Ziua culturii nationale

Un articol de DAN BERINDEI

Ziua culturii ne ofera un prilej de bilant si constituie, totodata, un moment în care trebuie sa ne definim nu numai locul pe care Academia noastra îl ocupa, ci si îndatoririle ei, mai ales în împrejurarile acestei tranzitii infinite prin care trece tara si ale drumului ei catre normalitate. Suntem una dintre institutiile cele mai vechi si mai statornice din România. Peste câtiva ani vom împlini 150 de ani de fiintare. În procesul constituirii României moderne si ale unificarii statale a natiunii am avut în permanenta un rol si, aceasta, chiar în etapele cele mai complicate ale istoriei mai apropiate a românilor. Suntem – cum ne defineste legea – cel mai înalt for de stiinta si cultura al tarii. Dar, totodata, trebuie sa fim si înteleptul ei sfetnic, nefiind implicati politic, ci, dimpotriva, situati în afara jocurilor de acest fel. Astfel, singura datorie pe care o avem este de a veghea si a atrage atentia ori de câte ori apar probleme care îngrijoreaza si tulbura societatea, riscând sa puna în primejdie nu numai constructiile noastre de astazi, ci si pe cele ale viitorului.
Din 1866 si pâna astazi am fost necontenit prezenti si implicati în marile momente prin care a trecut România. Din pacate, însa, insuficienta atentie acordata Academiei si apoi treptata restrângere a câmpului ei de actiune, imixtiunile în functionarea ei si însusirea bunurilor ei în deceniile totalitariste au daunat nu doar respectabilei noastre societati savante, ci, prin absenta consultarii ei, bunului mers al tarii.
Din 1990 Academia a fost repusa în drepturi, dar printr-un proces lent si dureros care nu s-a încheiat nici în zilele noastre, dupa un sfert de veac. Bunurile care ne-au fost rapite printr-un decret în 1948 ne puteau fi restituite prin altul dupa decembrie 1989, dar acest lucru nu s-a întâmplat, ci am fost si suntem supusi magmei birocratice care afecteaza întreaga societate. Astfel, recuperarea s-a dovedit complicata si a impus eforturi nefiresti. Nerespectarea fiintarii neatârnate si autonome continua sa se produca din vreme în vreme. De asemenea, Academia este, si ea, victima a unui proces general de restrângere a fondurilor destinate stiintei si culturii, din pacate, fenomen, în multe privinte, chiar planetar, care tinde sa capete forme din ce în ce mai accentuate. Aceasta situatie ameninta nu numai Academia si institutele ei, ci poate avea cele mai grave consecinte asupra progresului României.
Sarbatorim Ziua Culturii, dar, înainte de toate, nu putem sa nu ne exprimam îngrijorarea pentru locul acordat culturii în strategia dezvoltarii României si, implicit – desi asertiunea poate parea meschina –, pentru fondurile care-i sunt alocate.
În perioada constructiei statului national, culturii i s-au dat o atentie si o pondere deosebite. Nu întâmplator au fost create cele dintâi universitati ale statului modern român, la Iasi si la Bucuresti, dar, totodata s-a înteles atunci ca era necesar un întreg sistem articulat al instructiunii publice. Legea din 1864 a facut acest lucru, asigurând avansul atât de important în acest tarâm, dar si atât de gingas, pâna când Spiru Haret, neîntrecutul si daruitul artizan al culturii moderne românesti, avea sa vina cu legile sale de fericita amintire.
În paralel, au fost neîntrerupt formate cadre în Universitatile de peste hotare, cu preocuparea ca ele sa se realizeze, însa, potrivit necesitatilor tarii, si nu sa devina instrumente de înstrainare. A avut loc un proces general de crestere, de treptata dezvoltare si aliniere la parametrii tarilor mai înaintate. Dar, totodata, temeiurile de învatatura au devenit unitati de masura ale acceptarii cuiva în lumea celor meniti sa construiasca si sa conduca tara. Doctoratul în drept de la Paris era în acea vreme o conditie culturala, dar si politica, pentru aspirantii la ministere si, de fapt, mai mult de jumatate dintre ministrii de pâna la 1918 au satisfacut aceasta conditie nescrisa, adaugându-li-se lor absolventii altor forme de învatamânt superior.
În ansamblu, a fost vorba, în acea faza pregatitoare a marii împliniri din 1918, de o clasa politica noua, care – cu toate unele lipsuri inerente si firesti – corespundea misiunii istorice ce-i revenea. Cazurile de incultura au fost sanctionate critic si polemic de contemporanii acelor vremuri, dar ele nu erau în realitate decât izolate si, ceea ce era mai important, actorii principali ai vietii politice dominau scena iar spusele multora dintre ei ne impresioneaza deseori pâna în zilele noastre ; si nu numai prin continut, ci, poate, si printr-o alta dimensiune pierduta… în negura timpurilor, cea a dragostei, a devotamentului fata de patrie, nu doar proclamat cu emfaza, ci slujit cu sinceritate si daruire.
Asa s-a construit, împotriva tuturor obstaclelor, o tara care s-a dovedit capabila, în perioada interbelica, sa realizeze si sa confirme viabilitatea operei ei: un stat în hotarele natiunii ! În mai putin de doua decenii, s-a demonstrat atunci ca n-a fost vorba de un proces artificial, ci de unul organic si ca românii de pretutindeni erau capabili sa formeze laolalta un stat al lor la înaltimea vremurilor, sa vindece foarte grelele rani ale uriasei conflagratii ce avusese loc, sa unifice institutional noua tara si sa se angajeze într-un proces de dezvoltare, din nefericire întrerupt de cel de al Doilea Razboi Mondial si de era dictaturilor.
Ce însemnatate s-a dat atunci culturii, cu toate trebuintele cu care era confruntata tara, întelegându-se de catre clasa politica, în multe privinte noua, importanta ei deosebita! Legislatia învatamântului, înfiintarea de noi universitati de esenta româneasca la Cluj si la Cernauti, si în embrion si la Chisinau si Timisoara, dezvoltarea institutiilor de învatamânt superior specializat si de ramura, ridicarea la un nivel competitiv european a institutiilor stiintifice si culturale au caracterizat acea perioada în care s-au creat sau dezvoltat si însemnate unitati de cercetare. Toate acestea au beneficiat de un sprijin generos, dar si necesar, al statului.
În perioada rosie a dictaturilor, dupa o faza cumplita, destructiva, a institutiilor si a oamenilor, s-a ajuns la o alta, în care s-a înteles cât de cât necesitatea afirmarii culturale a tarii, acordându-se pentru aceasta fonduri trebuitoare. Desi succesele au fost manipulate politic si prezentate artificial, ca succese ale regimului, ele erau, evident, rezultatul muncii si creativitatii oamenilor de stiinta si de cultura, iar afirmarea unora dintre ele pe plan international a dezvaluit capacitatile tarii ce puteau fi oferite lumii. Important a fost însa faptul ca s-a acordat sprijinul necesar exercitarii activitatilor cultural-stiintifice, mai ales ca, în spatele firmei politice, fiinta, în majoritatea cazurilor, dorinta afirmarii culturii si stiintei românesti.
În decembrie 1989, a avut loc marea rasturnare, prin care s-a pus capat unui regim la care fuseseram condamnati prin jocurile unor mari puteri. A fost si momentul în care au fost luate hotarâri benefice pentru cultura si stiinta. Libertatea cuvântului a fost redobândita de oamenii de stiinta si, de asemenea, dreptul deplin de a calatori; a început si opera de treptata reintrare în fluxul cultural-stiintific al lumii. Institutiile de cercetare – care îi fusesera luate Academiei Române si subordonate umilitor, ca un corp strain – i-au fost, prin voia lor, înapoiate. Sistemul universitar s-a diversificat; au aparut universitatile particulare.
Dar deficientele n-au lipsit. Lucrurile nu s-au desfasurat asa cum se sperase. S-a înlocuit un sistem cu altul, dar s-a lucrat mult la întâmplare sau imitându-se modele din afara în conditiile existente la noi. Robinetele fiind larg deschise, am asistat la fenomene de inflatie intelectuala îngrijoratoare, imixtiuni si influente politice au dus la o cu mult prea generoasa promovare în învatamântul superior a unor cadre didactice necorespunzatoare, degradându-se, totodata, si calitatea cadrelor din învatamântul mediu. Privilegierea politica, dar si coruptia, au afectat grav lumea elevilor si a studentilor. Goana dupa titluri fara reala acoperire, obtinute cu mijloace necinstite au degradat un învatamânt care reusise sa fie la înaltimea necesitatilor timp de un veac si jumatate. Silintele unor voitori de bine s-au lovit de un grav proces de deteriorare, care a afectat si din pacate afecteaza înca sistemul nostru de învatamânt.
Imitatiei servile, fara discernamânt si fara sa se tina seama de posibilitatile si necesitatile tarii, i s-au adaugat insuficienta atentie acordata de fortele politice culturii si stiintei. Acestea n-au beneficiat, cum ar fi fost firesc, din partea guvernelor succesive, de o pozitie privilegiata, neîntelegându-se rolul lor esential în dezvoltarea unei tari si în afirmarea ei internationala. A avut loc totodata, deoarece nu s-au asigurat, fie si cu sacrificii, conditiile pastrarii lor în tara, o migrare intensa si foarte grava a celor mai bune cadre stiintifice în formare. În numele libertatii abuziv invocate, s-a desfasurat si se desfasoara o adevarata propaganda încurajând plecarile si deplângând pe cei care au curajul de a nu se destara.
De fapt, ne lovim de o grava problema de educatie si formare. Discursul adresat copiilor si tinerilor este unul de imitatie. A fost înlocuit discursul „marxist-leninist“ cu unul valabil în tari temeinic asezate de veacuri, corespunzator unor realitati diferite, dar nepotrivit situatiilor si evolutiilor noastre. Procesul de mondializare a fost înteles necorespunzator si într-o interpretare care duce la distrugerea structurilor spirituale traditionale seculare, la pierderea identitatii si a trasaturilor specifice care ne-au aparat existenta si ne-au ajutat la mersul înainte prin vitregiile istoriei.
Constientizarea nationala este mai necesara ca oricând, tocmai în noile împrejurari ale globalizarii si, de asemenea, pentru a dobândi, în cadrul Uniunii Europene careia îi apartinem din 2007, un loc corespunzator, si nu unul de slujitori ai celorlalti. Modelul comportamentului Poloniei si al polonezilor ne este oferit, si bine ar fi sa-l urmam. Întelegem sensul si necesitatea integrarii noastre europene si mondiale, dar dorim ca acest lucru sa se desfasoare corespunzator necesitatilor si intereselor noastre, asa cum acest proces a avut loc pentru toate statele aderente: fiecare dintre ele si-a aparat cu îndârjire ceea ce considera ca este necesar si benefic propriei entitati, fara a neglija nici esentiala problema a resurselor, a avutiei tarii. În complicatul avans într-o lume într-adevar noua, cea a informaticii, se cuvine sa ne gasim cadrul adecvat fara a renunta însa la ceea ce ne defineste si ne afirma, aparând prin cultura caracterul uman al existentei prezente si, mai ales, al celei viitoare, ca pe o trainica pavaza împotriva dezumanizarii. (Cuvânt rostit la Academia Românã de Ziua Culturii, 15 ianuarie 2014)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper