte ceva despre societatea (sau societatile) in care traieste“. Povestile gastro-identitare invita la reflectie asupra dinamicii miturilor alimentare (de ieri si de azi), asupra preocuparilor pentru corp si sanatate, asupra unui canibalism simbolic (eating the Other) pe care il incercam cu voluptate in „restaurantele etnice“, asupra unui bulion cultural (prezent in meniurile acelor „restaurante etnice“) care reflecta – mutându-ne din registrul social in cel alimentar – un multiculturalism real, unul la care discursul politic ar privi, probabil, cu jind si invidie.
Insa, in aceasta poveste, porcul are si un insotitor: maidanezul. Dar daca porcul ramâne, totusi, un rasfatat al soartei, gratulat la fiecare inghititura de caltabos, la trecere dintre ani maidanezul alearga bezmetic pe strazi in vacarmul bubuiturilor de petarde si artificii. Prin povestea maidanezilor sai, putem citi si povestea societatii românesti – cam in acesti termeni isi incheie Vintila Mihailescu unul dintre articolele sale, evocând o astfel de analiza intreprinsa de un cercetator bulgar; exemplul colegului bulgar pare sa stea si la baza unei noi lucrari a autorului, „Povestea maidanezului Leutu. Despre noua ordine domestica si criza omului“. Revenind la „Scutecele natiunii…“ si la maidanezii sai, explicatiile ce sustin afirmatia de mai sus pornesc de la exemplul scrierilor lui Clifford Geertz despre luptele de cocosi din Bali, confruntari simbolice care codificau sui generis un fel specific de a fi a culturii bastinase, antrenând in joc onoarea, stima si recunoasterea celorlalti; privind apoi in ograda noastra, prezenta maidanezilor in peisajul urban românesc se traduce prin ambivalenta autoritatilor in fata gestionarii problemei, cât si prin lipsa unui consens, macar partial, la nivelul societatii românesti, divizata in doua tabere, ambele la fel de vehemente. Aducând in discutie egalitatea dintre cultura si natura, in speta dintre om si animal, Mihailescu face referire la Richard Bulliet si distinctia pe care acesta o opereaza intre societatile domestice si societatile post-domestice, propunând astfel o posibila interpretare a problemei: „Societatile noastre post-domestice au facut din animale fie o victima, fie un fetis. O victima a bestiei umane, care le macelareste, sau un fetis al oamenilor cu suflet bun, care le ingrijesc.“
Ca un lucru firesc, din peisajul caleidoscopic al tranzitiei vazute prin ochii profesorului Vintila Mihailescu nu putea lipsi cel despre autorul declara mereu ca a murit: taranul român. El n-a murit, atâta doar ca, dupa lectura cartii, ne putem intreba in mod indreptatit daca mai e potrivit sa-l numim „taran“. Intitulat sugestiv „Societatea post-taraneasca“, acest capitol, care isi intoarce privirea spre obiectului de studiu clasic al etnologiei, aduna o serie de articole ce repun in discutie imaginea superficial-idilica pe care cei mai multi dintre noi o avem despre lumea rurala si care ne bântuie reprezentarile pasunist-identitare. Insa optica se schimba atunci când autorul pune in fata cititorului mutatiile profunde – si pâna la urma firesti – care au schimbat configuratia vietii taranesti si care adesea ne iau prin surprindere, daca nu chiar ne dezamagesc, in contrast cu ceea ce credeam cã este sau poate fi taranul.
Intr-un alt articol, mergând pe urmele lui Gaston Bachelard, pe care de altfel il mentioneaza, autorul sugereaza o psihanalizã comparativã a pietrei si a lemnului, din perspectiva a ceea ce ajungem sa intelegem prin patrimoniu, discutie ce este extinsa apoi la cadrele rudeniei si ale genealogiei, conducându-ne astfel spre doua moduri diferite de a intelege patrimoniul. Facând distinctia intre patrimoniul hard versus patrimoniu soft, Mihailescu vorbeste despre un timp al istoriei, respectiv un timp al traditiei. Patrimoniul occidental, rezultat al unei culturii scrise, al unei civilizatii materiale a pietrei, traieste intr-un timp al istoriei; in schimb, cultura orala a taranului si civilizatia materiala a lemnului ce ii este asociata, creeaza un patrimoniu perisabil in timp, spre deosebire de cel occidental care, fosilizat in piatra, dainuie in durata lunga a istoriei. Astfel, prezenta vie a traditiei in civilizatiile tributare lemnului s-ar explica printr-o reafirmare continua a acesteia, ca masura de a transcende trecerea timpului. Pornind de la aceste observatii, patrimoniul nostru se prezinta ca fiind mai degraba imaterial decât material, fapt ce impune adoptarea unor strategii de conservare si patrimonializare specifice.
Daca am vorbit despre lemnul si piatra, vom ramâne in acelasi registru si vom zabovi câteva clipe si la pravalia cu relatari despre casa si locuire in tranzitie; acea casa sau gospodarie despre care Vintila Mihailescu se intreaba daca poate fi apreciata ca fiind „obiectul social total“ al culturii noastre. Imprumutat de la Marcel Mauss, conceptul de „obiect social total“ este un instrument indispensabil in cercetarea antropologica, el stabilind acel „obiect“ care, intr-o cultura data, inglobeaza concomitent dimensiuni economice, juridice, politice, religioase, chiar si estetice. In fapt, Mihailescu vorbeste despre o dorinta ascunsa de recunoastere sociala care se afla in spatele „caselor faloase“ de la noi. Cum spune el, casele n-au fost facute (doar) pentru a fi locuite, ci, mai intâi, intr-o lupta pentru recunoastere, pentru a fi privite. Plecând de la aceste constatari, gospodaria (taraneasca sau nu), prin dinamica pe care o cunoaste si semnificatiile pe care le implica, se prezinta ca fiind in prezent unul dintre cele mai fertile terenuri antropologice, dând seama despre un intreg univers prin care poate fi citita si tranzitia postdecembrista.
La capatul peregrinarilor, cel din urma argonaut al tranzitiei – cu care ne intâlnim in bazar, lovindu-ne, ca din intâmplare, umar in umar – este insasi atitudinea difuza, nu de putine contradictorie, a societatii românesti fata tranzitie si comunism. In penultimul capitol al volumului, intitulat „Hainele imparatului. Un manifest stângaci“, tonul autorului devine usor combatant si angajat, exprimând anumite sensibilitati de stânga in nuantele unui militantism civic echilibrat. In paginile acestui capitol autorul avanseaza, in opozitie cu simtul comun al raportarii la ce a fost inainte de 1989, o serie de observatii pertinente ce muta accentul dinspre latura emotionala a anticomunismului spre cea obiectiva a privirii stiintifice, in termenii unei neutralitatii axiologice pe care o recomanda. Astfel, asumarea trecutului comunist si raportarea la memorie devin probleme de reflectie in orizontul dezbaterilor actuale legate, bunaoara, de infiintarea unui muzeu al comunismului, de scrierea unei istorii recente si pozitionarile epistemologice pe care le implica. In acest sens, in stilul abordarilor metodologice specifice antropologiei si nu numai, Vintila Mihailescu subliniaza necesitatea plasarii in context a faptelor din comunism pe care le interpretam. Mai departe, confruntând cele doua atitudini fata de comunism, una inspirata de morala si viciata de puseuri emotionale, alta interesata de finalitati stiintifice, Mihailescu noteaza judicios: „Este neplacut spre ridicol, de pilda, sa suspectezi a priori o analiza a vietii cotidiene in comunism de intentii apologetice, daca nu chiar de-a dreptul cripto-comuniste“.
Dincolo de caracterul publicistic, cu limitari inerente, principalul merit ar cartii este acela de a propune – pastrând, desigur, proportiile – o altfel de introducere in antropologie; o a sasea introducere in antropologie, parafrazând titlul unei carti-manual („Antropologie. Cinci introduceri“) semnata de acelasi autor. Majoritatea articolelor, in care sunt abordate teme dintre cele mai diverse sfere ale antropologiei, contin adesea si câte un pasaj, sub forma unei succinte introduceri, cu informatii ce pot constitui un punct de plecare pentru cititorul interesat sa aprofundeze subiectul in cauza. De asemenea, prin multitudinea de subiecte tratate, multe dintre ele reprezentând ramuri distincte in domeniu, lucrarea ofera o imagine de ansamblu asupra unui mod de reflectie antropologica. Altfel, pentru cititorul deja familiarizat cu lucrarile lui Vintilã Mihailescu, volumul de fata reitereaza adesea, din perspective diferite, unele teme pe care autorul le-a mai abordat si in celelalte doua volume de publicistica aparute cu ani urma: „Socio hai-hui. O alta sociologie a tranzitiei“ si „Socio-hai-hui prin Arhipelagul România“. In acest caz, predilectia autorului pentru publicistica pastreaza avantajul major al acestui gen de scriitura, respectiv acela de a contribui in spatiul public, direct si eficient, la popularizarea si, prin consecintele acesteia, la institutionalizarea acestei stiinte (inca) „exotice“ in România: antropologia.

2 comentarii pentru “Argonautii tranzitiei si bazarul postsocialist”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper